11.10.12

Dr. Camelia SURUIANU: Principalii membri ai Rugului Aprins (I)



În anul 1944, la sugestia Mitropolitului Tit Simedrea, Sandu Tudor, împreună cu un grup de intelectuali și câțiva clerici, „investiţi cu sacerdoţiul conştiinţei“[1] – André Scrima, au format mişcarea Rugul Aprins. „Aceşti oameni aveau încă sensul esenţial al onoarei. (…) Erau fundamental liberi, străini oricărei idei de capitulare, capabili să spună nu.“[2]

Astfel, în mijlocul Bucureştiului, lângă Palatul Poporului, în care se duceau lupte acerbe pentru impunerea ideologiei socialiste, „Sandu Tudor făcea saltul de la planul politic la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de opţiunile lor politice, să se înarmeze cu armele Sfântului Duh.“[3]

Vasile Vasilache, fostul stareţ al mănăstirii Antim, în articolul Cercul literar-cultural de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, pentru a explica contextul în care s-a consolidat grupul, ne oferă câteva informaţii cu privire la situaţia politică, socială, economică a ţării din perioada postbelică. Viziunea sa asupra evenimentelor este a întregii grupări de la Antim: „Odată cu armistiţiul, frontul se prăbuşeşte şi forţele ruseşti înaintează distrugând prin jafuri şi ucideri tot ce era măreţ în România. A fost o cotropire care a sfărâmat o ţară cu trecut bogat şi glorios în toate cele trei evuri ale istoriei. În Rusia, comunismul prăbuşise o mie de ani de cultură şi civilizaţie creştină, iar la noi pătrundea cu aceeaşi duşmănie, dărâmând două mii de ani de cultură şi civilizaţie creştină şi împilând aproape două milioane de oameni.“[4] Se mai întrezărea doar „o singură rezistenţă, aceea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii care mai nutrea speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu Dumnezeu, în biserici, oamenii aprindeau lumânări fără de pomelnice şi-şi făceau cruci mari, dar când se rosteau rugăciuni şi pentru conducători, nimeni nu-şi făcea cruce!“[5] Într-o astfel de situaţie, nu se putea miza decât pe libertatea interioară. Deci înfiinţarea Grupului Rugul Aprins a  avut drept scop rezistenţa prin cultură în duh filocalic, după cum, metaforic, se exprimă stareţul: „am aprins Rugul la Antim.“[6]
 
Şerban Mironescu, fiul lui Alexandru Mironescu, în articolul Rugul Aprins, un mod de a retrăi ortodoxia, completează cu noi informaţii contextul social în care s-a consolidat grupul. Astfel, într-o epocă „în care bisericile erau mai curând goale şi indiferenţa religioasă era foarte răspândită, ortodoxia trezea totuşi un oarecare interes, pe de o parte în cercurile literare destul de restrânse ale revistelor Gândirea, Criterion, şi, pe de alta, în sânul mişcării de extremă dreapta. În primul caz, ortodoxia era privită mai ales ca ceva pe care s-a constituit cultura românească, anume cea folclorică, dar şi cultura literară, în al doilea, era văzută ca o componentă a fiinţei naţionale, exaltată ca atare şi menită să servească unor scopuri politice greu de împăcat cu adevărata natură a credinţei.“[7]
 
Şerban Mironescu dă poate cea mai clară definiţie Mişcării Rugului Aprins: „o serie de intelectuali care îşi propuneau să interprindă o redescoperire a ortodoxiei în dimensiunea sa cea mai profundă, cea mai semnificativă şi poate cea mai originală, mistică isihastă, şi de a face din ea forma principală a devoţiunii personale şi publice într-o credinţă care luminează toate experienţele lor de viaţă literară, artistică sau ştiinţifică şi care, la rândul ei, este luminată de acestea.“[8] Prin urmare, grupul s-a format pe baza relaţiilor de prietenie, prin „contacte personale, stabilite de mult timp pe calea unor cercetări şi preocupări spirituale similare în ambiaţia culturală şi publicistică a timpului, o întâlnire de destine, o răscruce de aspiraţii.“[9]
În viziunea lui André Scrima, „Rugul Aprins nu e o invenţie literar-politică, el vine din orizontul originar al Revelaţiei. Mai mult chiar, în conformitate cu textul şi tradiţia scripturală însăşi, Rugul Aprins are calitatea unui semn originant şi, ca atare, el e cel care deschide acest orizont. Pentru timpul şi împrejurările pe care le evocăm acum, Rugul Aprins îmbina, însă, în experienţa vie a celor reuniţi la Antim, gravitatea ultimă cu ultima deriziune.“[10]

În aceste circumstanţe, un grup de oameni de cultură, uniţi printr-un nonconformism activ şi printr-o anumită exigenţă a regăsirii tradiţiei, încep să ţină la Antim o serie de întruniri cultural – religioase. Cel care „de la început a însufleţit şi a călăuzit, în felul lui inimitabil, căutările şi aşteptarea celor ce descopereau Antimul“[11] a fost, după cum ne mărturiseşte André Scrima, Sandu Tudor. Astfel, câţiva oameni de cultură, precum: Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Şerban Cioculescu, Alexandru Elian, Paul Sterian, Vladimir Streinul, Ion Marin Sadoveanu, şi un grup de monahi: Vasile Vasilachi, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanul, Arsenie Papacioc, André Srima au format un cerc restrâns care „apoi a crescut încetul cu încetul, adunând lume multă în jurul lui.“ 

În felul acesta „Antimul a deschis [...] drumul spre autenticitatea ultimă a existenţei,“[12] cu puţin timp înainte de instalarea aterismului religios în ţară. Soborul de la Antim, spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din mediul rural, era format din „călugări – studenţi, mai ales la teologie, dar şi la filozofie, arte frumoase, litere, matematică.“[13] Alături de obştea monahală, începeau să vină tot mai mulţi „tineri sau chiar foarte tineri, din lumea studiilor riguroase şi deschise,“[14] care-și căutau sensul existenței. 

În acest context, „Rugul Aprins devine un fenomen de atitudine împotriva noilor stăpâni.“[15] În ordine cronologică, Asociaţia a trecut prin mai multe etape. Între anii 1943-1945 are loc o primă etapă pregătitoare, moment în care se desfășoară simpozionul de la Cernăuţi organizat de Mitropolitul Tit Simedrea. Apoi, 1945-1948 este perioada consolidării grupului şi programului desfăşurat în cadrul mănăstirii Antim, în care liderul oamenilor de cultură era Sandu Tudor şi cel al monahilor Benedict Ghiuş. Între 1949-1952, când Sandu Tudor a suferit prima detenţie, grupul monahal, la ordinul Patriarhului Iustinian, a fost răsfirat pe la diverse mănăstiri din țară, perioadă în care conferințele s-au desfăşurat într-un cadru intim. După 1952 şi până la arestarea liderilor în 1958, membrii s-au reîntâlnit la domiciliile laicilor: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu, Cornelia și Dinu Pillat.

Dr. Camelia Suruianu: Poezia, delictul grav al lui Vasile Voiculescu



Motto: Rugul Aprins este drama unor intelectuali care n-au altă vină decât aceea de a crede în Dumnezeu şi de a duce o viaţă duhovnicească într-un regim ateu opresiv.[1] Eugen Simion

În ziua de 5 august 1958, Vasile Voiculescu a fost arestat de la domiciliul său, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale“ conform „Ordonanţei de reţinere.“[2] In urma acestor acuzații, inculpatul este reţinut „timp de 60 de zile, adică de la 5 august 1958 până la data de 4 octombrie 1958.“ 

Momentul arestării a survenit la miezul nopţii. În anul 1985, într-o emisiune culturală, transmisă pe postul de Radio „Europa Liberă,“ Andrei Voiculescu, nepotul scriitorului, la cererea crainicului Andrei Mănuceanu, a reconstituit momentul arestării: „M-am trezit brusc în toiul nopţii. În casă domnea o forfotă continuă. Paşi grei răsunau pe parchet. Venise Securitatea. Printr-o uşă întredeschisă am văzut în hol un bărbat în haină de piele, cu automatul agăţat de gât. Prin fereastră se vedea o maşină mică, neagră oprită în faţa porţii. Ceva mai la vale, în faţa locuinţei doctorului Banu, era o altă maşină. Doctorul Banu avusese noroc: murise de inimă. Cei care scotoceau prin odăi erau şase cu toţii, cel puţin aşa mi-a spus tata. Bunicul era însoţit la baie cu pistolul la ceafă. Percheziţia a durat cam cinci, şase ore. Ore de coşmar. Spre dimineaţă, unul dintre securişti ne-a cerut să-i dăm ciorapi de lână şi flanele călduroase. Apoi au pus sigiliu pe odaia bunicului, pe care l-au dus ţinându-l strâns de braţ, ca pe un criminal periculos.“[3]
 
Adus la M.A.I. la ora 8 dimineaţa Vasile Voiculescu a fost anchetat timp de patru ore. A recunoscut „vina“ că a scris şi dat spre lectură un caiet cu poezii religioase, şi că a păstrat legătura cu cei din cadrul grupului Rugul Aprins. În viziunea locotenentului major Mihăilescu Gheorghe, inculpatul „a scris unele materiale cu caracter ostil regimului din R. P. R.  şi a făcut parte dintr-un grup contrarevoluţionar condus de Alexandru Teodorescu, zis Sandu Tudor şi Alexandru Mironescu.“ Vasile Voiculescu obişnuia ca poeziile pe care le compunea să i le dea spre citire lui Alexandru Mironescu. În urma percheziţiei la domiciliul profesorului, organele abilitate le-au descoperit strânse într-o mapă. 

Pe data de 16 august, între orele 10 şi 15, Vasile Voiculescu fu adus la cel de-al doilea interogatoriu. Întrebat despre activitatea prietenilor săi, scriitorul îi aduce la cunoștință evenimente pe care acesta, cu siguranţă, le cunoştea. Iată ce declară despre Alexandru Mironescu: „Pe Mironescu Alexandru îl cunosc din anii 1950-1952, nu mai reţin exact, de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în perioad când mănăstirea era în reparaţie. Pe Mironescu Alexandru l-am cunoscut prin stareţul mănăstirii Vasile Vasilache, pe care îl cunoscusem mai înainte. La început, între noi, au fost simple relaţii de cunoştinţe, apoi au devenit mai strânse, după 1945-1955 stabilindu-se legături de prietenie.“[4] Cu privire la poeziile religioase, Voiculescu preciză că le-a înmânat profesorului deoarece acesta avea cunoştinţe de filologie. Cât despre întrunirile de la domiciliul său declară că: „acestea au loc atunci când vine în Bucureşti Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor – călugăr stareţ la schitul Rarău, fost ziarist şi publicist, pe care-l cunoşteam şi eu din 1930.“[5]
În ceea ce-i priveşte pe foştii membri ai Rugului Aprins Voiculescu declară câteva referinţe destul de vagi: „Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor a fost gazetar şi publicist înainte de 23 august 1944, fiind proprietarul ziarului Credinţa. Despre el cunosc că în jurul anului 1950 s-a călugărit şi că a fost arestat şi deţinut un timp pentru activitatea de pe front – nu ştiu concret în ce problemă. În ultimii ani funcţiona ca stareţ al schitului Rarău. De asemenea ştiu că a funcţionat un timp – la începutul activităţii monahale – ca simplu călugăr la Mănăstirea Antim din Bucureşti. Benedict Ghiuş a fost călugăr şi apoi stareţ la Mănăstirea Antim din Bucureşti. În ultimul timp era profesor la seminarul de pe lângă Institutul Teologic din Bucureşti. [...] Joja Constantin, arhitect, locuieşte în Bucureşti [...] l-am cunoscut prin anul 1955-1956 prin Alexandru Mironescu.“ Despre Dumitru Stăniloae precizează că: „L-am cunoscut personal prin 1951-1955 prin Mironescu Alexandru. După nume ne cunoaştem mai de mult, din publicaţii, deoarece şi el a fost publicist.“[6]



Referitor la întâlnirile de la domiciliul lui Alexandru Mironescu, poetul preciză: „au început de prin anul 1954 sau 1955 şi au ţinut până în 1958.“ Cu privire la caracterul acestora, scriitorul, în câteva rânduri, a accentuat că întrunirile „aveau un caracter literar – religios. [...] În discuţiile ce se purtau, Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor făcea membrilor acestui grup o educaţie mistică.“[7]

Începând cu anul 1954, între Vasile Voiculescu şi Barbu Slătineanu, fost colonel în armata română, a început să se consolideze o relaţie de prietenie. La data arestării sale, fostul colonel „se ocupa cu lucrări de ceramică, fiind membru al Uniunii Artiştilor Plastici din R.S.R. Ştiu că a fost profesor la Institutul de arte plastice «Nicolae Grigorescu » din Bucureşti – Secţia Ceramică. Din câte am aflat este pensionar al Uniunii Artiştilor Plastici din R.S.R. În decursul timpului s-a ocupat şi cu scrieri istorice – din Istoria Românilor. Aşa cum am mai arătat este directorul Colecţiei de artă Slătineanu, muzeu ce-şi are sediul în strada Obedenaru.“[8] La domiciliul lui Barbu Slătineanu se întâlneau în scop literar câţiva scriitori, printre care şi criticii Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. Din 1955 Voiculescu începuse şi el să frecventeze cercul, citind acolo poeziile sale. „Pe marginea acestor materiale –declară Voiculescu - se purtau apoi discuţii, lucrările citite fiind apreciate de ceilalţi. În discuţiile ce le purtam, ne manifestam convingerea că înainte de 23 august 1944 era mai bine, că astăzi nu este libertate, aşa cum era înainte, când noi puteam scrie, astăzi nefiind admise scrierile noastre. În afara acestor programe, cu ocazia acestor întruniri, noi purtam discuţii pe marginea unor evenimente politice interne şi internaţionale la ordinea zilei. Privind evenimentele din Ungaria ne-am manifestat simpatia şi regretul că puterile occidentale n-au intervenit, apreciind că, din punctul nostru de vedere, aceasta ar fi dus la o schimbare a situaţiei politice.“[9]
 
Preciză anchetatorului şi faptul că prin anul 1956 i-a dat lui Barbu Slătineanu un caiet cu poezii religioase, cu rugămintea să le bată la maşină. Acesta le multiplică în trei exemplare, din care a reţinut pentru sine un rând, unul i l-a înmănat poetului şi al treilea i l-a dăruit lui Alexandru Mironescu. Anchetatorul i-a prezentat un caiet cu poezii numerotate de la 65 la 91,( este vorba de Ultimele sonete închipuite ale lui Scakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu). Poetul recunoscu că „acesta este caietul care conţine poezii mistice şi pe care i le-am dat lui Barbu Slătineanu, după care el a multiplicat în trei exemplare aceste poezii.“[10] Conform declaraţiei „inculpatului,“ despre existenţa poeziilor mai ştiau Vladimir Stereinu şi Şerban Cioculescu. 

Între Alexandru Mironescu și Vasile Voiculescu încă din anii 1944 se consolidase o adevărată prietenie. Alexandru Mironescu în volumul memorialistic Floarea de foc precizează că: „doctorul, dintr-o delicată atenţie şi afecţiune, îmi dădea, scrise de mâna lui, poeziile pe care le concepea şi care ştia că-mi produc o incomparabilă bucurie.”[11] În urma percheziţiei făcute la domiciliul sau, organele abilitate au găsit şi volumul de poezii Ultimile sonete... La anchetă profesorul fu întrebat și despre manuscrisul incriminat. Iată ce îi declară ofițerului: „Voiculescu, în cultura şi poezia românească, ocupă un loc în fotoliul de orchestră, alături de Eminescu şi Arghezi. Vă vorbesc ca un om care nu sunt un nepriceput în lucrurile acestea. Prin ce a scris, îndrăznesc să afirm, e mai mare decât aceştia. Cercetaţi, întrebaţi... să nu se comită vreo eroare.“[12] Replica anchetatorului îl lăsă fără cuvinte: „Îl vom arde!“ Stupefiat la gândul că fără nicio remușcare față de munca și creația artistică a poetului ar fi putut să facă acest gest necugetat: „M-am cutremurat la gândul că ar fi putut s-o facă.“ Cu blajinitatea-i caracteristică, Mironescu îi sugeră să nu comită un asemenea sacrilegiu. „Manuscrisele nu se ard... se pun la păstrare, dar nu se ard.“[13] Profund afectat, mai ales că, versurile scrise în acei ani „de tăcere“ „sunt mărturia existenţei sale religioase,“[14] „m-am rugat în sinea mea ca poeziile acestea să nu fie mistuite de foc, m-am rugat multe săptămâni. Şi mare mi-a fost mulţumirea când, înainte de proces, la iscălirea dosarului, întreg manuscrisul figura înserat acolo, ca piesă de acuzare.“[15]
În momentul aflării sentinţei, Mironescu nu s-a tulburat la gândul că avea de efectuat douăzeci de ani de închisoare, sau că fiul său Șerban, la vârsta de douăzeci și doi de ani intra în iureșul Aiudului. Când judecătorul i-a îngăduit să aibă ultimul cuvânt, ultima sa doleanță a fost surprinzătoare: „Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb vă cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca invinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea dumneavoastră, cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată achitarea din partea tribunalului.[16] După câţiva ani Bartolomeu Valeriu Anania, aflat şi el în închisoarea de la Aiud, intersectându-ne pentru numai câteva secunde, într-o pauză de muncă brută, Alexandru Mironescu a izbutit să-mi şoptească, cu ochii înecaţi de bucurie, că Vasile Voiculescu părăsise puşcăria, graţiat printr-un decret special.[17] Prin urmare, altruismul cu vehemenţă promovat în cadrul conferinţelor de la Antim, exista în fiinţa celor atinşi de „mireasma“ Florii de foc. 
  
Marius Oprea, în urma studiului efectuat asupra dosarului Rugul Aprins, a publicat volumul Adevărata călătorie a lui Zahei.[18] Eugen Simion, în articolul Detenţia lui Vasile Voiculescu, apreciind demersul exegetului, consideră mişcarea Rugul Aprins „drama acestor intelectuali care n-au altă vină decât aceea de a crede în Dumnezeu şi de a duce o viaţă duhovnicească într-un regim ateu opresiv.“[19] Cu privire la poetul Vasile Voiculescu, Eugen Simion opinează că „drama lui e covârşitoare şi impardonabilă, iar suferinţele sale în puşcărie par scoase dintr-o naraţiune din seria vieţile sfinţilor.[20] Iar în articolul Scene din viaţa scriitorilor, Eugen Simion, referitor la procesul abuziv intentat intelectualilor, cu multă obiectivitate precizează: „Vorbind de Vasile Voiculescu, Sandu Tudor şi de alţi intelectuali români care au fost băgaţi în puşcărie pentru delictul de opinie sau, în cazul de faţă, pentru delictul religios [...] nu pot spune, văzând aceste dovezi de frumuseţe morală, decât atât: se poate, deci şi aşa, se poate ca un creator să treacă demn prin suferinţă.“[21]

În finalul anchetei, poetul „semnează hârtiile întocmite de torţionari în limbajul lor mistificator. Un stil pe care îl întâlnim în toate documentele incriminatoare din epocă. Ce poate deruta pe cine răsfoieşte aceste dosare.[22] Pentru a ne convinge, Eugen Simion ne oferă şi un exemplu: „dacă un deţinut este întrebat, să zicem: «ai citit şi ai răspândit cartea lui Cioran Tentaţia de a exista» iar deţinutul răspunde: «da, am citit-o şi am împrumutat-o şi vecinului meu, profesor de filozofie», anchetatorul Iosif Moldoveanu notează: «inculpatul X... recunoaşte că a citit şi a răspândit scrierile legionare, duşmănoase ale lui ... şi le-a difuzat în scopuri ostile statului socialist.. »“[23] Prin urmare de această mistificare brutală nu scăpă nici Vasile Voiculescu. 

Florentin Popescu în Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu consemnează, un aspect destul de controversat. Fiul scriitorului, Radu Voiculescu, în acele zile tensionate, a încercat să adune, de la personalităţi marcante ale vieţii culturale, câteva declaraţii, pentru a le folosi avocatul în apărarea poetului. Contactându-i pe Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, de fiecare în parte a fost refuzat. Amintim că Mihail Sadoveanu şi Mihai Beniuc (preşedinte al Uniunii Scriitorilor) se aflau în graţiile Guvernului şi s-ar fi putut prezenta la proces, ca martori în favoarea poetului. Eugen Simion califică acest fapt drept supoziţie. În sprijinul acestei ipoteze, exegetul aminteşte procesul lui D. D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius, arestat în 1956, la care Geo Bogza, Tudor Vianu, au acceptat să fie martorii apărării. La acel proces, Eugen Simion, fiind prezent în sală, le-a ascultat pledoariile în favoarea acuzatului şi „n-am avut impresia că sunt oameni fricoşi. Dimpotrivă, au dat dovadă de mare loialitate şi curaj... Spun toate acestea nu pentru a rejudeca procese pe care nu le cunosc, ci pentru a întări ideea că s-ar putea să nedreptăţim prin suspiciunile nostre nişte oameni ce nu se mai pot apăra.“[24]
 
Marius Oprea în studiul său, îl aminteşte pe Radu Boureanu, poet minor, care a fost consultat de Securitate pentru a confirma dacă poemele lui Voiculescu au un „caracter mistic şi duşmănos.“ Eugen Simion, comentând episodul, califică acest aspect ca fiind un „fapt grav, impardonabil: „Un «expert» estetic, care va să zică, într-o chestiune politică şi juridică.[25] Conform câtorva note informative de la dosar, Radu Boureanu a confirmat „ipoteza“ Securităţii. Eugen Simion, atent la detalii, observă că Marius Oprea nu a reprodus documentul în care Radu Boureanu ar fi făcut o declaraţie împotriva lui Voiculescu. Faptul că istoricul îşi susţine ipoteza fără a cita nota informativă, îl determină pe Eugen Simion să sublinieze că „nu ştim exact ce a spus Radu Boureanu, bănuim doar. […] Ne putem imagina, dar până nu avem sub ochi referatul ca atare nu putem decide într-un caz atât de grav. Rămânem în domeniul suspiciunii.“[26]
 
În altă ordine de idei, între cele două anchete (5 şi respectiv 16 august 1958) în dosarul lui Voiculescu apare un „Certificat medical“[27] emis de medicul închisorii, cu diagnosticul „cifo-scolioză dorsală traumatică.“ Cu alte cuvinte, doctorul penitenciarului constatase că Voiculescu avea coloana vertebrală grav afectată. Deoarece Certificatul medical este emis între cele două anchete, şi cunoscând modul în care inculpaţii erau convinşi să-şi recunoască „vina“ înclinăm să credem că în urma traiului greu din celulă scriitorului i-a fost afectată coloana vertebrală. Cu o asemenea leziune, suferită încă din perioada arestării preventive, Voiculescu a trecut prin închisorile Aiud şi Jilava. După câțiva ani de detenție, din fişa medicală de la penitenciarul Aiud aflăm că Voiculescu suferea de „distrofie în gradul III cu un ţesut muscular foarte redus dezvoltat“ (Fişa medicală, 17 martie 1960). Prin urmare, la diagnosticul precedent se mai adăugase o nouă suferinţă.  

Pe data de 8 noiembrie 1958, Vasile Voiculescu a fost condamnat de către „Tribunalul militar al regiunii II militare,“ prin sentinţa 125, la cinci ani de temniţă grea şi cinci ani degradare civică. De asemenea, s-a dispus confiscarea totală a averii personale şi plătirea cheltuielilor de judecată, adică 300 de lei.[28] Cu toate că Vasile Voiculescu ducea o viaţă austeră, în special după moartea soţiei, el avea o bibliotecă deosebit de valoroasă, atât prin numărul de volume cât şi prin calitatea cărţilor. Conform mărturisirii fiului său Radu, biblioteca număra „peste şase mii de volume, aproape din toate domeniile spiritului, beletristică, monografii, cărţi de istorie, vieţi romanţate ale scriitorilor şi oamenilor celebri, reproduceri de artă, cărţi de medicină, filozofie şi altele, majoritatea în limba franceză. Ţin minte dintre cele în limba engleză doar  Cărăbuşul de aur, nuvelele lui Edgar Alan Pöe. În biblioteca lui se găseau aproape tot André Gide, George Duhamel, D. Mereijkovsky, Maurice Maeterlink, Eduard Schuré. De asemenea îmi amintesc de o carte arabă, tradusă în franceză, un fel de « Ars amandi », cu diferite formule afrodisiace. Şi alături de Kabala lui Eliphas Levy avea într-un raft un eseu al lui Dostoievski – tot în limba franceză – o exegeză asupra oficierii slujbei religioase ortodoxe. Biblioteca şi-o formase prin frecventarea anticariatelor de la Vama Poştei, unde Iorga şi el erau printre ei mai cunoscuţi.“[29] Într-un interviu, Gabriela Defour Voiculescu, fiica scriitorului, preciză că, la un momement dat, Securitarea a revenit la domiciliul poetului „cu nişte camioane şi au încărcat tot: cărţi, tablouri, icoane şi mobilele de bibliotecă.“[30]
 
Dosarul lui Vasile Voiculescu se află în volumul şase din Dosarului Penal 202 „Alexandru Teodorescu şi alţii.“ În ciuda vârstei înaintate, va trece prin iureşul temniţei. În penitenciarul de la Aiud, va fi adus la infirmerie cu doar 57 de kg, noul diagnostic fiind senilitate. La o nouă investigaţie medicală, datată 17 martie 1960, a fost diagnosticat cu „colită cronică, tahicardie sinusală, distrofie de gradul III.“[31] Condiţiile de viaţă mizere, mâncarea insuficientă (raţia zilnică a unui deţinut era de 50 de grame de pâine şi 250 de grame de turoi), au făcut din scriitor o umbră de om. 

 Arşivar Acterian l-a văzut pentru ultima oară în sala de judecată la procesul lui Dinu Pillat, unde fusese adus din închisoarea Aiud, drept martor. (Precizăm că după ce procesul Rugului Aprins se încheiase, organele abilitate au trimis în judecată lotul Noica-Pillat.) Iată ce ne mărturisește Arşivar Acterian: „M-au cutremurat chipul lui subţiat de boală şi vocea lui tristă. Ascultându-l simţeai cinstea exemplară a unui om ce a tânjit după puritate, luptând o viaţă întreagă să o realizeze.[32]
 
În anul 1961, în luna februaie Vasile Boroneaţ îmbolnăvindu-se de o formă gravă de reumatism poliarticular a fost dus la infirmeria închisorii Aiud. Voiculescu se găsea într-un pat din colţul salonului. Tânărul a rămas stupefiat când i-a văzut imaginea „de sfânt bizantin. Deşi se afla într-o stare precară ceru să fie ajutat, să meargă până la patul tânărului. Impresionat de gest, Vasile Boroneaţ de-abia reuşi să facă o scurtă conversaţie. „Niciodată nu ne-am povestit cum am ajuns în închisoare. Discuţiile cu el erau parcă o continuare a unui dialog de suflet, numai de noi doi cunoscut. Comunicam unul cu altul din priviri cu toată fiinţa. (...) Era impresionantă purtarea lui faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din duh sfânt şi era un creştin desăvârşit.[33]

În celulă, datorită vârstei înaintate dar și din cauza bolii avea dreptul să stea toată ziua întins pe pat. De obicei își petrecea timpul rostind rugăciunea inimii. Privindu-l îndelung, colegii din celulă sesizaseră că, în ciuda situației precare, Voiculescu era cufundat într-o stare meditativă specifică călugărilor isihaști. Nu intra în conflict cu nimeni. Răspundea doar când era întrebat. Când un coleg de celulă de foame a vrut să-i ia porția de hrană, Voiculescu nu s-a împotrivit. I-a  înțeles disperarea. Dar, colegii din celulă s-au revoltat și au luat atitudine, obligându-l să mănânce. Mai ales că, în acele circumstanțe, doar acea hrană sărăcăcioasă în calorii îl mai putea ține în viață. Petre Pandrea, afându-se pentru un timp în aceeași celulă, la un moment dat, în jurnalul său, rememorându-i chipul, se întreabă retoric: „Cine din cameră s-ar putea certa cu această figură de mucenic bizantin?“[34]
 
Grav bolnav, la insistenţa familiei, este eliberat pe 30 aprilie 1962. Afectat de morbul lui Pott, este internat într-un spital pentru tuberculoşi la Turda, trecând la cele veşnice în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. Este înmormântat, după dorinţa sa, cu hainele cu care a ieşit din închisoare, făcute de deţinuţi din petice, care vreme de patru ani l-au protejat de frig. 

După reabilitarea juridică a poetului, Alexandru Mironescu cu multă emoție găsi într-o revistă culturală un articol care-i trezi amintiri dragi. Iată ce notează în jurnalul său: „În Gazeta literară din 12 februarie 1964 se publică patru Sonete de dr. V. Voiculescu. Numele poetului, care a suferit cumplit şi cu o mare demnitate în puşcărie, care a murit după puţin timp după ce ce i s-a dat drumul. Era scris, pe marginea revistei, cu litere neverosimil de mari. Poftim, să mai spună cineva ceva! Doctorul Voiculescu, în paralel cu sonetele lui Shakespeare, a scris vreo nouăzeci de sonete, pe tema dragostei dintre om şi Dumnezeu... pe care mi le-a dăruit, şi care au rămas neconfiscate.“[35] Unul dintre aceste poeme dăruite este Sonetul CCVI.

Te-ncununam cu gânduri de slavă şi mister,
Ca într-o liturghie slujită-mpătimirii,
Cerşeam extaz cu aripi de flăcări în etern
S-ajungem hipostasa de spaime a iubirii:
Dar mi-ai părut prea fraged, prea gingaş la-nceput
Tumultuosu-mi geniu întreg să ţi se-nchine:
Ca-n dragostea-ţi îngustă să-ncap, să mă strămut
Tot ce fu greu şi mare am asvârlit din ine.
Am îngheţat acolo sub bolta idolatră,
Genunchi plecaţi şi frunte pe lespezi mi-am tocit...
N-a scăpat o zare în golul tău de piatră...
De ce m-arunci acuma când încă n-am murit?
Din ocnele iubirii, îmbătrânit, steril
Mă-ntorc cu greu la mine ca dintr-un crunt exil.
                                                                     Sonetul CCVI[36]

Volumul „Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, reprezintă un moment dominan atât în poezia românească, cât şi în cea universală. Alexandru Mironescu rememorând momentul când Voiculescu a început să aducă câte un sonet în cadrul intim al mănăstirii Antim, consideră că, în acele vremuri, ceea ce a fost Psaltirea lui David pentru pusnici, pentru auditoriul Rugului Aprins au fost Sonetele voiculesciene. Poate comparația este oarecum forțată, dar, dacă privim în esență, sonetele sunt o transpunere în versuri a chinului de dobândire a rugăciunii neîncetate, de coborârea minții în inimă. Voiculescu era un om cu o interiorizare deosebită, pentru el, doar Numele (Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă) mai reprezenta o provocare din partea vieții.  
A fost de-ajuns un Nume, al tău, sol dezrobirii
          A izbucnit din țăndări, viu, vulturul iubirii,
          Cu ghiarele-i de aur să ne răpească-n cer.
                                                        CLXX

ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, în plenul Academiei Române în ziua de 28 noiembrie 1984, cu ocazia simpozionului „100 de ani de la naşterea lui Vasile Voiculescu“ a susținut comunicarea Vasile Voiculescu în spiritualitatea românească. După ce formulă multiple deosebiri și comparații din literatura universală, distinsul prelat concluzionă: „dacă Shakespeare ne-a lăsat poezia unui geniu, Voiculescu ne-a dăruit-o pe aceea a unui harismatic.“[37] Desigur, aceste ode ale iubirii sunt şi o ripostă la ipoteza shakesperiană de înţelegere într-un mod tragic a conceptului de iubire, cu finalizări dramatice. Voiculescu de-a lungul sonetelor îl contrazice, dând iubirii un sens mistic, rezolvând conflictul într-un mod armonios. 

Cu siguranță că „va trebui să scriem, într-o zi, istoria reală a vieţii literare sub comunism, cu tragediile şi formele ei de cădere, cu complicităţile, compromisurile (mari şi mici), uneori inevitabile într-o logică a supravieţuirii spirituale, alteori abjecte, puse în slujba folosului personal. Va trebui pentru aceasta să renunţăm la pamflet ca formă de judecată în favoarea unei cercetări necruţătoare, dar drepte. Pamfletul simplifică şi, în cele din urmă, ratează adevărul despre un fenomen atât de complex cum este viaţa creatorului într-un regim dictatorial.“[38] Eugen Simion

Dr. Camelia Suruianu


[1]Eugen Simion, Detenţia lui Vasile Voiculescu, Ziua, 2 august 2008, nr. 4300.
[2]Dosar Penal 202, Vasile Voiculescu, vol. 2, A.C.N.S.A.S, fila 393.
[3]Vasile Mănuceanu, Lăsaţi-l, nimeni să nu-l ştie. Convorbire cu Andrei Voiculescu, în vol. V. Voiculescu – contribuţii buzoiene, nota 64, pp. 28- 32, apud. Florentin Popescu, Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu, Editura Vestala, Bucureşti, 2000, p. 57.
[4]Piese din Dosarul Penal al lui Vasile Voiculescu, în Jurnalul Literar, seria nouă, an IV, nr. 41-44, noiembrie 1993, pp. 4-5, apud. Florentin Popescu, op. cit., p. 133.
[5]Florentin Popescu, op. cit., p. 134.
[6]Idem.,
[7]Ibidem., p. 135.
[8]Ibidem., p. 137.
[9]Ibidem., p. 138.
[10]Ibidem., p. 139.
[11] Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, Bucureşti, 2001, p. 231.
[12] Ibidem., p. 230.
[13] Ibidem., p. 231.
[14] Ibidem., p. 230.
[15] Ibidem.,  p. 231.
[16] Alexandru Mironescu, Centenarul naşterii 1903-2003, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 73.
[17] Alexandru Mironescu, Poeme filocalice, Cuvânt înainte de ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 1999, p. 7.
[18]Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu şi taina Rugului Aprins, Editura Humanitas, București, 2008.
[19]Eugen Simion, Detenţia lui Vasile Voiculescu, în Ziua, 2 august 2008, nr. 4300.
[20]Idem.,
[21]Eugen Simion, Scene din viaţa scriitorilor, în Ziua, 25 august 2008, nr. 4319.
[22]Idem.,
[23]Idem.,
[24]Idem.,
[25]Idem.,
[26]Idem.,
[27]Dosar Penal 202, Vasile Voiculescu, vol. 2, A.C.N.S.A.S., fila 418.
[28]Florentin Popescu, op. cit., p. 142.
[29]Ibidem., p. 78.
[30]Vasile Voiculescu. Discreţia binelui şi strălucirea geniului. Convorbire cu d-na Gabriela Defour, autor Dinu Moraru, în „Lumea magazin“, nr. 4/ 1997, p. 28-32, apud. Florentin Popescu, op. cit., p. 54.
[31] Dosar Penal, 202, vol. 6, fila 126.
[32]Arşivar Acterian, Poetul unei năluciri, în Sabina Măduță, Vasile Voiculescu și Rugul Aprins, Editura Florile Dalbe, București, 2001, p. 18.
[33] Vasile Boloneaț, Întâlnirea cu Vasile Voiculescu, op. cit., p. 29.
[34] Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, ed. cit., p. 82.
[35] Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, Bucureşti, 2001, p. 291.
[36] Ibidem., p. 292.
[37] Valeriu Anania, Vasile Voiculescu – Liniştea supremă a iubirii, în Revista de istorie şi teorie literară, an XXXIII, nr. 1, ianuarie-martie 1985, p. 112-116.
[38] Eugen Simion, Scene din viaţa scriitorilor, în Ziua, 25 august 2008, nr. 4319.
Related Posts with Thumbnails