Cuvânt al doamnei Aspazia Oţel Petrescu, rostit de Naşterea Maicii Domnului, la fosta închisoare pentru femei Mislea. „De nădăjduit, ÎMPREUNĂ”.

Vă mulțumim din adâncul inimilor noastre că v-ați îndurat și în acest an ca

să ne însoțiți în rugăciunile ce s-au înălțat în adoratul nostru Paraclis în numele

Domnului pentru cinstirea Nașterii Sfintei Fecioare Maria și pentru slava Fiului

Său ca și pentru pomenirea celor ce și-au dat viața sau tinerețea pentru Învierea

Neamului nostru creștin și român și pentru dăinuirea Sfintei Cruci pe plaiul nostru strămoșesc.

Ne bucurăm nespus că ați ales să fim împreună la proslăvirea Măicuței noastre și a proslăvitului Său Fiu și vă încredințăm că sufletele noastre vă fac o primire plină de dragoste și, ca totdeauna, cu o pioasă alăturare împreună în această binecuvântată prăznuire când blânda și milostiva Maică a Domnului ne adună sub Sfântul Său Acoperământ. Și, pentru că suntem împreună într-un singur glas și o singură simțire, să-I mărturisim dragostea noastră eternă și veșnica recunoștință pentru binecuvântările revărsate neîncetat asupra noastră la bine și la greu, la jale și la bucurie, apărătoare neobosită în temnițele în care a ars fără întrerupere suferința și mai ales pentru că ne-a fost mereu dătătoare de strălucire colțului nostru de vreme atât de mult și atât de greu încercat.

Iată, ridicăm ochii spre ceruri și ne înfiorăm la constatarea că ne aflăm sub același cer senin sub care poposeam la poarta fostei mânăstiri mislene în acel an blestemat care a marcat generația mea, generația 1948. La fel era și întreaga fire așa cum este și acum și așa cum era la noi din totdeauna:

„La noi e cer senin

Și codri verzi pe dealuri

Și poartă-argint pe valuri

Pârâul cristalin.”

La fel fremătau, atunci ca și acum, copacii de pe dealurile din jur, la fel sclipea în soare apa Săratei. La fel ca acum, și atunci șezum și plânsem jalea și nefericirea unui popor, numai că atunci acel popor era blând și vestit de omenos, pe când acum suntem un popor debusolat, manipulabil și dezbinat.

Cei de atunci nu mai suntem prezenți în întristata Vale a Plângerii. Cei mai mulți au înnoptat de tot, a plecat fiecare la locul pe care l-a dobândit într-o viață de om. Oare înseamnă aceasta că generația ’48 și-a încheiat misiunea? Se deschid drumuri noi? Se pregătesc noi sfinți ce vor să vină? Cum va arăta oare noua generație ’48 (2048)? Câte îngrijorări! Câte întrebări fără răspuns!

Frații mei, vă adresez un îndemn pe care vă sfătuiesc să-l și urmați: să ne lăsăm la poarta Paraclisului îngrijorările. Să lăsăm nealterată frumusețea zilei de azi și să nu o înecăm în presupuneri care dau frisoane. Să închidem într-o senină amintire seninul zilei de azi așa cum se prezintă el: „Un vis frumos din vremuri de demult”.  Putem să  închidem  taina  trăirii de azi   într-o  lacrimă  de   emoție căci lacrima aceasta „se va face floare, împodobind amintirile”.

În vremuri de restriște, când va veni pustiirea, recursul la această amintire va fi o binecuvântare. Credeți ce vă spun! Vorbesc din experiență. Cu această amintire sufletul va reuși să repopuleze pustiul. Va regăsi în această amintire atmosfera de acum, puțin estompată dar surprinzător de reală. Această amintire va  înflori ca o floare în  deșert,  va  fi  viu în  inimile noastre acest moment  de rugăciune împreună. De nădăjduit, ÎMPREUNĂ. Sufletul va regăsi în acest moment de frățietate mijlocul de a răbda împreună, de a plânge împreună, de a se  ruga împreună pentru o biruință care va răpune toate intemperiile. Să ne înfrățim deci inimile și să ne rugăm împreună Măicuței Sfinte, pecetluind cu binecuvântatul Ei har această miraculoasă amintire. Deci să rostim împreună o rugăciune care va fi ca o pecete de taină pe toată frumusețea ce o conține ziua de azi ca lumină și duhovnicie:

„O, Preasfântă Fecioară, Maica Domnului Celui Preaînalt, milostivă Apărătoare și Sfânt Acoperământ al tuturor, către Tine alergăm cu credință. Caută cu  îndurare din înălțimea slavei cerești la noi care cădem la picioarele Tale, ascultă smerita noastră rugăciune de la noi, păcătoșii și nevrednicii Tăi robi, și du-o înaintea Iubitului Tău Fiu.

O, Preabinecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Tu, Care ești numită de

toți grabnic ascultătoare și bucuria celor scârbiți, ascultă-ne pe noi, cei necăjiți. 
Tu, Care ești liniștea celor mâhniți, liniștește durerile și întristările noastre sufletești.

Tu, Care  ești  rug  nears, păzește lumea aceasta și pe noi toți de vătămarea

săgeților celor de foc ale vrăjmașului.

Tu, Care ești căutarea celor pierduți, nu îngădui să ne pierdem în adâncul păcatelor noastre. 
Tu, Care ești vindecarea celor ce sunt în suferință, vindecă-ne și pe noi cei ce suntem răniți de neputințele noastre cele trupești și sufletești. 
Tu, Ceea ce ești neașteptata bucurie, cu bucuria mântuirii Tale ia de la noi frica chinurilor viitoare și îngrijorările sterile. 
Tu, Care ești chezășia păcătoșilor, fii și pentru noi, păcătoșii, o bună chezășie de pocăință și mântuire.

La Tine, după Dumnezeu, ne îndreptăm toată nădejdea. Fii nouă pururea o neadormită   mijlocitoare înaintea Fiului Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos.

Întărește-ne în credința ce o avem către El. Împuternicește-ne cu dragostea Lui, învață-ne să Te iubim și să Te slăvim pe Tine, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, mult prea binecuvântată Marie.

Ne încredințăm atotstăpânitorului Tău Acoperământ, Născătoare de Dumnezeu, ne predăm în mâinile Tale pentru toți vecii. Amin”

Aspazia

8 august - Pomenirea Maicii Teodosia (Zorica Laţcu). Poeta mărturisitoare in amintirile Doamnei Aspazia Oţel Petrescu (VIDEO).

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri,

Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

Aspazia OȚEL PETRESCU

- fragment reprodus din revista VEGHEA

VIDEO. Doamna Aspazia Oţel-Petrescu despre Maica Teodosia (Zorica) Laţcu. Invitaţie la o seară de poezie si folk dedicată Maicii Teodosia (Zorica Laţcu)

Spectacolul este organizat de Asociatia Suflet Transilvan, împreună cu Ascor Brasov şi Casa de Cultura a Studentilor BRASOV, cu ocazia împlinirii a 98 de ani de la naşterea poetei braşovene Zorica Laţcu (Maica Teodosia), fiind primul dintr-un şir de evenimente care comemorează 25 de ani de la trecerea în veşnicie a poetei. Maica Teodosia a avut o viaţă impresionantă şi prea puţin cunoscută. Vă spun doar atât: a copilărit la Braşov, unde a urmat şcoala primară şi Liceul Principesa Elena (actualul Unirea), apoi a studiat Limbile Clasice la Cluj, unde a fost o apropiată a viitorului mitropolit Bartolomeu Anania, a părintelui Ioan (Silviu) Iovan, Sextil Puscariu şi Lucian Blaga. După întâlnirea providenţială cu părintele Arsenie Boca de la Sâmbăta, va îmbrăţişa monahismul la măn. Vladimireşti, cu numele de Teodosia. După arestare, închisoare şi domiciliu forţat, revine între 1970 si 1990 la Braşov, urmând ca ultimele 5 luni din viaţă să le petreacă la măn. Vladimireşti, unde este şi înmormântată. După spusele doamnei Aspazia Oţel Petrescu, căreia i-am luat un interviu de curând, Zorica Laţcu este cea mai importantă poetă creştină a noastră. Mai multe puteţi citi la adresa: http://www.crestinortodox.ro/parinti/zorica-latcu-maica-teodosia-125762.html Iar cei doi artişti de pe afiş sunt cu adevărat artişti. Un grup de elevi ai Liceului Unirea vor susţine un recital de poezie, sub îndrumarea prof. Sosu Maria Cecilia. Studenţii de la ASCOR vor recita poeziile Maicii Teodosia şi vor interpreta cântece de suflet.

Organizator: Pr. Costin Butnar

Maica Aspazia Oţel Petrescu: "Noi trăim acum mai acut acele vremuri de cernere, Dumnezeu cerne omenirea. Și cred că consecințele vor fi dramatice. Mesajul meu este, dacă aș putea să strig așa cu o trâmbiță de înger: ‘Treziți-vă, oameni buni! Mergeți în prăpastie! Treziți-vă!’ ”

“Noi trăim într-o lume apostatică, într-o lume unde apostazia este “tout à son aise”, oamenii sunt debusolați, oamenii sunt nefericiți din punct de vedere duhovnicesc. Trăim vremuri nenorocite, dureroase, nefericite, întunecate. Mesajul meu este, dacă aș putea să strig așa cu o trâmbiță de înger : ‘Treziți-vă, oamnei buni! Mergeți în prăpastie! treziți-vă!’ “
***
Despre tinerii debusolați din aceste vremuri: “Nu consider că nu au nici o vină. Ei trăiesc vremuri în care glasul Domnului s-a făcut auzit, s-a făcut cunoscut. Dar ei îl ignoră total și se închină la ‘n’ zeități care sunt deșertăciunea deșertăciunilor. Nu-i exonerez, să știți. Și știți de ce nu? Pentru că sunt tineri - mai puțini, e adevărat și mai timizi, mai modești așa, mai puțin clamează decât ăștia - dar sunt tineri care întradevăr doresc din toată inima să-L cunoască pe Domnul nostru iisus Hristos și-L iau ca model și se străduiesc să respecte legile. Deci, ceilalți, care nu fac așa, sunt vinovați.”
***
“Categoric noi trăim mai acut decât secolele trecute lupta aceasta acerbă dintre Bine și Rău. Noi știm că Binele va birui. Și noi știm că Răul a fost cumva lăsat să se potențeze, să se declare, să se manifeste în toată răutatea lui pentru ca atunci când va fi nimicit să fie total nimicit. Pentru că o sămânță cât de mică de rău dacă este undeva ea proliferează. Din păcate asta este legea răului. Deci noi trăim acum mai acut acele vremuri de cernere, Dumnezeu cerne omenirea. Și cred că consecințele vor fi dramatice.”
(Doamna Aspazia Oțel Petrescu, via Alina Ioana Deac )

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=o064DKBd7rg

Să luăm aminte. Cuvânt de foc al doamnei Aspazia Oţel Petrescu, îndemn la veghe și speranță rostit de Naşterea Maicii Domnului, la fosta închisoare Mislea. "NICI O FRICĂ SĂ NU FIE MAI MARE DECÂT FRICA DE DUMNEZEU!"

Cinstiți Sfințiți Părinți,

Binecredincioasă asistență,

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Ca în fiecare an, vă primim cu multă împuținare, dar cu tot mai multă dragoste în inimile noastre și să vă spunem: “Bine ați venit să vă alăturați nouă în prăznuirea acestei luminate sărbători!”.

Vă iubim nespus că ați binevoit să părăsiți lumea bântuită de urâtul urii, violenței și apostaziei și v-ați alăturat nouă să sărbătorim împreună Nașterea Maicii Domnului, care azi, poate mai mult ca oricând, va fi implorată într-un singur cuget și cu o unică simțire să reînvie SPERANȚA în inimile noastre înfiorate de vuietul vijeliei care pare să amenințe albastrul cer al existenței noastre cu norii vremurilor de restriște care nu o data ne-au vitregit neamul și țara.

Fraților, surorilor, auspiciile sub care se desfășoară pioasa noastră comemorare sunt născătoare de spaime. Dar să nu ne înfricoșăm. Eroii, mucenicii, mărturisitorii, cei care s-au înrolat în oastea Unicului și Magnificului Mântuitor și L-au urmat pe drumul Crucii, ne-au lăsat o cutremurătoare povață: NICI O FRICĂ SĂ NU FIE MAI MARE DECÂT FRICA DE DUMNEZEU!

Noi suntem încă într-un răstimp de reculegere. Avem încă o vreme să ne revenim din rătăciri și să ne pregătim pentru orice întâmplare nefastă, punând în lucrare cele două săbii imbatabile cum bine se știe: POSTUL și RUGĂCIUNEA.

Să ne fie frică numai ca Domnul să nu ne lase din brațele Sale ocrotitoare. Să strigăm din adâncuri: “Doamne, nu ne lăsa!”. Să așternem rugăciuni pentru îndurare și zile de post în calea năpastelor ce stau să vină. Și de vor mai fi chemați ca jertfă, primiți să fie, cu smerită bucurie în numele Celui Care pentru fiecare din noi a jertfit prea scumpul strop de Sânge al Iubirii Sale. 

Să ne învăluim sufletele în blândețea luminii de azi care, iată, ne mai revarsă o sfântă binecuvântare peste capetele noastre pe care le plecăm cu evlavie desăvârșită în fața celor doi Mari Strategi în războiul dintre binele absolut și răul nimicitor. Să ne rugăm lor cu focul credinței, cu elixirul dragostei, cu încrederea speranței. Să cerem ajutorul mucenicilor și mucenițelor, celor ce atât de mult au suferit în numele Iubirii Eliberatoare, să ne învețe cum să nu șovăim între mărturisre și lepădare, cum să-L ținem bine ascuns pe Cel Crucificat în inimile noastre, unicul nostru Mântuitor. Să facem din prohodirea pe care le-o închinăm trepte de tărie în fața celui pustiitor de suflete.

         Așadar:

“Doamne Iisuse, prin lanțul de gheață al veacurilor simțim suflul fierbinte al Dumnezeirii Tale și dragostea Ta de oameni. Tu ești aproape, sorocul vremurilor se apropie. Vedem Crucea Ta; ai îndurat-o pentru noi; în pulbere ne așternem duhurile noastre înaintea Crucii; aici e praznicul iubirii și al mântuirii, aici nu încetează în veci lauda: 

Slavă Ție, pentru puterea harului Tău cel necuprins și de viață făcător;

Slavă Ție, Celui ce ai înălțat Biserica Ta ca adăpost al lumii ostenite;

Slavă Ție, Celui ce ne-ai născut a doua oară prin apele cele de viață făcătoare ale Botezului;

Slavă Ție, căci Tu întorci celor ce se pocăiesc neprihănirea crinilor;

Slavă Ție, adânc nesecat al iertării;

Slavă Ție, pentru paharul vieții și pentru pâinea bucuriei veșnice;

Slavă Ție, Celui ce ne-ai ridicat spre cer;

Slavă Ție, Dumnezeule, în veci!”

Și acum să ne închinăm cu evlavie Maicii sărbătorită astăzi, zicând:

“Multă îndrăzneală ai la Cel ce S-a născut din Tine și nimeni nu are putere precum Tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poți, Ceea ce ești mai presus de toată zidirea, că din toate câte le voiești nimic nu-Ți este cu neputință.

Deci nu trece cu vederea lacrimile noastre și nu Te întoarce de către suspinul nostru; nu lepăda durerea inimii noastre și nu rușina nădejdea noastră către Tine, ci cu rugăciunile Tale de Maică roagă-Te Fiului Tău pentru iertarea păcatelor noastre.

Călătorind, fii cu noi pe marea vieții acesteia, înotând, ajută-ne;

Când priveghem, întărește-ne;

Când suntem în necaz, mângâie-ne;

Când suntem împuținați în credință, îmbărbătează-ne;

Când suntem bolnavi, dăruiește-ne vindecare;

Când suntem nedreptățiți, izbăvește-ne;

Când suntem în primejdie de moarte, degrabă apucând scoate-ne și vrăjmașilor noștri văzuți și nevăzuți în toată vremea înfricoșați arată-ne, ca să cunoască toți cei care cu nedreptul ne necăjesc că noi suntem robii Tăi.

Această rugăciune aducem Ție, Stăpâna noastră, Născătoare de Dumnezeu, Lumina ochilor noștri celor întunecați, Mângâierea sufletelor noastre, Povățuitoarea și Nădejdea noastră Cea după Dumnezeu, pe care cu blândețe primind-o curățește-ne de toată întinăciunea păcatelor și ne învrednicește în veacul de acum, fără osândă, să ne împărtășim cu preasfântul și preacuratul Trup și Sânge al Fiului și Dumnezeului Tău, iar în veacul ce va să fie cu cina cerească a desfătării raiului ne veselește.”

O, Sfinților Mărturisitori, care în temnițe și prigoane, prin multele voastre pătimiri ați stăvilit întărâtarea vrăjmașului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă, celor ce ați suferit foame, ger, schingiuiri, umilință și chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoșești, vă aducem mulțumirile noastre.

Ca cei ce bine v-ați săvârșit pentru Învierea neamului românesc iar acum cu îngerii și arhanghelii vă veseliți în lumina cea neînserată a împărăției cerești, vă rugăm să nu încetați să mijlociți la puternicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate și să ne păzească pe noi și Sfântă Biserica Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredință și de războiul cel dintre noi.

Povățuiește-ne pururea pe calea mântuirii, a răbdării și a dragostei, ca neclintiți și uniți să rămânem până la sfârșitul vieții întru credința cea adevărată. 

Așa, Sfinților Mărturisitori, care în strâmtorările și necazurile din viața noastră pământeană ați cerut ajutorul Puterilor cerești, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca să primiți în acest ceas rugăciunile noastre și să ne acoperiți de smintelile veacului acestuia și de răutățile celor potrivnici, ca și noi, pe calea cea strâmtă și cu chinuri, neînfricați să mărturisim Evanghelia lui Hristos spre slava lui Dumnezeu și mântuirea neamului românesc.

AMIN!

Aspazia Oțel Petrescu

Fotografiile de mai jos sunt realizate de Florian Cristache.

 

8 august - Pomenirea Teodosiei Zorica Latcu. Poeta marturisitoare in amintirile Doamnei Aspazia Otel Petrescu

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri,

Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

Aspazia OȚEL PETRESCU

- fragment reprodus din revista VEGHEA

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Rezistența din munți este un moment de cavalerism românesc, care în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor.

Florin Palas: Cum vedeți astăzi sensul rezistenței armate anticomuniste din munți? Au apărut “analiști” ai comunismului care spun că jertfa luptătorilor din munți a fost zadarnică. Cum vedeți dumneavoastră acest fenomen?
 

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: A avut sens, și a fost încurajată, cum se știe, de forțele aliate, respectiv de SUA. Parașutiștii au fost trimiși de ei. Mi s-a părut genială remarca unui camarad - când am fost amenințați cu tăierea subvențiilor pe care le primim cei care am făcut închisoare, pe motiv că am fi fost dușmani – “dușmanii cui?”, a întrebat camaradul nostru, “dușmanii Americii, care a trimis parașutiștii aici?”. E paradoxal să pui problema așa. Avea rost, pentru că așa era credința atunci: că va fi un conflict imediat între Apus și Răsărit. Toată lumea spera într-un conflict între ruși și anglo-americani, iar atunci rezistența din munți avea rostul ei, și încă unul foarte important, pentru că se știe ce rol au în front luptele de gherilă. Ori, oamenii aceștia, în munți, nu fugeau în permanență din calea securiștilor, ca să-și pună pielea la adăpost. Rezistența n-a avut numai sensul acesta. Făceau instrucție, învățau regulile războiului, ca dovadă că două persoane din rezistență puteau să țină pe loc un batalion de Securitate. Știau cum s-o facă. Și o făceau. 

F.P.: Dar, o spune și Ion Gavrilă Ogoranu, partizanii au continuat lupta chiar și atunci când au înțeles că nu vor mai primi niciun sprijin de la americani și că nu se mai pune problema unui război între ruși și americani.

A.O.P.: Mie mi-e foarte greu să știu cum a evoluat gândirea lor acolo. După cum mi-a povestit Alexandrina Teglariu Voinea, o eroină a rezistenței anticomuniste, era o lașitate să părăsești lupta pe care ai început-o. Cădeai, dar erai pe baricadă, conform sintagmei care spune: “Garda moare, dar nu se predă”. Când partizanii au văzut că lupta nu are rezultatul pe care ei îl doreau, și-au zis: “E o lașitate să ne predăm. Încheiem această luptă, murind pe baricade”. Căpitanul spunea că sângele lor va fi ultimul discurs adresat neamului românesc, cel mai veridic, cel mai de crezut. Și Moța spunea că vom birui cândva, pentru că avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile și mitralierele lumii: propria noastră cenușă, cenușa morților noștri. Acesta a fost crezul partizanilor.

F.P.: Care ar fi principala învățătură a acestei lupte? Au tinerii de azi ceva de învățat din experiența acestor luptători?

A.O.P.: Eu zic că da. În om este sădită această latură eroică, cavalerească, acest simț de onoare. Un om, cât o fi el de pervertit, când vede un film sau citește într-o carte un exemplu eroic, fără să-și dea seama, ține cu acel erou, îl admiră pe acel erou. Onoarea este un nimb pe care îl cucerești sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă.

F.P.: Cineva spunea că ei s-au dus în munți pentru a-și apăra pielea. Și mă gândeam la Ionel Golea, care a plecat în Occident, de unde s-a întors parașutat pentru a continua lupta împotriva comunismului...

A.O.P.: Golea a ascultat de un ordin. Poate că nu i-a fost chiar ușor să se întoarcă. El cunoștea foarte bine situația, căci trecuse prin “Facultatea de la Fetea”, unul din primele centre de rezistență anticomunistă din țară, și văzuse că lupta părea pierdută încă de pe-atunci. Era un om extraordinar. Spre cinstea mea, e o bucurie că l-am cunoscut pe Ionel Golea, căci e o bucurie mare când cunoști un astfel de om. Să nu vi-l imaginați ca pe un cavaler în zale. Era un om blând, cu o figură frumoasă, aproape copilărească, un om care numai de lipsă de rațiune nu putea fi acuzat. Dar i s-a spus: ăsta este ordinul, voi mergeți și organizați rezistența în țară. A ascultat ordinul cu prețul vieții, știind că ăsta va fi prețul plătit.

F.P.: Știind chiar că a fost vândut dinainte de a pleca...

A.O.P.: Da. Securiștii aveau antidotul otrăvii pe care ei trebuiau s-o ia în cazul în care erau prinși.

F.P.: Am citit câteva scrieri ale lui Ionel Golea, străbătute de o sensibilitate extraordinară, pline de lirism. Mi-a dat senzația unui om de o delicatețe sufletească deosebită, cum am observat la mulți dintre luptătorii cu arma în mână. Sunt niște oameni de o structură aparte, contrastând puternic cu imaginea publică pe care au încercat s-o impună comuniștii...

A.O.P.: Trebuie să te gândești că, pentru a începe o astfel de luptă, trebuie să fii special înzestrat. Nu poate oricine, de bună voie, să pună capul pe tăietor. Ei au știut, din capul locului, că vor avea adversități nemaipomenite de înfruntat, dar știau că fac aceasta ca ultimul colac de salvare pentru țară. Toți au plecat în munți, foarte convinși că vor putea face ceva pentru țară. Într-adevăr, pe linia războiului de gherilă puteau să ajute foarte mult, și ar fi ajutat, deoarece cunoșteau toate punctele de legătură, toți munții, toate cărările. Totul a fost investigat, totul a fost studiat, nu s-au dus la întâmplare, au fost prezenți în mijlocul lor ofițeri de carieră, pregătiți pentru așa ceva. Nu s-au dus doar pentru a-și salva pielea. Eu de ce nu m-am dus să-mi salvez pielea? Mi-am dat seama că n-am ce căuta, chemarea mea nu era acolo. Și-n afară de asta, recunosc că am avut un gest oarecum inferior gândirii acestor oameni, n-am vrut să-mi primejduiesc părinții. Pentru că în locul meu mi-ar fi arestat părinții și i-ar fi chinuit până când aș fi aflat ce li se întâmplă și aș fi venit să mă predau singură. Asta era una din metodele lor, să știți. Au fost multe cazuri de acest fel.

Fiecare luptător a știut, când a mers în munți, unde merge și la ce merge. Știa că nu se duce să stea pe roze. Ce fel de salvat de piele era ăla, când te duceai să-ți naști copilul într-o grotă din munte, având naș frunzișul de deasupra capului?

F.P.: În concluzie, dumneavoastră considerați lupta partizanilor ca pe-o lecție de cavalerism românesc.

A.O.P.: Da, o luptă animată de sentimentul onoarei. Nu s-au predat, cum au făcut cei care-au rămas în urma lor. Acum, eu nu condamn pe nimeni, ferească Dumnezeu, că doar nu putea să meargă toată țara în munți. Nu poți să ceri acest lucru, dar măcar nu înfiera pe cel care a avut tăria s-o facă, când tu n-ai făcut acest lucru. Alții au rămas aici, au dus o viață duplicitară și au distrus acest sentiment al onoarei. Au acceptat: “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu umilință lanțul îl încovoaie”.

- interviu realizat de Florin Palas

Video. Doamna Aspazia Otel Petrescu despre Sarbatoarea Invierii Domnului in inchisorile comuniste. Gheorghe Constantin Nistoroiu: CRUCEA SI INVIEREA IN POEZIA GOLGOTEI ROMÂNESTI

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în nădejdea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa pătimirii, întrupată în: vânzarea, trădarea,  prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, calvarul Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  

   Maica Teodosia (Zorica) Laţcu a fost fiorul şi fascinaţia “Mişcării gândiriste” şi Petala de dor  a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Părintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasă obârşie a venit în taină ca un acatist al voinţei, pe un vălmăşag de Doine.   Te vindem iar cu sărutări viclene, /prin nepăsare oarbă şi prin lene. /Te biciuim cu vorbe de ocară, /Te pălmuim cu ură ca de fiară. /Te adăpăm cu suc de-amărăciune, /din pofte rele şi din stricăciune. /Te ţintuim pe cruci de nedreptate, /prin cuiele uciderii de frate. /Iar împletim blestemele de tată, /să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată. /Tu iarăşi zici, în blânda rugăminte: /”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.(Golgota).

Gânguritul ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminişuri de pădure. Cerdacul surâsului a îmbrăţişat-o ca pe-o chemare şi nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeului dorinţei. Tresare şi se înfioară în faldurile învârtoşatului destin, care a pus soroace răscrucilor. Iureşul eternei goane a dorului s-a desprins semeţ în azurul cântării.

   Înspre tărâmul celălalt, /E loc închis cu gard înalt; /dar am văzut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci… /Părea tot locul ţintirim, /Păzit cu zbor de Heruvim, /Cu cruci de piatră, albe, mari, /Cu cruci de brad şi de stejar. /Şi cruci de-argint şi de oţel, /Cerneau lumină peste el, /Iar cruci de aur şi de fier /Sclipeau ca semnele pe cer. /Atâtea cruci mi s-au părut /Că toate una s-au  făcut. /O cruce mare strălucea. /Sub gruel ei un Om zăcea. /-Tu cum de poţi să le mai duci, /Atâtea cruci, atâtea cruci?…(Crucile).

   Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în marş.  Şoaptele inimilor de Mame licăresc ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trece-n hlamida de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Scuipările se prefac în lacrimi de ceară, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndrăgostită de mărgăritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutaşii păzesc lumina podidită din Îngeri. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi. Atotfrumoasa Maria cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit îmbătată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, îmbrăţişând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Viţei de vie, iar untdelemnul s-a împărtăşit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de aur strălucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr. Suliţa s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei păci. Ţarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorţi Viaţa. Mironosiţele tămâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpăna morţii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu există moarte decât Trecere.

   Un drum, ostaşi, o cruce. Şi sub dânsa, /sfârşit de lovituri şi de ocară, /E Fiul Tău. Cu încolţiri de fiară /mulţimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a. /S-au revărsat tălăzuiri de ură, /să pună stavilă iubirii sfinte, /Şi i-au stropit şi faţă şi veşminte, /cu vorbe grele, ca o lovitură. /Dar n-au ştiut călăii taina lină, /care-I dădea spre Golgota răbdare: /căci scrisă este taina asta mare. /În Duhul Tău cu raze de lumină. /Ei n-au ştiut că orice lovitură /şi Tu o porţi pe Trupul Tău Stăpână, /de aceea doar putut-a să rămână /Lumina neclintită-n val de ură. /Durerea toată se-mpărţea în două, /şi asta este tainica răbdare, /de aceea poate-n muta închinare, /un iconar Te arată astfel nouă. /Străpunsă eşti şi Tu de răni. Pe frunte, /şi Ţie spini-Ţiîmpletesc cunună, /mulţimea şi asupra Ta, Prea Bună, /aruncă glodul greu, de vorbe crunte. /Cum stai între femei înlăcrimată /pe Tine Maica celui Răstignit, /Te-a arătat ducând, abia simţit, /spre Golgota, o Cruce luminată. (Spre Gogota).

   Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doină, învăluindu-i mirarea în bulgării din zori (Zorica). Vibrarea a pus rămăşag pe mirajul luminii, ca izvorul de viaţă zburat în cuib de cuci. Pe covorul răbdării şi-a  mânat  bidivii gândului în trap de chimvale. O dâră de zbor i-a adus un trecut de văpaie, trudit în rapsodiile de veacuri, frământându-i mireasma în pâine şi cuvântul în potirul binecuvântării. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odrăslit crucea în Mugurele-nvierii. 

 

   Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine- aduceţi în vasul vechi arome, /De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron? /Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit /Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma /Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma, /Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit? /De ce să-I strangeţi braţul cu patimă la sân? /Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale? /Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale /Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân? /Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul prea curat. /Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare, /Mai alb decât potirul cu binecuvântare, /El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat. /Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu, /Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta Cină. /Din coasta Lui ţâşneşte izvorul de lumină, /Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu. /Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu /Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece /Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu. /Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome, /De jealea cui veşmântul şi l-a cernit Salome, /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?/Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii /În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire, /Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Buna-Vestire /Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii. /Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc, /În glas de alăute şi-n sunet de chimvale. /Din suflete, făclie aprindeţi-I în cale, /Că-n veci Lumina lumii scapă de sub obroc. /În imn de biruinţă, copile din Sion, gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome, /Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome /Şi stih de bucurie răsune în Chedron. (Prohodire).  

   Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi  mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi se mai vând încă. Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi, florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă.  Pe ţarina soartei sale s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească. Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului mărgăritar, şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă şi setea şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.

   As`noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! /Luna a intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist. /Mâinile Lui păreau crini pe morminte, /ochii adânci ca nişte păduri. /Luna-L spoia cu argint pe veşminte, /argintându-L pe mâini vechi spărturi. /M-am ridicat de sub pătura sură: -Doamne, de unde vii? Din ce veac? /Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac… /A sta lângă mine pe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâna Ta. /Pe glezne-avea urme de răni şi rugină, /parcă purtase lanţuri, cândva… /Oftând, Şi-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libărci. /Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase /se lungeau pe zăpada Lui vărgi. /Părea celula munte, părea căpăţână, /şi mişunau păduchi şi guzgani. / Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână, /şi am dormit o mie de ani… /Când m-am trezit din grozava genună, /miroseau paiele a trandafiri. /Eram în celulă şi era lună, /numai Iisus nu era nicăiri… /Am întins braţele. Nimeni, tăcere. /Am întrebat zidul. Niciun răspuns. /Doar razele reci ascuţite-n unghere, /cu suliţa lor m-au împuns. /-Unde eşti, Doamne? – am urlar la zăbrele. /Din lună veneau fum de căţui. /M-am pipăit, şi pe mâinile mele /am găsit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…) 

   Tăiş de fulger scapără-n ochiul conştiinţei, la jalea ţării sfâşiate şi viforâtele gânduri beau cupa amară oferită de hămesitelor haite. Neamul sângeră, ţara oftează, iar moartea hâdă pândeşte orice uşă, orice portiţă. Foamea s-a cuibărit printre lanţuri, iar setea s-a zăbrelit în nesomn. Şoaptele celulei par un cântec de mlaştină, iar văzduhul se scutură autumnal peste temniţă. Aiudul devine altarul tinereţii României şi ruga, Vecernie şi Cântec de luptă. Pune metanie nădejdii pentru atâţia care se tot duc…Pe răbojul vieţii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se şterge din primăvară şi vară, căci se tot apleacă peste ei câte-o ramură de spini.   Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei, /ascult, ascult /cum sângele temniţei, ca un mare tumult, /ca un geamăt abrupt, /curge pe dedesupt, / curge torent de veninuri amare, /ţinut în pământ sub zăvoare. /Sângele temniţei, prizonier, /gâlgâie`n cruntă durere /pe sub piatră şi pe sub fier, /pe sub osândă, pe sub zăcere, /prin subterane artere. /Lipesc urechea jos şi-l aud: / uneori fierbe cu muget fierbinte, /plânge, plânge în fund de morminte… /Alteori ţipă, sălbatec şi crud. /ca o aprigă poftă de viaţă, /sau şuieră-a ispită răzleaţă. /cu brânciul ei aţâţător /la jaf, la omor… /Sub marii amari bolovani, /cineva urlă de o mie de ani, /cineva cantă de-un veac, / cineva n-are geamăt, nici leac, /altul cheamă şi cheamă, /altul blesteamă, /altul cu`ntreg cuţitul /ucide granitul… /Sub marii, amari bolovani, /sângele temniţei fierbe de-o mie de ani. /Aud, aud, /cu urechea pe piatră plecată, /gârla lui răsculată. /Îi simt, îi simt /smoala aprinsă, fonta lichidă, /otrava toridă. /Şi carnea mea trosneşte deodată, /din zăvoare drăceşti, /prin mădulare să se deschidă /ca nişte uşi, ca nişte fereşti: /-Intră, sânge al temniţei, intră. /vino din funduri nepământeşti, /vino să mă cotropeşti… /Îl chem., îl chem, iar şi iar, /şi sângele temniţei vine, /vine şi urcă în mine, /clocotitor de pojar. /Sângele temniţei urcă în mine /cu neodihnitul lui zvon, /din fier, din iad, din beton… /Şi sângele temniţei sparge belciuge, /şi urcă în mine şi muge, /şi fierbe şi geme şi plânge, - /crâncetul temniţei sânge. /Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat, /şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, - /şi cântă, pe urmă, roşul torent /se trage din mine, îndărăt, în ciment, /cu sângele temniţei greu /mă trag din mine şi eu, /şi plec cu el, grozavu-i şuvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temniţei)

 Doinele-n cârje colindă munţii plini de revoltă. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridică. Salcâmul de lângă fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele morţii zidesc catafalcul plecării… Patima urii devine colind al iertării, iar Sângele temniţei, rod pârguit pentru cules îşi primeneşte ofranda. Pământul înroşit cu vieţi nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii căntă imnul celor ce s-au dus. 

   Morminte dragi, lumină vie, /sporite-ntruna an de an, /noi v-auzim curgând sub glie /ca un şuvoi subpământean. /Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii, /că ţara arde de morminte /cum arde cerul de făclii. /Ascunse-n lut ca o comoară, /morminte vechi, morminte noi, /de vi se pierde urma-n ţară, /v-o regăsim mereu în noi. /De vi s-a smuls şi flori şi cruce, /şi dacă locul nu vi-l ştim, /tot gândul nostrum-n el v-aduce /îngenuncheri de heruvim. /Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, /morţi sfinţi ăn temniţi şi furtuni, /noi ne-am făcut din voi icoane /şi vă purtăm pe frunţi cununi. /Nu plângem lacrimă de sânge, /ci ne mândrim cu-atâţi eroi. /Nu, Neamul nostru nu vă plânge, /ci se cuminecă prin voi. (Imn morţilor).

   

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus 4 ani de condamnare politică şi interdictţia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum  Canalul Morţii, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmpărat şi a transformat Canalul în Poemul  pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă. 

   Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele-n cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermacate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa să-şi suie peste Carul Mare. Din şuvoiul regal al Danubiului şi-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.     

   O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară /să ne citească sufletul afund, /cel răstignit a nu ştiu câta oară /pentru ăndrăzneala de-a se vrea rotund, /ar da de mari palate-mpestriţate /şi de bordeie-ascunse sub pământ, /dar niciodată, Doamne, ferecate /la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt. /O, de-ar veni Bătrânul din poveste /cu barba Lui de sălcii şi mălini, /ne-am ridica încreştinaţi pe creste /spre Răsăritul hojma de străini. /Şi zornăind cătuşele commune /ce-au ruginit în temniţele lor /ne-am lumina de-o dulce rugăciune /cu care-abia ne-mbujorăm de dor. /Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă /la ceasurile-acestea prea târzii. /În lume poate s-a lăsat vreo stâncă /mai grea, pe pieptul altei seminţii. /Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă, /privim zadarnic înăspritul drum. /Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă /ne sunt de lipsă scuturile-acum. /Sub cerul ţării, cătrănit sinistru, /s-a răstignit Hristos ca la-nceput, /cu palma stângă sângerând pe Nistru, /cu palma dreaptă înflorind pe Prut. /Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării /îţi mulţumim de codri şi de grâu, dar ne revoltă, Doamne-al îndurării, /că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu… (Răstignire).

   A aşteptat cel mai mult inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvăntului înfipt în credinţă a sfărâmat glodul existenţei tenebros, înfiripând zenitul.Luminişul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii. 

   Ai noştri dorm în suflet cu genuna, /dar măna cui îi mângâie prin vis, /că-n locul frunţii lor de totdeauna /parcă-nfloresc petale de cais? /Un înger alb-sau liniştea se-aude? /Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mister. /Abia sunându-şi lanţurile crude /se-nalţă toată temniţa la cer. /Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă, /ar învia, dar încă n-are semn- /şi crucea-ntinde braţe de osândă /cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).

    Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite şi le-a-ndurat veninul din mustul suferinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-a dăltuit glasul de-aramă să-mplinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă. Din pecetea îndurărilor şi-a făcut trâmbiţă şi-n fiecare cuib de lumină a odrăslit  mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.

   Hristos a înviat prin temniţi şi galere /precum peste cărbuni învie para. /De-aici va creşte marea Înviere /ce va cuprinde-mâine toată ţara. /Hristos a înviat peste lopeţi /abia mişcând în mâini însângerate, /a înviat ca în atâtea dăţi /să ne sărute frunşile plecate. /Hristos a înviat peste spinări /înconvoiate aprig sub povară- /acest Hristos care-n atâtea ţări /a fost bătut pe cruce-a doua oară. /Hristos a înviat şi pentru noi, /sau poate numai pentru noi anume, /să ne deschidă drumul înapoi /spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor, /cum biruind vor învia martirii, /când peste zidul închisorii lor /va creşte mâine muşchiul amintirii. /Hristos a înviat, dumnezeiască vrere /să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine, /şi să vestească marea Înviere /ce va cuprinde toată ţara, mâine. (Hristos a înviat).

   Demetrius Leontieş, medicul fără de-arginţi, a suit urcuşul demnităţii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevăr. Cu fiecare frângere binecuvântată, poporul a pregătit în sânul său un mugure de Voievod, pentru a pregăti calea izbăvirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul jurământului de credinţă al Elitei creştine abia înflorite ce avea să rodească. Sub steagul celui mai falnic s-au dăruit cu toată primăvara lor, cu toată mireasma şi cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate năzuinţele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecăţile, toate amăgirile, toate orgoliile şi s-a semănat sămânţă bună pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semănat neghina, au învrăjbit şi-au aţâţat pârjolul, pregătind oţetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea şi defăimarea, neştiind că la capătul lor sus pe cruce se aşează slava Învierii. 

   În clipa când te-au pironit pe cruce /S-a rupt istoria romană-n două… /Cu “omul nou” începe era nou, /Iar jertfa ta, e-a Neamului Răscruce… /Pe cei uitaţi în funduri de istorii / -cohorte mândre de viteji străbuni- /Sub flamura Legiunii tu-i aduni /Şi-I preamăreşti, cu ale tale glorii… /Trecutul a-nviat din nou prin tine. /Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul /În fapte de-adevăr, frumos şi bine, /Va fi ca semnul vieţii prins la sân. /Prin veacuri, te va adora poporul, /De-acuma, pân-la ultimul Român!...  (La răscrucea Neamului).

Vasile Blănaru-Flamură

    Turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele străvechi, devenind neputincios  în scrâşnete şi ură. Aşa şi-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de argint şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o    rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.   Ne târâm paşii printre mărăcini şi-n ocară: /e calea pe care o suim cu străbunii din veac. /Ne târâm anii osteniţi-surghiun, şi nici măcară /nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac. /Ne târâm paşii peste răscruci magistrale, /ca nişte nevolnici îmbătaţi de himere fără orizont, /Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale? /Şi de ce ne-am lepădat de ele ca Pilat din Pont? /A căzut pe lespedea veşniciei o lacrimă, din miliarde, /la capătul drumului de-atâtea ori înfrânt. /S-a despicat ăn două împărăţia iluziilor bastarde, /iluziile, iluziile noastre şi ale celor ce nu mai sunt. /S-a desprins din infinitul vărstelor milenare /o fărâmă din fiinţa neamului ce trudeşte aici, /pe bolta înălţimilor dure s-au aprins felinare, /iar sub catapiteasma spaţiului mioritic ard licurici, /să stingă văpaia speranţelor noastre, descântec, cu zările. /Nici bocet, nici ură, nici murmur, nici lacrimi nu vrem. /Ale noastre sunt potecile fără întoarceri, uitările, /şi calea lactee şi crucea Golgotei şi tot ce-navem. /Ale noastre au fost văpăile mocnite-n elanuri gemene, /ale noastre iubiri pentru ţară s-au cimentat în amar; /de-am sărutat obrajii Neamului cu buzele de cremene /ale noastre au fost sângerările şi geamătul nostrum plenar. /Atunci, o ţara mea-osândă! Ţi-am făcut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate şi cer înstelat, să le poarte copiii copiilor noştri de azi şi pentru ele /să nbu maim oară nimeni tras pe roată şi nici ştrangulat. /Nimeni pentru o bucată de pâine în lanţuri să nu mai fie, /nici minciuna să nu mai stea la masă cu foştii iloţi, /Pentru tine am cântat căndva, împreună, iubirea, Daco-Românie, /Adevărata iubire de oameni şi dreaptă judecată pentru toţi. / Am învăţat să ne iubim neamul osândiţi fără vină, /prin Iuda să pară vânzarea mai lesne, mai clar de-nţeles, /nici blidul de linte, nici arginţii-n rugină, /ci-n locul lor, o, ţara mea! Doar prigonirile am ales. /Să stingă văpaia speranşelor mocnite-n elanuri gemene, /ale noastre iubiri pentru ţară cimentate ăn veac /şi, sărutând obrajii Tăi, Doamne, cu buzele cioplite din cremene, /ne vom reîntoarc-n istorii la capătul suferinţelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odată cu primii fulgi care au căzut cu resemnare pe noua Golgotă. Şi-a luat ultimul dor din ruga îndurărilor devenind colindul încătuşat. Memoria i-a devenit bocet în Zarcă, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamnă i-a prefăcut cuvintele într-o rapsodie eminesciană. Peste Cruciaţii tristelor întoarceri cad consolări şi stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primăvara ca o aducere aminte răspândeşte mireasma Reginei nopţii. Pe cărarea  unei ierni ca o cronică rimată, suie Robii la cer în cadenţă lirică. Fiecare sătuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane şi-a răspândit peste resemnarea îndurărilor lor de pe cruce o fărâmă din slava Sa.

   Şi la noi a intrat într-o zi în celulă, /în celula morţii, la Jilava Iisus, /Iisus din Icoane; /ne era frig şi foame destulă. /I-am sărutat mâinile bătute-n piroane /şi plângând i-am spus: “Dă-ne, Doamne o fărâmă din slava Ta, /din resemnarea îndurărilor de pe cruce /şi în ispita disperărilor nun e duce, /ca orice hulă /s-a putem ierta”. /Ne-a privit, ne-a mângâiat şi s-a dus, /aşa cum se duce un vis în mister, /în nenţelesuri pornite spre cer, /şi noi am plans, căci totul era plângere /şi înfrângere, Iisus. /Apoi ne-am rugat ca lanţurile reci /să nun e mai  doară /a mia oară /şi ura cumplitelor zile-n tortură să moară /în veci de veci. /Şi celula noastră, a morţii, în ziua aceea, /a luminat ca un rug aprins, /cu mintea de necuprins, /ca scânteia, /ca rugăciunea ce alongă, din inimi tot Răul /şi până noaptea târziu am aşteptat, /am aşteptat năuci /să vină cât mai repede călăul /cimitirelor fără cruci, /să plângă-n cântare de cetini Rarăul /şi mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula morţii).

Ion Golea provenea din buchetul de ţărani înmiresmaţi de pe Târnava Mică. A crescut cu dragoste şi cu credinţă, strălucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptăţii Neamului. S-a dăruit cu toată fiinţa sa cerului divin şi pământului său drag şi sfânt. A plătit cu viaţa, curajul, demnitatea, credinţa şi dragostea sa. 

   Cioplit din voioşia cristalină a cerului, Ion Golea a înmugurit în pădurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzaţia primejdiei, căci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor creştine. Şi-a încropit din descătuşări cărări de luptă pentru a deschide zările speranţelor. Şi-a zăvorât toate filele din albumul destinului cu peceţile credinţei Zilele sale, cenuşeresele, le-a mocnit în psalmi dreptăţii, le-a tivit cu raze şi le-a brodat primăverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presărat voioşia cu o luncă de flori. Neastâmpărul tinereţii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nădejdi de trandafir, risipindu-şi visurile rupte. Ca un potir de cer şi-a pregătit denia mare, cu fruntea lină şi catifelată scăldată-n picuri de lumină.   Se lasă noaptea peste sat /grea, un munte de basalt, /şi-n pas cu ea, din salt în salt, /flueră vânt: s-a desprimăvărat… /Pe uliţele lungi se mişcă, /umbre-ntrupate, fără glas, /din deal coboară`n ritm de pas, /dăngăte ce din tăcere muşcă… /E denie…şi-s multe evanghelii /la slujbă, e Joia Mare; /Iuda este gata de vânzare, /Iar Petru azi e simbolu`ndoielii… /Doar codrul înverzit suspină`n vânt /de durerea proprie-i vieţi, /căci mugurii sunt singurii asceţi /cari ştiu să-şi ţină gruel legământ. (Denie, Joia Mare 1947).

   Pe sânul rozaliu al primăverii se aude un glas de heruvim şi sus, Bolţile de borangic ale cerului se scutură peste cireşul amărui al grădinii. Privirea sa ca o iie  aţintită pe liliacul înflorit se leagănă-n cântarea privighetorii, iar  din lanţurile de tăceri şi-a nituit fulgere de-nvieri.

   Din orga milioanelor de piepturi /cresc psalmii biruinţii asupra morţii; /sunt Paştile: e soare, cânt şi jocuri, /Pe scene planetare de gând, se joacă însă tragedia sorţii. /Doamne, mi-e inima pădure de Golgothe, /şi buzele s`adapă cu foc şi cu oţet, /şi`n coasta lumii toate /se`mplântă-al durerilor stilet. /De când din veşnicia fără ţărmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare, /trec toate sub a suferinţei flamuri, /şi glasul tuturor vueşte de`ntrebare: /De ce numai prin moarte se învinge moartea? /Şi greutatea pustie a mormântului? /Şi uşa car duce în lumea cea / plină de chinul luminii şi-a duhului? /De ce martirul îşi rosteşte ultimul discurs, /prin gâlgâitul săngelui ce curge? /De ce al vieţii tragic curs, /Din Niagara morţii apale îşi strange? /Pentru tot ce-I pe pământ există o`nviere: /În mugurul tinereţii, în tinereţea anilor, /doar pentru zilele pline de fiere, /Nu găsim floarea grea de înviere a primăverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Paşti).

 Virgil Maxim, luminător de neam şi de ţară şi-a închinat toate năzuinţele credinţei, sculptându-le candelă sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început şi-a plămădit cântarea, devenind un nuntaş al cerului. Isihia voinţei sale, ca un dangăt de clopot împresoară patima telurică a visului, răsfrânt în flautul ploii. Nădejdea trezită în cântecul mierlei s-a cuibărit în ciutele zorilor vestind sărbătoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape şi-a zugrăvit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pământului s-a rostogolit pe urmele paşilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertării. Vigoarea sufletului vioară răsună în răvaşul anilor albi, imnul tinereţii. Nopţile albe ale crezului său, trec pe lângă el în straie de nuntă, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregătind întâmpinarea Nunţii Cereşti.

   Duh drept, Duh sfânt, Atotstăpânitor, domneşte peste mine, /întru aceste Înalte şi Sfinte şi Tăcute zile, în care corcoduşii măceşii, porumbarii, /şi-au pus pe frunte albul, parfumul, şi dulceaţa, /împodobind mormântul-comun în care viaţa /s-a îngropat de vie ca Viaţa lui Iisus/Străjerii făcând pază în noapte minunată /au aşteptat ca ucenicii furându-L /să mintă că Iisus a înviat… /Şi neştiind că moartea nu biruie Viaţa /s-au prăbuşit cu-armura-romană la pământ, /când Învierea-Vieţii dăduse Moartea…morţilor! /Mărire lui Iisus şi Învierii Lui!... /

În Dimineaţa-Înaltă şi Caldă a Primăverii /nici piatra, nici peceea, nici paznicii, /nici Moartea n-au biruit Viaţa! /Mărturiseau tăcute miresmele luminii /împodobind mormântul… şi îngerul de pază!... /De-aceea corcoduşii, măceşii, porumbarii…, /şi-au pus pe frunte albul, parfumul şi dulceaţa… /Vestind că-n moartea noastră este ascunsă Viaţa! /Şi florile… Nu Mint! (Paşti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sânt vii…).

Petru Baciu, faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători, zăvorându-şi inima în spada Adevărului. Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinare Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam. 

  

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri, /cu funii grele trase, păstrate în iubiri; /uşor, pe nesimţite, ăn suflet năvălesc, /trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc. /Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme /m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme. /Sunt ţintirimul tragic,, cu morţi ce n-au murit, /ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit. /sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume, /în gropniţe commune ascunşi de cer şi lume, /răsună-n piepturi stinse cantările de ieri, /din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri! /Nădejdea neînvinsă supune gândul trist, /ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ! /Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii… /Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii.  (De Paşte).

   Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură. Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur.  Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmi biruinţei, Liturghia Învierii.

   Mi-i tristă această noapte, cu zornăit de fiare, /m-apasă ca o piatră trecutul izgonit; /vin amintiri din vreme şi calde ca un soare, /vin să-mi aducă linişti din Templu zăvorât. /În “cuşca”unei dube ce duce viaţa mea, /Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri… /puterile-mi sleite de aşteptarea grea /mi-adun, să mă-nsoţească ăn noaptea de-nvieri. /Strâmtoarea-năbuşită mă ţine pironit, /stau nemişcat în rugă, tristeţile-mi supun, /desprins ca dintr-un cleşteîn drumul meu cernit, /plutesc parcă aievea cu cântecul străbun. /Mă leagă- oboseala, îmi dă mereu târcol, /lăuntric o lumină îmi curge ca un şopot, /aleargă trenu-n noapte cu şuiere în gol, /fărămiţând în aer făşii subţiri de clopot. /Când temnicerul mişcă vizeta, mohorât, /o undă străvezie cătuşele-mi aprind, /învăluit în umbră, ăn “cuşcă” surghiunit, /eu chem. În preajmă morţii şi raze mă cuprind. /E noapte Învierii. Trăiesc fără să fiu… /închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop. /Ard dincolo de mine lumini până târziu, /când eu cobor în Zarcă şi-n bezne iar mă-ngrop. (Noaptea de Înviere).

   .  Peste giulgiul de lumină, Dorul şi-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântărilor, lăcrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria şi Fecioarele, Ucenicii şi Îngerii, Mamele şi Florile, Copiii şi Arhanghelii, Taţii şi Apele, Vinul şi Eroii, Păsările şi Muceniţele, Cuvioşii şi Cucii, Pâinea şi Crucea, Catapeteasma şi Codrul, Vieţuitoarele şi Magii, Păstorii şi Sibilele, Cireşii şi Sfinţii, Stelele şi Ostaşii, Albinele şi Martirii, Rândunelele şi Mărturisitorii…, Totul în Toate răsună de Imnul Luminii:

    - HRISTOS A ÎNVIAT !   / - ADEVĂRAT A ÎNVIAT!