Maica Teodosia (Zorica Latcu), intr-o evocare a doamnei Aspazia Otel Petrescu

[Poeta Zorica Laţcu, viitoarea monahie Teodosia, la absolvirea liceului. Fotografie din Colecţia Mănăstirii Vladimirești]

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri,

Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

Aspazia OȚEL PETRESCU

- fragment reprodus din revista VEGHEA

Maica Teodosia (Zorica Laţcu) – dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire

17 martie 1917, Braşov – † 8 august 1990, Mănăstirea Vladimireşti
 

Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).

Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.

Zorica Laţcu, după numele ei din lume, s-a născut în 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul Primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Cu o energie sufletească rară, publică poezii în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.

A făcut parte din generaţia formată şi hrănită duhovniceşte în atmosfera plămădită la Mănăstirea Sâmbăta în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel ce i-a fost povăţuitor şi bun îndemnător spre lepădarea de lume, căruia Zorica îi închină ultimul volum de versuri –„Poemele Iubirii”.

În 1948, Zorica îşi închină desăvârşit viaţa lui Hristos, intrând în obştea Mănăstirii Vladimireşti şi primind la călugărie numele de Teodosia. După opt ani de nevoinţe monahale, în 1956, Dumnezeu o cheamă mai sus, pe o altă treaptă a suferinţei, astfel încât Maica Teodosia ia calea temniţei şi mărturisirii, după „rânduiala” acelor vremuri. După trei ani de închisoare la Miercurea-Ciuc şi în alte temniţe este eliberată, dar nu va mai fi primită în mănăstire. Urmează ani de pribegie, în care maica scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorie al Nyssei, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog), ajutându-l pe părintele profesor Teodor Bodogae. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după 1990, încărcată de ani, se întoarce la Mănăstirea Vladimireşti, iar la scurt timp se mută cu sufletul senin, la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstiririi.
Înaintea mormântului său, Aspazia Oţel-Petrescu, mulţumindu-i Maicii Teodosia pentru că a „învăţat-o dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire”, spunea: „Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:
- Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!

Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect… Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu”. (Aspazia Oţel Petrescu – In Memoriam. Spice)




Dragoste
Maica Teodosia (Zorica Laţcu)

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine
Am cules argintul nopţilor de mai,
Am legat în cântec zumzet de albine,
Glas de alăută, dulce viers de nai.
Am aprins în suflet tinere văpăi,
Străluciri de aur, flăcări de rubine,
Am cătat în noapte luminate căi
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Am cetit din file vechi, cu slovă ştearsă,
Stih de preaslăvire, Sfânt Numele Tău,
Am ţesut în pânză Jertfa Ta nearsă,
Ce-a zdrobit tăria veşnicului rău,
Am cântat iubirea sfintelor femei,
Care-au mers la groapă, ca să Ţi se-nchine,
Am cusut din raze râuri de scântei
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.

Ţi-am trimis spre ceruri tainică solie,
Dragoste curată, dor nepătimaş,
Să-mi găteşti de nuntă, haină argintie
Şi-n sclipiri de soare să-mi găteşti sălaş.
Dragoste curată, dorul din solii,
Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,
Ca să urce fumu-n valuri viorii
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine
Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,
Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,
Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.
Învelită-n haina marilor dureri,
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Sursa: Familia Ortodoxa

Pr. prof. dr. Mihai Valica: Romania intre martiraj, ocrotirea si rasplatirea tortionarilor si teroarea ideologica

1. Introducere

A scrie despre martiri și teroare în România este un mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri iar dacă nu ai trăit nici vremurile de martiraj și teroare, atunci poți fi atins, cu siguranță, de o umbră de impostură[1].

1.1. Motivația titlului

Personal doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat ”nor de mărturii”[2] ale credinței creștine şi ale demnităţii umane. Știu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi și țara noastră, ca să nu ne uscăm în deșertul uitării, al minciunii și al nesimțirii actuale, în special al nesimțirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astăzi, să vorbim de proprii martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor, care răsplătesc cu pensii mari pe torţionari şi sfidează pe cei torţionaţi…!

Să fie oare perioada postdecembristă nu doar o epocă a devalizării economiei şi a tranziţiei năucitoare, care a transformat România întro rezervaţie naturală a sărăciei în aer liber, fără economie şi fără viitor, sau este şi o continuare subtilă a comunismului reşapat şi integrat global în himera mondializării? Conspiraţia tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea ţării şi umilirea ei, etc. fac oare parte componentă din ontologia noii democraţii mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor fericiţi, care îşi consumă, fără pic de jenă, pensia uriaşă, pătată cu sânge şi moarte? Iată doar cîteva dileme şi adevăruri pe care ar trebui să le dezbatem civic şi eclesial.

Chiar dacă adevărul este crud și barbar, am credința că el ne poate ajuta la purificare și mântuire. Știm că ”cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”[3] spune Eminescu și doar el” te face liber”[4] ne învață Mântuitorul Hristos. Iar ”acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”, spune un apologet creștin[5].

Doresc doar să cunosc Istoria națională sau ”naționalitatea în marginile adevărului”[6] pentru a putea trăi în viitor cu demintate națională și să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului ”cu slava neamului meu”[7].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava”[8]; și „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”[9].

Deci scriu despre martiraj și teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eschatologică, ca teolog și preot și nicidecum din postura de martir sau erou și nici ca judecător moralist al istoriei.

Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim ”s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj [...] iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală” [10]. Personal, îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului și de dragul înveșnicirei neamului meu.

Doresc să arăt apoi, că martirajul este un act de credință creștină profundă și o șansă enormă spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici democrați nu au înţelegere pentru martiraj iar în concepţia lor ”martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră [...] iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile [...]”[11] și nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu rușinea neamului dat uitării și nicidecum cu slava lui…!

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin ”împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”[12], doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă ”ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric[13].

2. Ce este un martir după învățătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel[14], răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, a adevărului și a credinței creștine.

Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni[15], a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele sau curajul, sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria[16], atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuitudine noţiunea de martiraj şi o poate transforma,făcând-o fără valoare hristică. Aceștia nu sunt martiri creștini, ci victime a unui sistem sau erori umane.

Falsul martir se trâmbițează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni și omisiuni.

Mucenicul creștin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. ”Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o forma luată de rău în vremurile şi locurile respective”[17].

Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști. Cei care știu sau au ”știut că sunt din Dumnezeu [...]” au luptat să iasă de sub lumea, care zăcea ”sub puterea celui rău”[18] și să urmeze îndemnului Sf. Ap. Pavel, care zice: ”urâţi răul, alipiţi-vă de bine”.[19]; ”fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”[20].

Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi[21].

În contextul de mai sus martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.

Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului[22] și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul modern al zilelor noastre, precum și cei ce au fost torționari și s-au căit de faptele lor, se pot mântui[23].

Însă, cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât ”cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”[24].

Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic și astfel martirul creștin, devine, pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al suferinţei lui de odinioară sau al suferinţei altora…!?

Lupta împotriva răului pentru o mică sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta cu timp și fără timp, ”împotriva duhurilor răutății”[25], până în clipa morții, acestea ne dau cununa vieții veșnice.

2.1. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naște martiri creștini, ci și astăzi și pe viitor oricine luptă împotriva răului sau a nedreptății, prigonit fiind din ”pricina numelui” lui Iisus Hristos[26] se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare hristică mântuitoare.

Raportată la istorie și lume, mucenicia creștină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume. Raportată, deci, la persoana creștină, care nu se ”lăsa biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele”[27], mucenicia creștină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârșitul vieții terestre a creștinului. După primirea cununii cerești, mucenicia are valoare veșnică, întrucât sufletele martirilor sălășluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: ”și când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o”[28].

Deci vremea martirilor creștini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilelele noastre, când trăim în direct: epoca mondializării, a masonizării fără graniţe, a regionalizării impuse, a sodomizării afişată public şi legiferată, a globalizării fără de Hristos și împotriva lui Hristos, a des-creștinării lumii; toate acestea au generat deja o secularizare soft, ce va conduce spre un ateism militant şi anticreştinism feroce.

Martirii creștini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunați și nu și-au acuzat niciodată torționarii de atrocitățile lor[29]. Aceștia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creștin și sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţii. Ei sunt aleşii credinţei și ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România sub teroarea roșie a holocaustului comunist a dat ”nor de mărturii”[30] ai credinței creștine. Cred că va sosi clipa, când martirii creștini vor fi puși în calendare și în sinaxare și nu uitați în sertarele indiferenței.

Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orotodoxe este puterea de desăvârșire și îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioșilor ei și apoi aceasta lucrează dreapta cunoaștere și dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt. 

Continuare aici