14.12.12

MOŢA: MĂSURA CREŞTINĂTĂŢII NOASTRE



Stăm iarăşi în preajma Crăciunului.

   Ne-am apropiat noi oare si sufleteste de el?
 
   Asemenea masuratori de distante sufletesti nu ne pot fi indiferente, daca avem o cât de mica credinţă în Dumnezeu si în adevarul ca rosturile si bucuriile vietii nu pot fi temeinic împlinite decât în masura apropierii de Dumnezeu, în masura în care procesul de asimilare cereasca a facut ceva spor înlauntrul fiintei noastre omenesti.

   Şi ne întrebam, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie sa fi facut noi pentru a putea zice azi ca de Craciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din ast an si prin ispravile gastronomice de care ne pregatim, ci printr-o orânduire noua a sufletului, a adevaratei noastre vieti?

   Iar raspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen tehnic asupra conformarii la ceeace e mai mult exteriorul doctrinei crestine: ai furat, ai nedreptatit, ai respectat poruncile în ceeace au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebati daca a fost ceva viu sufleteste în noi, vom fi întrebati ce disolutii sufletesti adânci s-au întâmplat în noi si ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfa si de prefacere vie. Cineva care ar cerceta apropierea noastra sufleteasca de Mântuitorul, ne-ar coborî în acele adâncuri de rana vie în care a fost coborât bogatul caruia Mântuitorul îi cerea o totala disolutie a structurii lui launtrice, vânzarea tuturor bogatiilor, aratându-i ca simpla conformare oarecum contractuala fata de porunci, simpla atitudine aparent corecta dar lipsita de prefacerea vie interioara, nu poate apropia pe un om de cer si de mântuire.
 
    Viu, sufleteste viu, ce s-a elaborat în viata noastra interioara? Ce biruinti asupra poverilor omenesti am repurtat noi, spre a putea sa ne simtim astazi mai apropiati de Mântuitorul care se naste?

   Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura învierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales în masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gând la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.
 
    Jertfa aceea care e dezlantuita în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne încalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformându-ne într-o rana vie (de „soare si sânge” cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste. Mai vii, mai crestini.

   Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
   Cine a jertfit ceva, în acest fel, întelege si vede mai bine pe Mântuitorul care se naste, si se bucura mai mult, caci simte o apropiere, o comunitate între o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viu care coboara printre noi.
Sunt mai aproape de taina Craciunului cai care o viata întreaga au respectat doar granitele poruncilor, vrând-nevrând, fara a se fi luminat însa în adâncul lor prin puterea vie a dragostei care duce la jertfa?

  
Nu! Daca ochiul nostru ar putea întelege zarile ceresti în mijlocul carora se va coborî în curând Mântuitorul pe pamântul românesc, el ar vedea, alaturi de Mântuitorul si de sfintii Bisericii, toate sufletele de viteji care s-au jertfit bucuros si constienti pentru a ajuta pe aproapele lor: n-ar lipsi nici Horia, nici Tudor, nici Avram Iancu, nici Brâncoveanu, nici multimea celor care s-au jertfit cu adevarat, din toata comoara sufletului lor. Caci în ei mai mult decât în altii crestinatatea a fost vie, ei mai mult decât altii s-au integrat în comunitatea Bisericii crestine, formându-i trupul viu, împlinit.

  
Tineretul de astazi, luptator si el pentru binele neamului românesc si al rândurilor viitoare de oameni, tineretul acesta care-si strica orânduirile personale ale vietii egoiste pentru a-si asculta volbura vie din suflet care-l îndeamna la lupta si la jertfa pentru neam si crestinatate – acest tineret are dreptul sa se bucure de sarbatorile apropiate ale Nasterii; el s-a apropiat de ele si sufleteste.

  
Iar cei care dascalesc acest tineret si-l mustra tocmai pentru ceeace e viu în sufletul lui, cei care, oricine ar fi, îl insulta afirmând ca nici-o opera de educatie si de înaltare morala nu s-a înfaptuit în tineretul românesc de dupa razboi si ca deci trebuie organizata acum educatia lui oficiala si cu anasâna – acestia toti sa cerceteze, acum de Craciun, distanta care-i desparte de minunea Nasterii sfinte si sa constate ca nu înteleg nimic din adevaratele bucurii ale Craciunului. Si vazându-si mortaciunea din suflet, sa se dea la o parte din calea tineretului de jertfa, daca nu pot sa-l înteleaga, sa-l pretuiasca si sa se bucure de el.

Ionel Moţa

"Cuvântul Studenţesc" din 1 Ianuarie 1936

Eminescu prin Nichita. Iarba de la poalele teiului.


 
Când se naşte un poet, viaţa se miră căci nu-l poate cuprinde. Când se stinge un poet, viaţa reuşeşte în sfârşit să-l cântărească. Poetul este pus pe un cântar al viului, unde el poate cântări viu, mai puţin viu, sau mort.

Când viaţa se umple de ea însăşi, când se inflamează de dorinţa de a se avea pe sine, aruncă în lume câte un poet. Acesta, năucit de lume, de viaţă şi de viu, începe a se mira. Iar mirarea unui poet este viaţa fără de moarte.
*
Când s-a născut Mihai Eminescu luna şi-a arătat ambele feţe.

Când s-a născut Nichita Stănescu neînţelesul a devenit atât de simplu încât s-a transformat într-un neînţeles mai mare.

Când lui Nichita îi este dor de Eminescu şi lui Eminescu îi este dor de Nichita.
*
Căci Nichita Stănescu l-a iubit pe Eminescu precum a iubit pământul, copacii şi cerul despre care acesta şi-a cântat poezia . „De Eminescu ţi se poate face dor şi foame. El este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles. Este poetul care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi. Prin Eminescu, tot ceea ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne pare a fi avut. El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai LUI.”

Poporul român nu poate fi altfel decât binecuvântat, primind naşterea a doi poeţi atât de vii. În sufletul amândurora simţirea românească a fost atât de vibrantă şi de clarvăzătoare, încât poezia lor înflăcărează pe tineri şi mângâie pe bătrâni. În ce altă limbă mai frumoasă decât cea românească ne-ar fi putut ei da această înfiorare? Ei sunt destinul acestui popor. Asemeni teiului sfânt al lui Eminescu şi ierbii lui Nichita, seva lor vine din acest pământ străbun.

Nichita spunea „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.”. Cuvintele sunt asemeni oaselor, dar spre deosebire de acestea, ele au un conţinut material foarte mic şi unul abstract foarte mare. Iată, aşadar, elixirul vieţii. Acest lucru l-a învăţat şi Ghilgameş când cu durere a strigat „A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei.”. Însă Eminescu este cel mai supravieţuitor dintre supravieţuitori, învingătorul: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”! – vers văzut de Nichita ca fiind cel mai vital pe care îl cunoaşte. Căci aceşti poeţi nu au murit.

Chipul marmoreu, acel „specific naţional de nobleţe fiziognomică” al lui Eminescu este continuat în destin de mâinile mari şi calde, de chipul lat şi blând cu reflexii albăstrui ale lui Nichita. Unul sprijinit de tei, altul întins pe iarbă, dar amândoi privind spre cer, căci de acolo le vine mirarea.
Ei scriu cu şi pentru sufletul omenesc, pentru ca noi cei care citim să ne cutremurăm şi să ne regăsim. Ei ajung acolo unde nimeni nu poate ajunge, pentru că nu ştie cum sau nu are timp. Poezia lor se pliază pe sufletul nostru, ca un înveliş cald şi dătător de viaţă. Poezia lor scote din noi poezia nostră.
*
„Eminescu este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază.”

Dor de Eminescu
de Nichita Stănescu

O secundă-mi taie-ntr-una
braţul desfrunzit, în şapte
Inima îşi pierde luna
purtătoare-n ea de noapte

Şi mă las în voia lungă
despărţit de mine însumi,
dalta razelor să-mi spargă
globul minţii plin de plânsu-mi,

risipindu-mă, smulgându-mi
repetate trupuri, chipuri,
care le-au strivit în gându-mi
mişcător de reci nisipuri

doar să-mbrăţişez în palmă
lung, ecoul din oglindă,
vreo fragedă fantomă,
alta pururi, aburindă.

Anamaria Kozma



text publicat în revista "Veghea"

Dorul de Nichita Stanescu. Generatia tanara despre viul Nichita

Astăzi firul ierbii și-a pierdut din verde, astăzi întâmplarea de a fi și-a pierdut din întâmplare, astăzi limba noastră românească și-a pierdut din nenăscutele-i cuvinte.
Astăzi ne aducem aminte de acel astăzi palid și poate trist pentru noi. Dar bucuria de a-l fi avut pe Nichita Stănescu este mult mai vie și mai puternică.
El a scris poezie, a dormit poezie, a respirat poezie, cu mâini de poezie, cu ochi de poezie; dar el nu este poezie - el este Nichita Stănescu. Aici este miracolul. Poezia lui e atât de autentică încât treze
ște și în noi propria noastră poezie. Astfel că citindu-l învățăm ce este acea mirare de a ne descoperi pe noi, curios, și nu pe poet.
În fa
ța poeziei lui Nichita Stănescu cititorul rămâne mut, uluit ca în fața unei descoperiri a ceva ce era evident, dar pe care nu l-ar fi putut descoperi singur. Este acea poezie care întregește sufletul prin conștiința propriului suflet. A-ți simți sufletul înseamnă a fi om.
Însă, mai presus de a fi poet, Nichita Stănescu este român. ”Minunata limba română” a fost materia primă a fiin
țării sale și ”culoarea cea mai scumpă inimii mele este culoarea limbii române”. El a avut șansa de a-și cânta poezia și ființa într-o limbă atât de frumoasă și expresivă ca această ”speranță umană” ce este limba română.
Întrebat în ce crede Nichita a răspuns: ”Cred în for
ța cuvântului românesc care dă sens moral realului.” Așadar el a dorit prin poezia sa să ajute acest popor să renască într-un real moral, înțelegându-și misiunea sa de poet: ”Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe câmp să nască.” Nichita Stănescu a fost un vizionar. El a simțit realitățile și trăirile poporului românesc până la cele mai adânci vibrații.
Dacă jumătate de veac este de ajuns pentru un asemenea om, însemnă că timpul nu se măsoară în ani, ci în necuvinte, în mirări. Timpul însu
și nu este de ajuns pentru un om care a trăit mirarea propriei existențe.
Astăzi îmi este frig de Nichita, foame de Nichita, dor de Nichita; dar el nu a murit. Ferice de urma
șii noștri, căci și ei îl vor prinde viu pe Nichita Stănescu!

Către tânăra genera
ție

Nici o diferen
ță nu este
între inima mea
și inima ta
nici o diferen
ță nu este
între ochiul meu
și ochiul tău

Nu-i a
șa că la mine e toamnă și că la tine e primăvară
nu-i a
șa, nu-i așa, nu-i așa?

Nici o diferen
ță nu este
între cel care moare
și cel care se naște!

Ah, voi scumpilor,
ocoli
ți dacă putți durerea
înlocui
ți-o, dacă puteți
cu mirarea

Vă zic: dacă pute
ți
chiar cu mirarea!
Mirarea.
Anna Maria Kozma
Related Posts with Thumbnails