Eminescu prin Nichita. Iarba de la poalele teiului.

 

Când se naşte un poet, viaţa se miră căci nu-l poate cuprinde. Când se stinge un poet, viaţa reuşeşte în sfârşit să-l cântărească. Poetul este pus pe un cântar al viului, unde el poate cântări viu, mai puţin viu, sau mort.

Când viaţa se umple de ea însăşi, când se inflamează de dorinţa de a se avea pe sine, aruncă în lume câte un poet. Acesta, năucit de lume, de viaţă şi de viu, începe a se mira. Iar mirarea unui poet este viaţa fără de moarte.

*

Când s-a născut Mihai Eminescu luna şi-a arătat ambele feţe.

Când s-a născut Nichita Stănescu neînţelesul a devenit atât de simplu încât s-a transformat într-un neînţeles mai mare.

Când lui Nichita îi este dor de Eminescu şi lui Eminescu îi este dor de Nichita.

*

Căci Nichita Stănescu l-a iubit pe Eminescu precum a iubit pământul, copacii şi cerul despre care acesta şi-a cântat poezia . „De Eminescu ţi se poate face dor şi foame. El este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles. Este poetul care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi. Prin Eminescu, tot ceea ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne pare a fi avut. El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai LUI.”

Poporul român nu poate fi altfel decât binecuvântat, primind naşterea a doi poeţi atât de vii. În sufletul amândurora simţirea românească a fost atât de vibrantă şi de clarvăzătoare, încât poezia lor înflăcărează pe tineri şi mângâie pe bătrâni. În ce altă limbă mai frumoasă decât cea românească ne-ar fi putut ei da această înfiorare? Ei sunt destinul acestui popor. Asemeni teiului sfânt al lui Eminescu şi ierbii lui Nichita, seva lor vine din acest pământ străbun.

Nichita spunea „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.”. Cuvintele sunt asemeni oaselor, dar spre deosebire de acestea, ele au un conţinut material foarte mic şi unul abstract foarte mare. Iată, aşadar, elixirul vieţii. Acest lucru l-a învăţat şi Ghilgameş când cu durere a strigat „A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei.”. Însă Eminescu este cel mai supravieţuitor dintre supravieţuitori, învingătorul: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”! – vers văzut de Nichita ca fiind cel mai vital pe care îl cunoaşte. Căci aceşti poeţi nu au murit.

Chipul marmoreu, acel „specific naţional de nobleţe fiziognomică” al lui Eminescu este continuat în destin de mâinile mari şi calde, de chipul lat şi blând cu reflexii albăstrui ale lui Nichita. Unul sprijinit de tei, altul întins pe iarbă, dar amândoi privind spre cer, căci de acolo le vine mirarea.
Ei scriu cu şi pentru sufletul omenesc, pentru ca noi cei care citim să ne cutremurăm şi să ne regăsim. Ei ajung acolo unde nimeni nu poate ajunge, pentru că nu ştie cum sau nu are timp. Poezia lor se pliază pe sufletul nostru, ca un înveliş cald şi dătător de viaţă. Poezia lor scote din noi poezia nostră.

*

„Eminescu este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază.”

Dor de Eminescu
de Nichita Stănescu

O secundă-mi taie-ntr-una
braţul desfrunzit, în şapte
Inima îşi pierde luna
purtătoare-n ea de noapte

Şi mă las în voia lungă
despărţit de mine însumi,
dalta razelor să-mi spargă
globul minţii plin de plânsu-mi,

risipindu-mă, smulgându-mi
repetate trupuri, chipuri,
care le-au strivit în gându-mi
mişcător de reci nisipuri

doar să-mbrăţişez în palmă
lung, ecoul din oglindă,
vreo fragedă fantomă,
alta pururi, aburindă.

Anamaria Kozma

text publicat în revista "Veghea"