4.11.11

Parintele Dumitru Staniloae: Sambata, ziua mortilor - Duminica, Ziua Invierii si a vietii fara de sfarsit

Vechiul Testament nu traieste sub lumina Invierii. Pentru el, invierea e doar o speranta nelamurita (Iez. XXXVII), nu e un fapt implinit in Hristos ca un temei sigur al invierii tuturor. De aceea el traieste in cadrul creatiei cu o viata supusa mortii, sau descompunerii tuturor trupurilor individuale. Moartea e sfarsitul fiecarui trup omenesc si a tuturor formelor ce apar in lume. Vechiul Testament nu cunoaste decat ziua Sambetei, care reprezinta sfarsitul oricarei forme individuale materiale a creatiei.

E drept ca moartea, sau descompunerea trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de Duhul Lui, deplin spiritualizate.

Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.

Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur, crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau "bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu. Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi incoronat prin cel desavarsit.

Dar din vina stramosilor darul mai mic care putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare, n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a inceput Dumnezeu a face".

George Rădulescu: Închinătorii la moaşte. Cum a devenit sacrul „materie primă" pentru băşcălie şi derizoriu

De ani de zile, televiziunile (şi uneori ziarele) ne oferă acelaşi scenariu de prost gust în preajma şi în timpul procesiunilor creştine. 

Dacă mai e vorba şi despre depunerea spre închinare a unor sfinte moaşte, e „perfect". Se folosesc „ingredientele" clasice: bătrâne cărora li se face rău la coadă, îmbulzeală, jandarmi năduşiţi care fac faţă cu greu „hoardelor" de pensionari. Invariabil, se face vorbire şi despre cetăţeni care „îşi freacă" portofelele sau alte obiecte personale de osemintele izvorâtoare de mir.

În „peisaj" apare şi câte un sociolog de serviciu care explică doct că „oamenii nu mai au încredere în ei înşişi şi nici în autorităţi". Chipurile, ar vrea să se întâmple „ceva magic" în viaţa lor.

Carevasăzică, o adunătură de smintiţi care n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să stea ore în şir, înfruntând arşiţa sau frigul pătrunzător, pentru a-şi apropia fruntea şi buzele de „nişte oase". Deunăzi, o colegă îmi povestea revoltată cum reporterii şi cameramanii unei televiziuni pândeau lângă o biserică din Bucureşti, „doar-doar i s-o face rău vreunei babe" din rândurile de credincioşi care aşteptau liniştiţi - ce ghinion! - să se închine la moaştele Sfântului Ciprian.

Aşadar, pirateria de presă a rupt şi zăgazurile lumii pe care părea s-o ignore cu desăvârşire. Chiar şi sacrul a devenit „materie primă" pentru băşcălie şi derizoriu. Niciuneia dintre posesoarele de microfon nu îi dă prin cap să-i întrebe şi pe tinerii care participă la astfel de procesiuni religioase de ce sunt acolo. Oare la Iaşi, la moaştele Sfintei Parascheva, au venit să se închine, în urmă cu două săptămâni, 80.000 de „babe"? Oare toţi cei care merg acolo - sau majoritatea - chiar speră să li se umple portofelele peste noapte şi să aibă noroc în dragoste?

Trecând peste ridicolul acestor abordări „de presă", îngrijorătoare este reaua-credinţă care îi mână în lupta cu moaştele pe „comanditarii" din redacţiile de (pseudo)ştiri.

De ce trebuie să-ţi baţi joc de credinţa unor oameni mult mai buni şi mai cinstiţi decât ai crede la prima vedere? Nici măcar aparatul de propagandă al vechiului regim nu a îndrăznit să facă asta. Sigur, situaţia actuală este consecinţa directă a beznei sufleteşti care a fost impusă de către „tovarăşi de nădejde", vreme de aproape 50 de ani. Dar vlăstarele lor fac astăzi agenda publică. Ei ne sugerează ce este „în tendinţe" şi ce nu, ce e normal şi ce e anormal.

Prin urmare, se consideră că eşti „informat" dacă pleci urechea la bazaconiile nu-ştiu-cărui predicator care anunţă sfârşitul lumii peste o lună, dar eşti văzut drept „habotnic" şi „retrograd" dacă eşti „prins" la moaşte. Cel puţin aşa ne lasă de înţeles „înaltele instanţe morale" care întocmesc jurnalele de „ştiri".

George Rădulescu
Adevărul

Terenul agricol din România valorează 25 de miliarde de euro, o cincime din PIB. Harta preţurilor la terenul agricol pe regiuni. De 20 de ori mai ieftin decât în Vest

Cele peste 13 milioane de hectare de teren agricol din România valorează în total peste 25 de miliarde de euro în condiţiile în care preţul mediu al unui hectar de teren se ridică la aproape 2.000 de euro. Cotaţia terenurilor agricole de pe piaţa locală este însă printre cele mai mici dintre toate celelalte ţări din Uniunea Europeană.

Cele mai ieftine terenuri agricole, cu preţuri între 1.500 şi 2.000 de euro/hectar, se găsesc în judeţe precum Dolj, Olt sau Vaslui, în timp ce alte terenuri cum ar fi cele din apropierea Bucureştiului pot ajunge şi la 3.000 de euro/hectar, potrivit calculelor ZF care au în vedere anunţurile de vânzare postate pe internet.
Preţurile variază în funcţie de localizare, dar şi de suprafaţa scoasă la vânzare sau de calitate. Astfel, terenurile sunt mai scumpe dacă suprafeţele sunt comasate, dacă sunt poziţionate în apropierea unui oraş mare sau sunt conectate la infrastructura rutieră, de cale ferată sau maritimă.
Spre exemplu, în judeţul Teleorman un hectar de teren poate fi cumpărat cu circa 1.500 de euro în cazul unui lot de până la zece hectare. În cazul în care lotul de vânzare acoperă peste o sută de hectare, preţul poate ajunge şi la 4.000-5.000 de euro pe hectar, potrivit datelor din piaţă.
În acest context, ministrul agriculturii Valeriu Tabără a declarat recent că fermierii nu trebuie să îşi vândă terenurile la preţuri mici "oricui şi oricât". Mai mult, Tabără a subliniat că străinii deţin în România, prin intermediul firmelor înregistrate local, între 800.000 şi 900.000 de hectare de teren arabil.
Suprafaţa controlată de firmele cu capital străin acoperă 10% din cele 8,3 milioane de hectare de teren arabil de pe piaţa locală.

Cele mai scumpe terenuri agricole sunt cele de lângă Bucureşti

Printre cele mai scumpe terenuri agricole din ţară sunt cele din apropierea Capitalei, preţurile putând ajunge şi la 3.500 de euro pe hectar însă, potrivit calculelor ZF, cei mai mulţi dintre proprietari vând la preţuri de circa 3.000 de euro.
"Am un teren scos la vânzare de şase luni. La început am cerut 10.000 de euro pe hectar şi acum am coborât până la 3.000 de euro. În ultima perioadă au mai început să apară cumpărători interesaţi, sunt în discuţii cu mai mulţi potenţiali cumpărători", spune Emilian Oancea, care deţine 9 hectare de teren la 50 de kilometri de Bucureşti în comuna Daia, judeţul Giurgiu.
Preţuri de peste 3.000 de euro pot să ceară însă numai proprietarii care au terenul comasat, restul, micii proprietari care au până la câteva hectare de teren se mulţumesc şi cu 1.000-1.500 de euro/hectar, potrivit datelor din piaţă.
De cealaltă parte, Cristi Găvănescu, un producător agricol din comuna Izvoarele, judeţul Giurgiu, a reuşit să achiziţioneze 20 de hectare de teren numai în acest an.
" Am achiziţionat terenurile la preţuri cuprinse între 2.500 şi 3.500 de euro/hectar. Achziţionăm tot timpul terenuri, dar preţurile variază."

Cele mai ieftine, în Oltenia şi Moldova

Terenurile din Olt sau Vaslui au preţuri la jumătate faţă cele din Giurgiu, Braşov sau Timiş, acestea având un maxim de 2.000 de euro/hectar.
La câteva sute de kilometri distanţă, în judeţul Vaslui situaţia este similară, preţurile se învârt în jurul a 1.500 de euro/hectar. Preţurile mici nu sunt surprinzătoare însă având în vedere că judeţe precum Vaslui sau Olt sunt printre cele mai sarăce din România.
"Am scos la vânzare de câteva săptămâni teren agricol la 1.000 de euro/hectar. Preţul zonei este undeva la 1.500 de euro/hectar, însă am decis să îl vând mai ieftin în speranţa că voi face tranzacţia mai rapid", spune Dan Ionescu din judeţul Olt, care deţine cinci hectare de teren.

Şi de 20 de ori mai ieftin decât în Vest

Preţul terenurilor agricole de pe piaţa locală a crescut de cinci ori în ultimii zece ani, la o medie de 2.000 de euro pe hectar, însă terenul agricol românesc continuă să fie printre cele mai ieftine din Europa.
În Spania un hectar de teren agricol este de cinci ori mai scump, media cifrându-se la 11.000 de euro, potrivit datelor Eurostat. Diferenţe chiar mai mari sunt înregistrate în comparaţie cu Danemarca sau Olanda, terenurile din aceste ţări fiind şi de 20 de ori mai scumpe decât cele de pe piaţa locală.
Preţurile terenurilor din ţările din Europa de Est sunt mai apropiate de cele din România.
Dacă Cehia are preţuri comparabile cu cele din România, preţul mediu al unui hectar fiind de 2.200 de euro, în Bulgaria cotaţia terenurilor este cu 30% peste cea din România.

Mărturie a lui Dumitru Opriş (Hurez), susţinător al luptătorilor împotriva comunismului din Munţii Făgăraşului. "Eu sunt mândru că sunt român şi aşa o să mor!"

foto: Marius Blana

"Sunt mandru ca sunt roman, sunt mandru ca m-am nascut in Tara Fagarasului si am imbatranit in Tara Fagarasului. " Astazi am dat o fuga pana in Hurez, la Dumitru Opris - batranul de 92 de ani, care a gazduit la el in sura aproape 5 saptamani (timp record)
luptatorii rezistentei din Muntii Fagarasului. A facut razboiul, inchisoare pentru partizanat, pastreaza de peste 60 de ani paiele pe care au dormit prietenii lui "banditii" si, din 1978, are grija ca in permanenta sa fie aprinsa in casa, "candela lu Mosu", in memoria alor lui, care s-au prapadit cu totii - unul cate unul...
 



Am ajuns la Hurez intr-o dupa masa frumoasa de toamna. Batranul era la poarta... ne-a primit bucuros! Avea o curte ingrijita, era extrem de lucid, in putere si dornic in a depana amintiri. Mandru si smerit deopotriva. Ne-am asezat pe o bancuta de lemn, sub vie... Am auzit despre Dumnitru Opris de la Alex Boeriu, prietenul nostru, la fel de iubitor de Tara Fagarasului – cu locurile si oamenii ei, ca si noi. Ne-am dus la sigur, manati oarecum si de bucuria cu care ne povestea Alex despre batranul de 92 de ani. 
......................

Daaa, m-am nascut in Hurez! Mosul se tragea din Dridif, dar s-o insurat cu Buna aici, si aici ne-o ramas neamul, de trei generatii. Vreti sa va povestesc despre mine... pai as putea scrie un roman! Sa stiti un lucru, sa fim bine intelesi de la inceput: nu mi-o placut politica niciodata! Dar sunt roman, mai presus de toate! Sunt mandru ca sunt roman, sunt mandru ca m-am nascut in Tara Fagarasului si ca am imbatranit in Tara Fagarasului. Am facut tot ce am putut pentru neamul meu. De asta mi s-or legat si mi s-or intamplat toate in viata! (...)




Am fost pe front prima data: si eu (in aviatie) si mama (cu caruta, cara munitie) si sora mea (era infirmiera) si fratele meu... Tata a fost prin America. De doua ori chiar. Dar nu i-o placut, o vint acasa! Eu am fost pana catre Moscova... Inainte sa plec o cunoscusem pe Miluta, o fata buna, frumoasa si harnica. De pe front or vint vesti ca am murit si ai ei au maritat-o silit cu altul. Cand "am inviat" o fugit de la ala si o vint la mine. Am iubit-o mult, m-o iubit si am avut o viata frumoasa amandoi! Din cauza ei nu am plecat sa lupt cu pretenii mei in munti, impotriva comunismului.
I-am adapostit la noi in sura, intr-un cotet, mai bine de o luna.. Bunica nu stia... tata si nevasta stiau. Dumineca le dadeam drumul in casa. Ii bagam pe geam... erau fratii Hasu, Chiujdea, Novac de la Berivoi, Novac a lu profesoru din Fagaras, Metea. Nu-mi era frica. Cand m-o parat cineva ca adapostesc „banditii”, la doua zile m-or si ridicat! Am auzit ca vin dupa mine si m-am echipat sa plec cu ei (aveam si pistol, de la aviatie). Stam imbratisat, aici, in bucatarie, cu nevasta mea... vai, parca acuma o vaz si auz: ma omule, io te astept si un an  si 10 de o tribui, da nu te duce, ca nu vezi ca ii prinde si ii omaoara pe toti. Lasa sa te bage la puscarie, ca asa scapi cu viata si poti povesti grozaviile estea. Sa stiti ca am aruncat rucsacu in veceul din fundul curtii, i-am dus la Calbor pe baieti si m-am intors. Stiam ce o sa urmeze, dar m-am gandit ca gresisem legilor care erau atunci, plateam  - oricat de greu ar hi fost - si Dumnezau ma va ajuta sa ramai in viata, ca sa nu fac nacaz nici la muiere. N-am fost las! Am fost roman pana la capat! Am facut tot ce m-au tinut pe mine puterile! Pe altii poate i-o tinut mai mult. Io atata am putut sa fac! Am stat 3 ani inchis. Cand m-o ridicat din casa capitanul Carnu, mi-o rupt dintii din gura. Nevasta i-o adunat, i-o pus intr-un pahar si i-o pastrat. Aveam 45 de kg cand m am intors.  Ati cetit si dumneavoastra cat de greu o fost pe la Canal, prin inchisori, sunt multe marturii. Nu-mi mai vine sa povestesc. Atata va spui: nu o fost usor! Sa multamim lui Dumnezeu pentru tot ce avem acum. Nu i-am mai vazut nicioadata pe baieti. I-o prins si i-o omorat pe toti. Dar pastrez si acum paiele in coltul de sura unde au stat ei! Si tiu candela lu Mosu aprinsa mereu. Pentru ei, pentru Miluta care are 10 ani de cand s/o prapadit, pentru toti ai mei. E tot ce am putut sa fac eu, ca simplu cetatean. Ca roman. Pentru ca lupta asta din Muntii Fagarasului e cea mai adevarata mostenire a caracterului neamului nostru de fagaraseni. Dar ii dam cu picioru si strigam in gura mare ca ne e rusine ca suntem romani! Mie nu! Eu am invatat ca trebuie sa faci ceva ca sa poti fi mandru, nu sa nu faci nimic, ca atunci chiar n-ai de ce. Dar e vina ta, a nimanui altcuiva ! Eu sunt mandru ca sunt roman si asa o sa mor! Voi n-aveti decat sa stati cu mainile in san si sa va chinuiti cu gandul ca nu sunteti ca altii. Altii care ar da orice sa fie ca noi. Dar nu recunosc - ei zic doar ca sunt fericiti ca sunt ca ei. Si noi ii credem ca prostii, ii admiram si murim neimpacati si nemaifacand nimic pentru neamul asta al nostru de tarani care au rasturnat candva imperii.  


Sihastru evacuat de autorităţi de pe Masivul Postăvarul. După 19 ani de sihăstrie, pustnicul Onufrie este izgonit din pădure, pe motivul rău-voitor că "chilia stă în calea pârtiei de schi".


În întunericul paraclisului, icoanele de pe pereţi par vii. Părintele slujeşte în altar, tot el iese apoi la strană şi citeşte din cele sfinte, în timp ce mireasma de tămâie şi smirnă arsă se ridică uşor, în aer, ca un abur ceresc. Aşa face în fiecare zori de zi, seara şi apoi, târziu în noapte până pe la 3:00-4:00 dimineaţa. Singur. Stă în genunchi, se roagă şi aduce slava lui Dumnezeu. Pentru El a renunţat la tot. La mama. La tata. La tot ce-l lega de ce-i pământesc. Şi-a mers în pustie. Ne întâmpină în uşa bisericuţei întunecoase şi-şi mângâie barba bogată şi căruntă. E bucuros de oaspeţi. Numai câţiva tineri care-i cer sfaturi ce-i mai calcă pragul din când în când. Ca să ajungi la călugăr, trebuie să străbaţi drum de temerar, pe masivul Postăvarul. Prin pădure, pe drum forestier. Acolo unde vântul bate de parcă ar vrea să spulbere tot ce-i nelalocul lui. Doar în vale, unde călugărul Onufrie a poposit în urmă cu 19 ani, cu o bocceluţă cu cărţi la spinare, vântul se îndulceşte în adieri cu miros de brad. Totul tace. Doar cei trei câini vestesc paşii noştri. Pe unul dintre ei, mai gălăgios, l-a luat părintele şi l-a dus departe, în oraş, de teamă să nu se supere schiorii, că-i sperie. A doua zi, dimineaţa, când părintele a ieşit din chilie, a văzut cum câinele îl aştepta liniştit la uşă, gudurându-se pe lângă el. Călugărul ne binecuvintează. Are mâinile aspre. Dar privirea senină. Singur şi-a construit chilia în care locuieşte, şi-a făcut loc special pentru toacă şi clopotniţă, iar pentru cei care vor să-i lase acatiste şi pomelnice şi-a înjghebat ca o cutie poştală. Are 7 găini, porumbei, un peşte în micul heleşteu creat tot de el. Până nu demult, avea şi un măgar primit cadou de la oamenii buni. Într-o zi a dispărut, pur şi simplu. Furat de cine ştie cine. Atunci, călugărul Onufrie a hotărât că nu mai are rost să ţină micuţa căruţă pe care o avea. "Am dat-o unei familii, la ce bun să o mai ţin?", spune el simplu, şi zâmbeşte. Pe prispa de lemn, pustnicul a aşezat un trunchi de copac cioplit în care a sădit flori. Tot el a sculptat zile la rândul troiţa pe care a aşezat-o la intrare în "împărăţia" lui. De la 22 de ani a intrat în mănăstirea Cernica, după ce un an a pribegit prin ţară. Mai târziu, după 20 de ani de ascultare şi de rugăciune, călugărul s-a hotărât să facă ce-i spunea de multă vreme inima. Ştia de la părintele Cleopa, sfătuitorul său, că abia după 20 de ani de stat în mănăstire eşti pregătit pentru a părăsi lumea şi a te refugia în pustietate. "Am fost la duhovnicul meu, Sofian Boghin, şi am făcut legământ pentru a deveni pustnic. Duhovnicul, stareţul mănăstirii Antim, mi-a spus că dacă nu mai pot, să vin la el să mă dezlege şi mă întorc în mănăstire. Între timp, a murit. Şi eu am rămas pe veci legat de pustie. Nu mai are cine să te dezlege, dacă duhovnicul îţi moare. Trebuie să merg înainte şi să îmi continui drumul pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit, pustietatea", spune blând călugărul.

Nu asta-i însă crucea pe care trebuie să o ducă. De ceva timp încoace, la uşa chiliei sale bat autorităţile. Nu în căutarea Celui de Sus şi nici a pocăinţei. "Vor să plec de aici, să dărâme paraclisul, că aş sta în calea pârtiei de schi". Părintele vorbeşte şi privirea sa încearcă parcă să cuprindă izvorul care susură leneş, dar care-i dă apa de care are nevoie, găinile lăsate libere ziua, pisica ce toarce alene, nestingherită, în preajma câinilor, cele câteva rânduri de lemne aşezate cuminţi, în aşteptarea gerului. Toată agoniseala lui de 19 ani. "Am mers în oraş, la primărie, am depus o hârtie prin care ceream să mă lase măcar până în primăvară să stau. Primarul a trimis foaia mai departe la Regia Autonomă a Pădurilor Kronstadt şi s-a spălat pe mâini. Am ajuns şi acolo. O avocată, foarte credincioasă, care vine la biserică, a mers cu mine. L-a luat pe director pe toate părţile, l-a întrebat de ce tocmai acum, când putea să facă lucrul ăsta în primii ani, să îmi dea amendă, să mă evacueze, nu după 19 ani. Nu s-a putut discuta cu el. Dar nu mă dau bătut. Eu mă rog la Dumnezeu. Nu-i cer decât sănătate pentru toată lumea, luminarea minţii, iertarea de păcate, şi pentru mine, putere să îndur şi să fac voia Lui. Căci, să ştiţi de la mine, El ştie ce-i trebuie fiecăruia, nici nu trebuie să glăsuim noi ce vrem".

"Am avut o discuţie cu el, i-am pus în vedere că nu mai poate sta acolo, pentru că se extinde domeniul schiabil. E drept, doar verbal. A venit şi cu un avocat. Poate să vină cu oricine, nu are dreptul să stea acolo. A trebuit să acţionez legal şi am depus o plângere penală la Poliţie împotriva lui. I-am spus că îl ajutăm să se mute în altă parte, că îi cărăm lucrurile, locuinţă nu pot să-i dau, unde să vină, poate la mine acasă?", spune cu ironie directorul Ocolului Silvic, Dan Olteanu. "Sunt curios dacă are vreun sprijin din partea bisericii, că eu nu ştiu ce este, dacă are studii în teologie, de ce stă acolo. Am înţeles că a fost la o mănăstire, curios lucru însă de ce a plecat de acolo" se întreabă directorul, neştiind că pentru a deveni călugăr şi slujitor al Domnului e nevoie de credinţă, de determinare, de dorinţă şi nu neapărat de studii teologice brevetate cu vreo diplomă. Ne-am convins cu ochii noştri că pârtia de schi e mult prea departe de chilia călugărului şi că încercarea autorităţilor de a-l izgoni poarta pecetea relei-voinţe. Şeful de şantier, Nelu Ţiplea, ne-a certificat că "aşa cum arată proiectul pe care ar trebui să-l încheiem anul viitor, pârtia de schi nou amenajată nici pe departe nu se apropie de zona în care şi-a făcut adăpost călugărul".

Părintele zice că este doar o încercare. "Toate-s de la Dumnezeu. Nu mă tem decât de El.  Dacă va trebui, o iau de la capăt, la 60 de ani ai mei". Acum 19 ani a tăiat cu fierăstrăul fiecare lemn ce avea să clădească locul de rugăciune, a împodobit încăperea cu icoane oferite de credincioşi, doi ani de zile, pân ce au început oamenii să îl cunoască şi să-l ajute, a mâncat leurdă din padure şi ciuperci, măcriş şi urzici. Şi, ca să nu se îmbolnăvească, mânca usturoi şi bea ceaiuri din plantele pe care le culegea şi le usca. "Dumnezeu ne ţine în viaţă. Am încredere. Şi asta e tot ce contează", spune părintele cu convingere. Nici pe oamenii care vor să-l alunge acum nu-i priveşte cu duşmănie. Şi nici cu răutate nu se gândeşte la ei. Pentru el, explicaţia e simplă: "oamenii cad în deznădejde foarte uşor, n-au răbdare şi îşi pierd credinţa repede. De-asta s-a ajuns aici. Dacă am fi un pic mai încrezători…" Aşa le spune şi celor puţini care vin să se roage cu el. Dumnezeu l-a ferit mereu de urşi, de vulpi. S-a împrietenit cu căprioarele, porumbeii, la altitudinea de 1.700 de metri, mai rar îşi fac casă. La părinte au venit şi n-au mai plecat de ani de zile. 15 ani a stat în întuneric beznă, cu lumânări pâlpâind la căpătâi, cu flacăra tremurândă pe filele învechite ale cărţilor lui de suflet. Abia de câţiva ani, nişte bucureşteni ajunşi la el, fără voie, s-au molipsit de modestia şi blândeţea lui şi i-au adus un generator. Iarna, când zăpada e atât de mare că acoperă troiţa făcută de el, îşi înfige ghetele în nişte tălpici din lemn şi străbate nămeţii fără teamă. Din când în când, coboară în oraş să-şi mai cumpere câteva fructe, pâine, lapte şi nişte brânză. Carne nu mai mănâncă de 39 de ani, de când s-a călugărit. În cămăruţa sărăcăcioasă, cu un pat, o masă şi câteva unelte de tâmplărie, părintele se simte cel mai bine. În liniştea pădurii, departe de răutăţi, de invidii, de goana după bani şi avere. Dacă ar fi izgonit, spune el "aş fi unicat. Ar trebui să-i alunge pe toţi pustnicii de prin păduri şi munţi, pe unde se duc cel mai des. Iar să dărâmi o biserică este mare păcat. Cine o face, trebuie să trăiască cu asta pe conştiinţă. Dumnezeu însă nu va permite. El unul ştiu că voi lupta până la capăt". Părintele nu poate să vadă un lucru sfânt şi să-l abandoneze. În urmă cu ceva timp, o tânără a murit pe munte, familia i-a înălţat o cruce în locul în care a pierit. Din cauza lucrărilor pe pârtie, un buldozer a scos din ţâţâni crucea şi a aruncat-o cât acolo, ca pe-un lucru inutil. Fără valoare. Părintele a luat fiecare bucăţică din ea, le-a pus una lângă alta, le-a lipit cu ciment şi a aşezat crucea lângă troiţă. Ştie însă că nu pe mulţi îi interesează vorbele şi învăţămintele lui. În afară de Dumnezeu nu are pe nimeni. Dar El îi e de-ajuns…

Autor: CARMEN PREOTESOIU
Sursa: Jurnalul National
Related Posts with Thumbnails