19.5.10

Arhm. Emilianos Simonopetritul: Cuvântul lui Dumnezeu este respiraţia ta neîntreruptă.


Desigur că Hristos intră în noi prin împărtăşirea din Pâine şi Vin, dar în mod fiinţial intră în cei care-L primesc ca şi Cuvânt. De aceea, a şi spus: Eu sunt Cu­vântul, cine mă iubeşte va păzi cuvântul Meu. Hristos Se face primit prin elementele naturale ale pâinii şi vinului, dar numai de către cei în care se face simţit prin cuvânt. Cuvântul este semnul văzut în fiecare clipă, pe care îl dă pe Dumnezeu cel nevăzut. Dacă îl pierzi, nu poţi să mai faci nimic, măcar de te-ai împărtăşi în fiecare zi. Cuvântul lui Dumnezeu este respiraţia ta neîntreruptă. Poţi să trăieşti când îţi închizi organele de respiraţie? Cu neputinţă, vei muri. Exact aşa se întâmplă şi când doar te împărtăşeşti sau doar te nevoieşti: eşti mort. Trebuie să simţi nevoia cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului viu, care lucrează şi care este pus în lucrare.


In orice caz, prezenţa vie a cuvântului o putem com­pleta, o putem întregi şi mări prin studiul Sfintei Scrip­turi şi a scrierilor patristice, care spun şi ele atât de multe. Nimic însă nu poate înlocui cuvântul viu.


De aceea, şi Dumnezeu îi ameninţă pe iudei în Vechiul Legământ cu foamea de cuvânt. Le voi da, zice, cea mai rea pedeapsă, lipsa cuvântului (Amos. 8, 11). Să ştim, aşadar, că atunci când nu avem cuvânt, suntem condamnaţi mai rău şi de­cât cel mai mare condamnat de pe pământ. Absenţa cu­vântului înseamnă părăsirea lui Dumnezeu. Şi atunci e nevoie să ne aplecăm asupra noastră înşine, ca să vedem ce putem să facem, doar, doar vom reuşi să ne mântuim.

IPS Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei: „Limba maghiară funcţionează deja ca o limbă oficială”.


Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, este cel care a atras atenţia asupra fe­nomenului nedorit de dispariţie a ro­mânilor şi a limbii române chiar în inima României. Din 25 septembrie 1994, când a fost înscăunat episcop, apoi arhiepiscop al Harghitei şi Co­vasnei, clipă de clipă, duce o luptă de salvare a bisericilor româneşti, de conştientizare a românilor că trebuie să-şi păstreze identitatea, dar şi de conştientizare a etnicilor maghiari că doar împreună românii şi maghiarii pot face lucrurile să meargă bine.


• Jurnalul Naţional: În această zonă, biserica este cea care aduce speranţă în sufletele oamenilor.

Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan: Eu, când am venit aici, am găsit biserici în care erau crescuţi copaci. N-am intrat cum intră un episcop, cu crucea în biserică, am intrat cu securea şi cu drujba în aceste bise­rici care în anii '40 au fost distruse. Sunt unele în care s-a pus dinamită şi au fost distruse total. Pe cele pe care le-am găsit cu pereţii încă în picioare le-am restaurat. Astăzi în nici o bi­serică românească nu mai plânge Dumnezeu. Nu mai plouă în ea. Nu mai plâng sfinţii care, din '40 şi până la restaurare, au stat în ploaie şi în vânt peste 60 de ani.

De la înfiinţarea Episcopiei am refăcut toate aceste bise­rici. Am trăit şi bucurii şi dureri, când într-un sat mai era un singur român şi, după ce am terminat de restaurat biserica, s-au dus oamenii să pună uşa bisericii şi să dea cheia ultimului român. Dar omul deja murise. Şi a trebuit să dau cheia unui român din alt sat. Tot pentru a evita unele conflicte, în unele bise­rici în loc de geamuri sunt bârne, pentru că unii în loc să-i dea bună ziua lui Dumnezeu dădeau cu câte o piatră în obrazul lui Dumnezeu.

Am întâlnit şi maghiari care, atunci când reparam bisericile, şi lor le părea bine; spuneau că nu le face cinste nici lor, pentru că ştiau în ce condiţii a fost dărâmată biserica. Ei erau meşteri şi chiar ei contribuiseră la zidirea acestor biserici şi nu se bucurau să-şi vadă munca distrusă.

Situaţii au fost destul de delicate. Mă aflam într-o zi în zona Baraolt, judeţul Covasna, şi tot aşa în biserică am găsit copaci. M-am dus cu câţiva studenţi, să facem curat, să strângem bani, să le reparăm. Cineva, care vorbea şchiopătând româneşte, a oprit căruţa lângă mine şi mi-a spus: „Părinte, ştiţi ce s-a întâmplat cu bi­serica asta, de-a ajuns aşa?". „Eee", zic eu, „să nu mai vorbim despre necazurile ce au fost, să nu mai deschidem rănile, să pornim mai departe". Iar omul mi-a spus: „Totuşi, părinte, ascultaţi povestea asta: după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, am fost convocaţi românii într-o zi la primărie şi ni s-a spus să venim cu un târnăcop, cu o rangă, cu o secure, cu unelte de lucru. Au venit românii, crezând că vor fi trimişi să presteze diferite munci pe la poduri. Dar nu. Li s-a spus: Acum vă îndreptaţi spre biserica voastră şi o dărâmaţi. Oamenii au rămas înlemniţi şi până nu s-au tras câteva focuri de armă nu s-a mişcat nimeni din faţa primăriei, şi aşa s-au apucat şi au demolat, foarte, foarte greu, o parte din biserică. În timp a rămas biserica numai cu zidurile. Aici s-a trăit o tragedie a neamului românesc.


• Asta a fost, dar astăzi? Viaţa este din ce în ce mai grea şi o dramă este pe cale să se scrie.

Şi astăzi încă mai sunt probleme. Se pare că aceste două judeţe au cel mai mic număr de oameni cu studii superioare pe cap de locuitor din toată ţara. Atât tinerii români, cât şi cei maghiari nu se mai întorc aici. Tâ­năra generaţie suportă şi ea desrădăcinarea. Şi ungurii se plâng că tinerii lor se îndreaptă spre alte teritorii, iar copiii români care pleacă să studieze la Bucureşti, la Cluj văd că posibilităţile lor sunt altele în acele zone şi rămân acolo.


• De ce dispar românii de aici?

Este clar că populaţia românească este minoritară în această zonă, că a scăzut drastic numărul românilor care erau aici înainte de '89. Pe atunci erau peste 14.000 de români, acum mai sunt în jur de 6.000, plecarea lor nefiind pentru că au vrut să se strămute. Au fost şi cazuri de profesori care au primit repartizare aici, pe posturi, care abia au aşteptat să se întoarcă, fiind din altă parte, dar sunt şi cazuri de oameni efectiv alungaţi.

Una dintre cauze a fost aceea a despărţirii şcolilor în limba română de cele în limba maghiară.. Şcolile mixte, unde învăţau şi români şi maghiari, în care erau clase paralele de români şi maghiari, au întărit relaţiile interetnice din zonă, pentru că este ştiut faptul că prieteniile cele mai frumoase se leagă în şcoală şi în general la liceu. După revoluţie s-a produs această ruptură în societate, când cele mai alese şi mai frumoase flori ale societăţii au fost separate. De ce n-ar fi putut creşte în aceeaşi grădină doi crini? Unul de o culoare şi altul de o altă nuanţă?

Related Posts with Thumbnails