30.4.13

Cuvant in Martea Mare al Sfantului Teofan Zavoratul. Cum sa pasim in urma Domnului si sa ne rastignim impreuna cu Hristos

In Marţea Mare

„Mergând Domnul spre Patima cea de voie, a zis Apostolilor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim, şi Se va da Fiul Omului precum scrie despre Dânsul. Veniţi, dar, şi noi, cu gânduri curate să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim şi să ne omoram pentru Dânsul dinspre desfătările lumeşti". Astfel ne cheamă sfânta Biserică să mergem, să pătimim şi să ne răstignim împreună cu Domnul în aceste zile închinate
pomenirii pătimirilor şi morţii Lui Dumnezeieşti. Ca fii ascultători, aţi luat aminte la această chemare de mamă şi aţi purces pe calea, arătată de ea, a mergerii împreună cu Domnul. Şi îmi rămâne acum nu să vă înduplec la ascultare, ci să numai să doresc, mângâat fiind de ascultarea voastră, ca să duceţi mai deplin şi mai desăvârşit la capăt ceea ce aţi început. Şi, de fapt, dacă vreunul dintre voi ar întreba: „Iată, Biserica ne cheamă acum să mergem împreună cu Domnul, Care Se duce la patima cea de [bună] voie, noi cum să facem asta?", alt răspuns nu ar fi de dat afară de acesta: „Faceţi ceea ce faceţi, numai faceţi aşa cum trebuie - şi veţi merge
împreună cu Domnul".

Iată, voi postiţi, mergeţi la biserică, şi acasă vă rugaţi, aţi lăsat pentru o vreme treburile lumeşti şi petreceţi mai mult timp cu voi înşivă, aţi luat asupra voastră îndeletniciri evlavioase şi pentru aceasta aţi răpit o parte din timp, mai mare sau mai mică, somnului. Faceţi tot aşa. Postirea până acolo unde trupul simţea lipsa îndestulării de mâncare şi băutură, osteneala rugăciunii până la istovirea trupului, înlăturarea obişnuitelor relaţii lumeşti cu silire de sine la îndeletniciri mântuitoare, privegherea în ciuda tuturor lucrurilor ce trag la somn, precum şi multe altele legate de împlinirea pregătirii pentru împărtăşire, alcătuiesc primul pas în urmarea Domnului la răstignire. Este nevoie doar ca această greutate să fie ridicată cu plăcere, fără cruţare de sine. Omul e iubitor de viaţă. O mică împuţinare în mâncare şi lipsa de somn sau o osteneală şi istovire neobişnuită stârnesc tânguirea trupului, şi omului i se pare că se comite o încercare de a i se lua viaţa. Cel ce acum, în ciuda acestei tânguiri, nu doar că nu se lasă în voia autocompătimirii, ci dimpotrivă, se sileşte la ostenelile sus-arătate cu dorinţa de a suferi pentru Hristos, de fiecare dată când face acest lucru face un pas în urma Domnului. Şi trebuie spus că numai unul ca acesta merge împreună cu Domnul. Aşa stau lucrurile în ce vă priveşte?
Dacă da, sunteţi pe calea cea bună; iar dacă nu, îngrijiţi-vă să mai adăugaţi la osteneala pe care toţi o purtaţi dorinţa necruţătoare de a vă chinui trupul pentru Domnul. Prin aceasta veţi aduce ca jertă Domnului iubirea de viaţă, altfel spus veţi duce la împreună-răstignire cu Dânsul trupul vostru, urmând fie chiar şi puţin nevoinţei Lui din grădina
Ghetsimani.

Monolog neokominternist al Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER) indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti.



Dacă acum 20 de ani se mai putea înțelege că lupta împotriva comunismului ar justifica transformarea unor figuri controversate în ”eroi”, astăzi căutarea legitimă a ”eroilor pozitivi” ai acestei lupte nu mai poate legitima includerea legionarilor și ai altor extremiști de dreapta xenofobă și antisemită în rândul acestora. E o chestiune de bun simț că nu poți transforma în modele personaje care, chiar dacă s-au opus comunismului, au propagat ideologia legionară.


- fragment dintr-un comunicat semnat de:
Prof. univ. dr. Michael Shafir, șeful Delegației României la International Holocaust Remembrance Alliance (IHRA)
Prof. univ. dr. Alexandru Florian, director general, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”
Dr. Andrei Muraru, președinte executiv, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc


Monolog neokominternist indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti. Tinta: legionarii si alti extremisti de dreapta (aici pot fi inclusi toti “banditii” care nu renunta la identitatea lor). Mostenitorii idologici ai ocupantilor bolsevici, troika neocomisarilor “corectitudinii politice” Shafir-Florian-Muraru, stabilesc dogmele Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER). Ei decreteaza cine sunt eroii romanilor, intr-o actiune institutionala de reeducare prin spalarea creierelor, inaugurata printr-o actiune de falsificare a istoriei rezistentei anticomuniste armate din Muntii Fagarasului. Metoda folosita: etichetarea ca "fascisti" a luptatorilor din munti. Raman fideli invataturilor lui Valter Roman (Ernő Neuländer), ale carui lozinci impanzisera sediile Securitatii anilor '50: "Dupa noi, vom veni tot noi. Noi nu scriem istoria, noi o cream".

 

29.4.13

38 de ani de la nasterea in ceruri a lui Radu Gyr. Poemul suferintei si invierii poetului.

Cu toată bogăţia sa indiscutabilă, limba română nu va reuşi vreodată să cuprindă tot ceea ce ar trebui spus despre suferinţa născută şi crescută hiperbolic, grotesc, diabolic în închisorile comuniste. Vina nu este, desigur, a limbii române nici măcar pe departe. Vina o poartă acei care, cuprinşi de iureşul satanic al “idealurilor comuniste”, au crezut că se pot aşeza, luciferic, în locul lui Dumnezeu, devenind ei înşişi creatori de oameni. Iar omul nou creat de ei ar fi trebuit să fie nimic altceva decât omul fără suflet, omul transformat în necuvântătoare, omul lozincard, incapabil să gândească şi să simtă altceva decât i se dictează.
Limba română s-a metamorfozat ea însăşi în suferinţă şi s-a aşternut, în chip minunat, pe filele curate din sufletul deţinuţilor, făcând „lacrimi din lacăte,/ plâns din zăbrele”. (R. Gyr – „Blestemul Aiudului”)
Cum am putea înţelege noi astăzi, cufundaţi în comoditatea unui confort tehnologic, precaritatea vieţii materiale pe care elita interbelică a suportat-o în temniţele comuniste? Noi condamnăm comunismul pentru că primele litere le-am scris la lumina lămpilor cu gaz şi pentru că stăteam la cozi interminabile pentru procurarea alimentelor. Dar ne e teamă să mergem mai departe, mai adânc, şi să vedem care era viaţa deţinuţilor politic: fără lumină, fără hrană, în schimb cu torturi inimaginabile fizice, psihice, sufleteşti, supuşi unui proces de des-fiinţare (zis reeducare), de spălare a creierelor, întocmit de minţi diabolice. Creion şi hârtie? Haine? Ziare? Veşti de acasă? Cărţi? Hrană? Drept la cuvânt? – nici măcar în visurile puţinului somn permis nu-şi mai făceau prezenţa.
„Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată,
şi umbra celeilalte vieţi
căzu de pe noi măcinată
ca tencuiala de pe pereţi”. (R. Gyr – „Vieţaşii”)
Iată de ce vorbeam despre chipul minunat în care, luând înţeles de cuvânt, suferinţa se transformă în rimă, se scrie pe file de suflet cu pana muiată în sânge, pentru ca peste ani, după eliberarea din lanţuri, să se descotorosească de codul Morse şi să ia auz de cuvânt şi, mai târziu, formă de cuvânt. Au apărut astfel mii de versuri, sute de autori, zeci de stiluri, toate îngemănate într-un poem al suferinţei şi totodată al credinţei, al nădejdii, al dragostei. Dacă trupul putea fi chinuit, torturat, nimicit, sfârtecat, ucis, sufletul a reuşit de cele mai multe ori să se elibereze şi să năzuiască spre Viaţă. Cu rana trupului e scrisă astfel biruinţa sufletului.
Suferinţa din temniţele comuniste depăşeşte chiar suferinţa lui Iov, prin aceea că lupta cea mare a dus-o acum diavolul mai ales pentru pierderea sufletelor deţinuţilor, pentru deposedarea lor de conştiinţă, scânteia dumnezeiască din om, şi transformarea în instrumente la rândul lor diabolice.

VIDEO. Despre conferinta "Televiziunea si internetul fata in fata cu realitatea", sustinuta de Virgiliu Gheorghe, intr-o intalnire organizata de ASCOR Brasov


Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta si Marea Luni. "Cu ce ochi vom privi noi la Hristos in Ziua Judecatii?"

După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se  va afla acolo neapărat va pieri.

Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.

A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat.

Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte râvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covârşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o ademenea măsură. Aşa de mare a fost foametea, încât mumele îşi sfâşiau copii şi se certau pe carnea lor, morţii se tăiau bucăţi şi se mâncau. Iudeii înşişi trebuie să spună, şi încă mai mult spune adevărul, că această grozavă nenorocire a venit asupra Iudeii pentru omorârea lui Iisus Hristos.

Pentru că aceasta a fost cea mai mare fărădelege din câte s-au săvârşit pe pământ, de aceea şi necazul acela a fost cel mai mare din câte a văzut pământul. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, zice Domnul, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Prin aceasta El arată că iudeii ar fi meritat şi mai mare pedeapsă, iar sub „zilele acelea” înţelege El timpul împresurării, ceea ce va să zică: dacă războiul romanilor ar fi ţinut mai îndelung, toţi iudeii ar fi pierit. Şi el nu înţelege numai pe jidovii cei din ludeea, ci şi pe cei ce erau afară de această ţară, căci pretutindenea pe unde ei vieţuiau, au fost atuncea prigoniţi şi alungaţi, atâta erau ei ele urâţi.

Dar pe cine numeşte Iisus în acest loc: „cei aleşi” ? Pe credincioşii care locuiau între iudei. Adică pentru ca iudeii să nu poată zice că acea nenorocire este o pedeapsă pentru predicarea şi închinarea lui Hristos, de aceea Domnul arată că credincioşii nu numai că n-au fost pricina acelei nenorociri a iudeilor, că mai vârtos aceştia ar fi pierit cu totul, dacă între ei n-ar fi fost nici un creştin. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat războiul să dureze mai îndelung, n-ar fi rămas nici un iudeu, însă Dumnezeu a scurtat războiul, pentru ca cei credincioşi dintre iudei să nu piară împreună cu cei necredincioşi. Si cu privire la aceasta zice Domnul: „Pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Zice aceasta spre a da mângâiere credincioşilor ce locuiau printre iudei, ca să nu se teamă că şi ei vor pieri cu dânşii. Iar dacă Dumnezeu are o astfel de îngrijire pentru cei credincioşi, că pentru dânşii chiar si alţii s-au mântuit, şi pentru creştini au rămas în viaţă şi iudei, de ce cinste mare se vor împărtăşi ei în timpul cununilor (adică în cer) ? Şi el nu numai că îi mângâie, dar îi şi abate treptat de la obiceiurile iudaiceşti; căci când templul nu mai există, fireşte încetează şi legea. Aceasta însă nu o zice lămurit, ci numai arată la ea, vorbind despre pierirea Ierusalimului.


Prin suferinta catre Inviere - din poeziile inchisorilor comuniste (intalnire organizata de ASCOR Brasov si Asociatia Suflet Transilvan, invitat prof. dr. Crina Palas)


28.4.13

Cuvant la Duminica Floriilor al Sfantului Ioan Gura de Aur. Pacatosul este cel mai nenorocit cand are pe pamant numai norocire

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-1 vindeca.

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.

27.4.13

Predica Parintelui Arsenie Boca de Duminica Floriilor

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia şi o aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr.Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe Lazăr.Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin – că era sărac. (In tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)

Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai rău inima.Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. în Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia îl primesc rece şi cu suspiciuni.

Dar şi Iisus i-a provocat.A mers la Templu şi l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peşteră de tâlhari”. „Tâlharii” negustoreau suferinţele şi păcatele poporului. Compromiteau şi pe Dumnezeu şi suferinţa. Mai marii şi mai micii Templului „tâlhăreau” poporul obidit, speculându-i suferinţele în numele lui Iehova. Zarafii făceau bursă neagră. Aceştia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toţi adunaţi în ziua aceea la Templul din Ierusalim. La toţi aceştia Iisus a luat biciul.

E şi o minune în această sfântă mânie; mulţimea zarafilor, a negustorilor de porumbei – găinari geambaşi de miei şi boi, toţi, fară deosebire, fug în dezordine, înfiicaţi de-un Om.Conştiinţa lor pătată nu le da nici o rezistenţă.

Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari şi farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preţ trebuie să-L ucidem fiindcă mulţimea se ia după El”. Când aceştia se sfătuiau să-L ucidă, orbii şi şchiopii se apropiau de El în Templu şi i-a vindecat. Iar copiii -copiii crescuţi de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David!”Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii şi şchiopii şi ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credinţă şi cu dragoste.Auzind copiii, iarăşi s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !”
„- N-aţi citit în Profeţi: «Am pus laudele în gura pruncilor şi a celor ce sug»?”

Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul.Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.

In tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea.Poporul acesta, care-L primea cu aclamaţii de împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L!!!”. Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii. Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat: „Răstigneşte-L!!! Slobozeşte-ne pe Baraba!”. De aceea ne-am curăţit Ierusalimul şi Templul din Ierusalim: conştiinţa, facându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în Templu.Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe Iisus.Deci, copiii mei, care primiţi astăzi pe Iisus în sfânta împărtăşanie, rămâneţi întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.

Prislop, 17 aprilie 1949,
Parintele Arsenie Boca - “Cuvinte vii”


Aparitie editoriala. Parintele Filotheos Faros: Clerul azi - o privire din interior - Tentatii, impasuri, maladii si remedii (traducator: Ovidiu Lazarescu)

Clerul sau preotia constituie un fundament dumnezeiesc al credintei crestine autentice, fapt pentru care Biserica (credincioşi şi episcopi) ar trebui să acorde o grija deosebita atat la pescuirea oamenilor cu vocaţie preoţească cât şi la pregatirea si suţinerea lucrarii lor în acord cu invatatura Părinţilor si a Evangheliei, de ei fiind legata in definitiv mantuirea tuturor, conform spuselor Mantuitorului " spun cã tot ceea ce veti lega pe pãmânt sã fie legat si în ceruri si tot ceea ce veti dezlega pe pãmânt sã fie dezlegat si în ceruri" (Matei 18.18).

Clerul este chemat
asadar sa fie un far calauzitor, putand constitui insa si o imensa piatra de scandal pentru toti cei care asteapta sa vada in persoana preotului trasaturile lui Hristos. ca preot si arhiereu din veac.

Pentru a vedea ce contribuie la formarea adevaratului chip al preotului din zilele noastre dar si ce conduce la denaturarea lui, nu fara aportul nostru ca simplii credinciosi, va invit sa cititi aceasta carte si sa formulati niste impresii.

Cartea nu se adreseaza doar preotilor ci intregii comunitati bisericesti, cresterea interioara a preotului fiind indisolubil legata de relatia lui cu credinciosii dar si de lucrarea acestora din urma.

Din cuprinsul cartii:


Despre o teologie a preoţiei
Viaţa personală a clericului şi harul dumnezeiesc
Cinstirea acordată clericului
Prin natura slujirii lui, slujitorul bisericesc poate provoca cu uşurinţă nemulţumiri şi   judecăţi
Clerul – purtător văzut al harului dumnezeiesc nevăzut

CLERICUL - CĂLĂUZĂ DUHOVNICEASCĂ
O provocare unică
Maturitatea duhovnicească a clericului
Clericul este om, însă…
Tendinţa de a desfiinţa şi de a îmbuna autoritatea duhovnicească
Pericolul amăgirii de sine
Evadarea în legalism
Puterea mea întru slăbiciune se desăvârşeşte”
Pericolele „perfecționismului”
Când religia devine meserie
Autocunoaştere, nevroze profesionale şi maturitate duhovnicească
Transferul psihologic al rănilor sufleteşti
Calităţile clerului
Clerul chemat la instruire şi formare continuă

Stăpân sau slujitor, părinte sau frate
Slujirea părintească a clericului
Fenomenul servilismului şi al opresiunii în viaţa Bisericii
Nevoia şi dificultatea clericului de a câştiga încredinţarea dragostei lui Dumnezeu

Învăţătura duhovnicească şi dulcile comodităţi
Drojdia care în loc să crească aluatul îl face să scadă
Clerul, bunurile materiale şi poruncile lui Hristos
Acoperirea nevoilor materiale ale clerului
Clericul cel mai sfânt şi mai modern se doreşte a fi, în cel mai bun caz, materialist, fără pace sufletească

Condamnat să păcătuiască în mod cucernic
Clericul nu se propovăduieşte pe sine
Valoarea exemplului personal al preotului şi ispita ipocriziei
Spovedania celui care spovedeşte

Iubirea de vrăjmaşi
Moduri eficiente de gestionare a duşmăniei
Moduri ziditoare de gestionare a duşmăniei
Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi
O abordare fermă, dar iubitoare
Duşmanul real

Potrivnici fraţilor
Motivaţii şi modalităţi de promovare şi ascensiune
Caracterul conflictului
Nu este rea… slava, ci iubirea de slavă şi mai rea decât ea - slava deşartă”
Ruperea şi izolarea - urmările inevitabile ale ascensiunii (profesionale)
Condiţiile dominante de astăzi nu contribuie la promovarea celor mai vrednici slujitori
Antagonismul se desfiinţează doar prin cunoaştere reciprocă şi iubire

PRESIUNI ASUPRA FAMILIEI CLERICULUI
Ciocnirea obligaţiilor
Moduri constructive de a face faţă conflictelor
Punerea în valoare şi abuzul libertăţii „profesionale” speciale a clerului
Neglijarea soţiei
Valoarea mustrărilor de conştiinţă
Viaţa familială a preotului şi deviaţiile erotice

CLERICUL ŞI RUGĂCIUNEA
Rugăciunea şi criza identităţii clericului modern
Teama de liniştire
Potrivnic reperelor de civilizaţie ce domină astăzi
Teama de inutilitate
Slujirea celui chemat să slujească
Pretextul lipsei timpului
Exemplul lui Hristos
Insistenţa necesară

SINGURĂTATEA PREOŢIEI
Lipsa prietenilor
Izolat între oameni
Condamnat la izolare
Dificultatea în alegerea prietenilor
Valoarea grupurilor

Clerul azi o privire din interior- tentații, impasuri și remedii

Parintele Dumitru Staniloae: Sambata, ziua mortilor - Duminica, Ziua Invierii si a vietii fara de sfarsit

Vechiul Testament nu traieste sub lumina Invierii. Pentru el, invierea e doar o speranta nelamurita (Iez. XXXVII), nu e un fapt implinit in Hristos ca un temei sigur al invierii tuturor. De aceea el traieste in cadrul creatiei cu o viata supusa mortii, sau descompunerii tuturor trupurilor individuale. Moartea e sfarsitul fiecarui trup omenesc si a tuturor formelor ce apar in lume. Vechiul Testament nu cunoaste decat ziua Sambetei, care reprezinta sfarsitul oricarei forme individuale materiale a creatiei.
E drept ca moartea, sau descompunerea trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de Duhul Lui, deplin spiritualizate.
Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.
Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur, crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau "bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu. Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi incoronat prin cel desavarsit.
Dar din vina stramosilor darul mai mic care putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare, n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a inceput Dumnezeu a face".
In primul rand aceste cuvinte arata ca a pus un hotar lumii create; Dumnezeu nu merge la infinit cu creatiunea, sau cu aducerea la existenta a lucrurilor care nu sunt din veci, ci au fost incepute sa fie facute. Iar daca lumea e finita si are un inceput, nu poate avea in ea nemurirea formelor ei individuale, adica sursa infinita de viata. In al doilea rand, tot prin aceste cuvinte se arata ca Dumnezeu nu continua sa lucreze in lumea aceasta, care nu e nemuritoare prin ea insasi, ca in planul vietii nemuritoare, ci numai prin lucrarea Lui. Ci El s-a odihnit de lucrarea lui referitoarea la creatiune.
Desigur ca aceasta "odihna" a lui Dumnezeu nu e o odihna in toate privintele. Dumnezeu continua sa fie viu, iar aceasta nu inseamna numai o lucrare in planul necreat, in relatiile iubitoare intertreimice, ci si o lucrare prin energiile Sale necreate asupra creatiunii. El implineste lucrarea de conducere a lumii, de ajutorare a tuturor celor ce fac voia Lui, de purtare deosebita de grija a poporului Israil, de pregatirea prin el si prin proorocii ridicati din sanul lui, a venirii Fiului Sau, a primirii Lui de catre oameni, a invierii Lui ca temelie a ridicarii intregii creatiuni la invierea si viata de veci.
Dar insasi invierea Fiului Sau ca om nu o savarseste Dumnezeu de la inceput, caci nici trimiterea Lui ca sa se intrupeze ca om nu o implineste de la inceput. El se retine inca de la fapta aceasta. El "se odihneste" si in privinta aceasta lumea traieste de aceea inca in orizontul mortii, in care intra dupa caderea in pacat, sau dupa desfacerea de Dumnezeu. "Odihna" lui Dumnezeu are si ea atat un semn negativ, cat si unul pozitiv. Sensul negativ consta in retinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediata a creatiei la starea invierii,- sensul pozitiv sta in pacea launtrica a iubirii intreolalta a celor trei Persoane dumnezeiesti.
Moartea persoanelor umane dinainte de Hristos e o urmare mai mult a "odihnei" negative a lui Dumnezeu, a incetarii activitatii Lui in lume. Dar oamenii nefiind supusi mortii cu totul si definitiv, daca au trait cu nadejdea in venirea Mantuitorului si a invierii lor pe temeiul invierii Lui, se bucura in oarecare masura si de "odihna" pozitiva a lui Dumnezeu. Cei de dupa Hristos insa, daca au crezut in El, se bucura in mod cu mult mai accentuat in "odihna" lor, de "odihna" pozitiva a lui Dumnezeu, intrucat au si cunostinta invierii lui Hristos si asteptarea sigura a invierii lor, ca si o oarecare salasluire a lui Dumnezeu in ei.
In epistola catre Evrei suntem indemnati toti crestinii "sa ne silim sa intram in acea odihna" fericita a lui Dumnezeu. Dar crestinii au intrat in acea odihna, pentru ca au cunoscut pe Hristos Cel inviat si-L au in ei; pentru ca au cunoscut Duminica adica o alta zi de odihna, ziua odihnei depline, care e si invierea si viata adevarata. "Caci daca Iosua i-ar fi odihnit n-ar mai fi vorbit dupa aceea de o alta zi de odihna" (Deut. XII, 9). "Drept aceea, s-a aratat o alta sarbatoare de odihna poporului lui Dumnezeu" (Evrei IV, 9).
Astfel, pe de o parte mortii crestini adormiti se afla intr-o "odihna" echivalenta cu incetarea activitatii lor prin trup asupra lumii, deci intr-o sambata spirituala, si de aceea ii pomenim sambata; pe de alta parte sambata lor e deschisa spre Duminica invierii cu trupul, caci sunt cu Hristos. In crestinism sambata se bucura si ea de o atentie speciala, dar ea a capatat o alta semnificatie pentru ei. Caci ea este deschisa spre Duminica Invierii, spre odihna deplina cu Hristos de dupa inviere, fiind o pregustare a aceleia.

Predică a Părintelui Ioanichie Bălan în Sâmbăta lui Lazăr – Despre învierea cea duhovnicească



Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta şi Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat şi în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară! Ştim deci să povestim minunea aceasta, ştim cât de mult iubea Iisus pe Lazăr, că a şi lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să înţelegem însemnătatea acestei minuni. Fără îndoială, învierea lui Lazăr închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârşească peste câteva zile. Astfel, Ierusalimul închipuieşte cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta şi Maria închipuiesc neamul omenesc cel mort cu sufletul şi cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai închipuieşte şi învierea cea de obşte a tuturor oamenilor, la judecata cea de apoi. Mai poate fi şi altfel tâlcuită: Marta închipuieşte Vechiul Testament, ca cel ce vorbeşte mai mult de cele pământeşti. Maria închipuieşte Noul Testament- Evanghelia, dragostea – ca ceea ce vorbeşte mai mult de cele cereşti şi este plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuieşte Biserica creştină, cea înviată prin patimile Domnului şi care este scoasă de sub piatra Legii Vechi şi din înfăşurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viaţă cu totul nouă. Şi încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuieşte învierea fiecărui creştin la o viaţă nouă, curată, printr-o adevărată pocăinţă. Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuieşte sufletul înainte de a gusta din păcate. Marta închipuieşte mintea omului care mereu este plină de grijile vieţii pământeşti. Maria închipuieşte conştiinţa sufletului omenesc, ca ceea ce este mai subţire la înţelegere. Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă înclinarea voinţei omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârşirea păcatului de moarte. Întristarea Martei şi Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea cea adânca, tulburarea şi deznădejdea ce cuprind mintea şi conştiinţa omului care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulţimea să liniştească pe cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările şi plăcerile cele pământeşti cu care încearcă lumea să ne înşele mintea şi conştiinţa, după ce greşim, pentru a uita de păcatul făcut şi a nu mai plânge pentru el. Căci aşa obişnuieşte să facă satana întotdeauna. Înmormântarea lui Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar învăluirea lui în giulgiu şi pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului şi depărtarea darului Duhului Sfânt de temniţa cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea Betaniei şi părăsirea lui de către toţi prietenii săi înseamnă depărtarea celui păcătos din ceata celor buni şi uitarea lui de către prieteni, de toate simţirile sale cele fireşti. Singure Marta şi Maria, adică mintea şi conştiinţa omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el, ca la căpătâiul unui mort. Şederea lui Lazăr patru zile în mormânt se tâlcuieşte – după Fericitul Augustin – aşa: ziua întâi este dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea păcătoşilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conştiinţa nu-şi mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simţurile se îngroaşă, bucuriile îl părăsesc, prietenii şi rudele, adică îngerii şi oamenii îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos şi adânc, ca pe un rob al diavolului, care îşi are mâinile şi picioarele legate cu frânghia obişnuinţei. Lepădat afară, părăsit de toţi, îngropat şi pecetluit, cine oare îşi mai aduce aminte de un om mort, de un creştin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două fiinţe slabe – mintea şi conştiinţa – suspină neputincioase la uşa mormântului său. Dar este prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze prin pocăinţă. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos. Astfel, Marta şi Maria cheamă pe prietenul lor – pe Iisus Hristos – adică cer ajutorul preotului şi al Bisericii. Unde l-aţi pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr şi suspinul Domnului pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubeşte, care face totul pentru mântuirea noastră, căutându-ne până şi în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a ne mântui. Aruncarea lespedei de pe mormânt şi mirosul greu ce iese din el închipuieşte lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, aşa cum le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr: Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare şi stăruitoare a lui Hristos, a Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieşi afară din mormântul lui, scoală-te la o viaţă nouă”. Învierea lui Lazăr şi ieşirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedeşte cu lacrimi. Dezlegarea celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul păcatelor, pentru a nu-l mai ţine nici de mâini, nici de picioare, nici de simţuri, ci a fi slobod şi a merge după Hristos în toată viaţa lui. Şi, în sfârşit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului şi a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăieşte, făcând orice ca să-l arunce iarăşi în starea cea dintâi. 

25.4.13

S-au implinit 55 de ani de la moartea martirica a lui Victor Metea, darzul luptator din Muntii Fagarasului

„Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea“

Origini „nesănătoase“

Crescut în satul Ileni, aproape de Făgăraş, Victor face liceul la Sibiu, iar apoi este admis la Medicină în capitală. Înainte de asta, fusese respins la Cluj, pe motiv că tatăl lui era chiabur. E martor al arestărilor violente din primăvara anului 1948, când au fost eliminaţi studenţi şi profesori consideraţi periculoşi pentru noul regim. După liceu, îşi caută serviciu în Cluj, Braşov şi Sibiu, dar e refuzat din acelaşi motiv: „origini nesănătoase“.
Părinţii lui, proprietarii unei gospodării înstărite, erau încadraţi în categoria micilor burghezi şi intraseră în vizorul nou instalatei puteri. Tatăl lui Victor Metea era deja urmărit. Note ale primilor informatori din sat se păstrează în arhivele CNSAS: „Este un duşman înrăit al regimului. Ascută posturi de radio străine. Nu discută cu membrii de partid. Vorbeşte că vin americanii. Se sustrage de la muncile voluntare şi şedinţele comunale. Zice că regimul comunist îşi bate joc de oameni şi că el nu vrea să stea în colhoz cu dr. Petru Groza“. Erau motive suficiente să fie trimis la închisoare sau chiar condamnat la moarte.
Când Victor revine acasă, părinţii îi sunt urmăriţi în permanenţă, o parte din vechii prieteni sunt arestaţi, iar Miliţia şi Securitatea fac percheziţii dese şi violente în toate satele zonei, de regulă noaptea, fără explicaţii. Căutaţi de mai multe ori de autorităţi şi temându-se de o foarte probabilă arestare, Victor şi tatăl lui fug de acasă. O vreme se ascund pe câmp sau pe la rude, după care Victor ia legătura cu alţi fugari şi intră în grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraş – una din cele mai ample şi de durată rezistenţe anticomuniste din România.

Împotriva orânduirii sociale

Când a plecat în munţi, Victor avea 18 ani. Era între cei mai tineri membri ai grupului. Ani în şir, fidel dorinţei de a deveni medic, Victor a cărat în raniţă, alături de strictul necesar supravieţuirii, manuale de fizică şi de chimie. Între partizani, era recunoscut pentru rezistenţa la mers şi uşurinţa cu care trecea peste obstacole. Gheorghe Haşu (despre care am scris în ediţia din ianuarie) l-a numit cu simpatie „cal de cursă“, iar colegii mai în vârstă îl tachinau: „N-are splină! Dacă îl laşi să aleagă calea, fii sigur că alta mai grea nu-i“.
Despre motivaţia plecării în munţi, Victor avea să declare la Securitate, 7 ani mai târziu, după ce a fost prins: „Încă dinainte să fug, mă întâlneam cu tineri din sate şi vorbeam despre Biserică, despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre monarhie. Am crescut cu aceste valori. Tatăl meu fusese comandat al centrului de pregătire paramilitară din sat, în timpul celui de-al doilea război mondial şi primise literatură antisovietică. Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că se accentuează îngrădirea mea şi a tatălui meu, care era considerat chiabur. Eram privat de anumite drepturi, aşa că m-am apropiat natural de cei care erau persecutaţi. Nu am făcut politică de nici un fel; eram împotriva sistemului de organizare socială”.

Persecutarea familiei

Ioan Metea, fratele mai mic al lui Victor, a fost arestat de 18 ori. Întotdeauna fără proces ori condamnare. Era bătut şi ameninţat să îşi trădeze fratele, apoi era din nou eliberat. După 1990, rememorează anchetele (în volumul de memorii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol IV): „La Sibiu, eram închis într-o celulă mică şi umedă, fără fereastră. Nu vedeam nimic, dar simţeam că atunci când mă descalţ, şobolanii îmi rod bocancii. Aveam un prici, o scândură şi atât. La anchete, era un colonel care se îmbrăca în halat alb, ca un medic, şi mă ameninţa cu un bisturiu că mă castrează dacă nu îi dau informaţii despre fratele meu. Când mă duceau la Făgăraş, era curentul electric. Îmi legau mâinile sau picioarele la firele unui magnetou electric şi roteau la manivelă până îmi epuizau toate puterile. Pe lângă acest sistem de tortură, mai foloseau bătaia în tălpi, după ce îmi legau mâinile şi picioarele peste un lemn. Altădată mă acopereau cu o scândură şi loveau cu barosul.“ Când au început anchetele, Ioan Metea avea 16 ani şi era elev în anul doi de liceu. După primele serii de arestări, a abandonat şcoala. A fost hărţuit zeci de ani, chiar şi după eliminarea grupării de rezistenţă armată din munţi.
Urmărită şi bătută cu cruzime a fost şi Virginia Metea, mama partizanului. Uneori era luată noaptea, alteori direct de la câmp. După ce îşi revenea din bătăi, lua din nou legătura cu Victor – îi lăsa bilete în locuri de corespondenţă sau pachete cu mâncare, la oamenii care îl găzduiau când cobora din munte. Din anchete reiese că nu a divulgat niciodată informaţii folositoare Securităţii.
Auzind despre torturile la care îi sunt supuşi soţia şi fiul rămas acasă, bătrânul Metea cedează şi se predă. Stătuse ascuns aproape de 2 ani. Este trimis iniţial la Canal, apoi mutat prin diverse puşcării din ţară. Tatăl lui Victor Metea a murit în închisoare, nu se ştie cu certitudine unde – probabil la Botoşani, în 1962.

Condamnat în contumacie

Alături de ceilalţi 12 membri ai grupului de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş, Victor Metea este condamnat în lipsă, încă din anul 1951. Într-un răsunător proces public în lipsa acuzaţilor, autorităţile încearcă să îi determine pe sătenii ţării Făgăraşului să nu mai acorde sprijin partizanilor. Victor Metea este condamnat la 20 de ani de închisoare şi alţi 10 ani de degradare civilă. Avea 22 de ani.
Sentinţe şi mai grele primesc ceilalţi luptători. Sute de oameni care i-au ajutat au fost arestaţi, dar alte sute s-au alăturat luptei. E momentul în care războiul se ascute, iar ciocnirile din munţi dintre Securitate şi partizani se înmulţesc. Urmează anii grei ai rezistenţei, pe care Victor Metea îi rezumă la anchetele din '57: „Speram în izbucnirea unui război, când am fi putut activa pentru răsturnarea regimului. Pentru asta, trebuia să rămânem cu orice chip în viaţă. Iar acest lucru era destul de greu. Situaţia noastră era imposibilă, din toate punctele de vedere“.

„Dintr-un loc alungaţi, în altul neaşteptându-i nimeni“

Situaţia imposibilă despre care vorbeşte Victor Metea era formată din întâmplări mărunte şi aparent fără ieşire. Câteva dintre ele sunt relatate de conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, în memoriile publicate după 1990 (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I).
Iată cum au petrecut o iarnă Victor Metea şi Gheorghe Şovăială – un alt partizan: „Trei luni au vieţuit numai în zăpadă, dintr-un loc alungaţi, în alt loc neaşteptându-i nimeni. Au găsit nişte cartofi îngheţaţi, pe care mâncându-i s-au îmbolnăvit rău. Au răbdat de sete, că apa de zăpadă nu ţine de sete. Şi au dormit mai mult în pădure sau în locuri pustii. Uneori făceau foc, când aveau ceva de fript sau fiert, dar niciodată pentru încălzit, să nu se obişnuiască cu boieria. Săptămâni în şir au urlat lupii în jurul lor noaptea. Vreo zece zile s-au adăpostit într-o fostă vizuină de vulpi pe care au lărgit-o, dar i-a scos şi de aici foamea. Toată iarna au purtat visul unui bulz de mămăligă cu brânză. Au trecut Oltul în căutarea unui adăpost cu mâncare, dar ursul le-a luat-o pe urme şi a ajuns acolo înaintea lor. Clătinându-se pe picioare de foame, pe la începutul lui aprilie s-au tras la poalele muntelui. Aşa i-am întâlnit, peste câteva zile. Întrebându-i cum au dus-o în iarnă, Gheorghe a rezumat totul în aceste cuvinte: Şi cânele ţiganului iese din iarnă, dar numai pielea lui ştie cum.“

24.4.13

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan în reeducarea de la Aiud


Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.
Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  
Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)
Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:
- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?
Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.
Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)
Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:
-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Nu ştiu din ce străfunduri de revoltă a tâşnit această voce cu care Trifan făcea afirmaţia de mai sus. Şi nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea şi desfăşurarea unui firicel de teamă unită cu groaza ce simţea fiinţa care întrevedea dispariţia sinelui. În orice caz, vocea aceasta a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a apocalipsului. Nu exista nici în ea şi nici în afirmaţiile făcute nimic de bravadă, nu se asemăna cu emfaza cu care peste aproape două decenii cineva va spune că  "numai mie (şi nu mai ştiu cui) nu mi-e frică de securitate!". Era recunoaşterea umilă şi disperată a robiei în care ne aflam. Dar tocmai prin afirmarea acestei robii era contestată înscenarea administraţiei care ne cerea să ne maimuţărim a oameni liberi ce iau hotărâri călăuziţi numai de propria lor voinţă. Era dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă. Şi chestionarea, înfruntarea prin care ţi se cerea să te angajezi adresându-ţi-se direct, scoţându-te din anonimat, a încetat. Cel care oficia cu mult patos această slujbă de reeducare era Busuioc. Insistenţa cu care el îl presa pe Traian să-şi ia angajamentul era mai nimicitoare decât o flagelare adevărată. Toţi simţeam harapnicile brăzdându-ne faţa. Răspunsul bătrânului deţinut veteran a fost pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul şi să ne dăm seama că sub aparenţa noastră de robi eram totuşi liberi. Mai liberi decât paznicii şi torţionarii noştri. Aşa de puternică a fost vocea, aşa de neaşteptat a fost răspunsul lui Traian, încât, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, revenindu-şi în fire, s-a dezlănţuit cu o filipică nimicitoare asupra bietului bătrân. Acesta stătea drept, nemişcat, cu capul din nou înclinat puţin înainte, ceea ce-l făcea să semene cu un Crist. Ce injurii a fost în stare să debiteze Busuioc ? Tâlhar, bandit, escroc bătrân care împiedică reeducarea, lepădătură, gunoi fascist! Ofiţerul cu reeducarea, locotenentul major Dorobanţu, asista aparent impasibil, nu se amesteca în treburile interne ale deţinuţilor. Ii lăsa să-şi desfăşoare ei procesul de lămurire sufletească şi de găsire a drumului nou. Lui Busuioc i s-au alăturat alţi “iluminaţi”, cel puţin patru, cinci (Pascaru, Ludovic Ardeleanu, Pavel, Nica etc.). Toţi aceştia au început să vorbească, să vocifereze concomitent, de parcă erau o haită de câini. Ochiul stăpânului era prezent şi ei aveau ocazia să-şi demonstreze zelul. Dar, la un moment dat, dându-şi seama că şedinţa este ratată, locotenentul major şi-a ieşit din neutralitate şi a ridicat un braţ în sus. Atunci, pe uşa principală a celularului a pătruns un întreg pluton de gardieni, care alăturându-se celor deja prezenţi, au început să lovească în stânga şi-n dreapta şi să urle ca nişte ieşiţi din minţi: toată lumea la celulă, în celulă, bandiţilor!
Eram nedemni de libertatea ce ne-o ofereau comuniştii.
Trifan a fost pus în lanţuri.
- fragment din lucrarea fostului deţinut politic Bucur Stănescu -  “Spicuiri dintr-o viaţă chinuită. Meditaţii asupra închisorilor comuniste

23.4.13

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica


Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Motto : „Nimic mai plăcut și mai reconfortant decât demascarea prostiei pretențioase și a nesincerității”, Mircea Eliade, Radio, 26 iunie 1936.


Privitor la  Noica, să spui la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful de la Păltiniş a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen care scrisese în 1985 o notă informativă la Securitate despre Mircea Eliade (1)  nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”, ci să ridice în slăvi “piticii” din jurul acestuia. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.  Discutând cu Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir le-a negat postura de “discipoli” lui Andrei Pleşu, G. Liiceanu şi Vieru (2). La fel, Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (Între Dumnezeu şi neamul meu).
În ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano, 1991), considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadio drept “una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente” (Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95), fostul profesor de română de la Groningen  asasinat când era pe punctul de a fi angajat ca profesor de istoria religiilor la Chicago (3)  păruse fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii. În acea emisiune de la Radio BBC din decembrie 1987, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran” (Studii româneşti, II, 2009, p.229), figura sa predilectă rămânând aceea a lui Nastratin: “E de neînchipuit cum prezenţa unui Nastratin înduioşează până la urmă si pe omul simplu … Acesta e avantajul de a fi un Nastratin Hogea, un om pus intr-un context din care nu face parte” (p.231).
Un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago” (4), aşadar fost student al lui Eliade, îi spunea poetului Gabriel Stănescu într-un interviu că “la ora actuală, criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, în rev. “Arges”, sept. 2007). În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică acestora notând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei:  frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”(5).
In rândurile pe care comunistul Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si  Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în 1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare fineţe) “HIMERA” Jurnalului de la Păltiniş, jurnal bazat, în opinia sa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR si de REALITATE (6). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-ar fi fost de natură să-i confere nici ADEVĂR si nici REALITATE pentru simplul motiv că “maestrul” Noica nu a avut nici un discipol - aşa cum observase şi Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) -, ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cărturari.
Asa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei româneşti. Bănuind că “piticii” care-i cenzurau de obicei textele nu-i vor tăia trimiterile la Kant şi că G. Liiceanu de asemenea nu i le va indepărta fiindcă, necitindu-l pe Im. Kant, nu va pricepe unde bat aşa-zişii termeni  “kantieni”, însuşi Noica a ironizat “adevărul”  HIMEREI. In plus se pare că s-a apucat şi el să scrie  Jurnalul său de la Păltinis (cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate). 

Mladiţele alese ale Sfantului Mare Mucenic Gheorghe (Sfantul Gherman, Gheorghe Lazar, Gheorghe Manu, Gheorghe Cantacuzino, Gheorghe Jimboiu, Gheorghe Bratianu, Gheorghe Furdui, Gheorghe Arsanescu, Parintele Gheorghe Calciu).

de Gheorghe Constantin Nistoroiu
 
† Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ales de Dumnezeu să-I poarte în lume Biruinţa Fiului.
* Întru cinstirea lui trăim sub binecuvântarea Biruinţei.
* Smerit în mugurul divin de floare, April în fiecare an îşi mărturiseşte mireasma Învierii şi mucenicia biruinţei lui Gheorghe.
* În hăulitul codrului şi-n fiecare zbor de rândunea, în fiecare frunză urzită şi-n ramul care urcă domol, în fiecare cămaşe brodată şi-n fiecare fuior doinit, în fiecare adiere-baladă şi-n florile gingaşe de câmp, în fiecare ciripit de păsărele şi-n unduirile năstrujnice de ape, în brocardul firului de iarbă şi-n zâmbetul grăuntelui de rouă, în orbitele cerbilor şi-n neaua încreţită a mieilor, în cutezanţa razelor de soare şi-n fascinanta mândrie-cezară de păun, în cerdacul sufletului creştin şi-n braţele necuprinse ale Crucii, stăruie cinstirea Purtătorului de Biruinţă.
* În chipurile daco-românilor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a zugrăvit Eroi şi-a făurit catapetesme de Sfinţi şi Martiri.

Sfântul Gherman
Christianae philosophiae viros” (Collationes)

Gherman s-a născut în jurul anului 368, în părţile Casimcei (lângă Histria) din nordul Dobrogei, ca şi Ioan Casian, cu care a fost coleg şi prieten toată viaţa, coleg de şcoală, de studii, de armată, de pelerinaje, de călătorii, de monahism, de sfinţenie. Ajunge un profund teolog al Tradiţiei şi Scripturii şi un isihast de mare profunzime, abordând preocupări similare din filosofia veche şi cea creştină anterioară şi contemporană lui. A dobândind un loc excelent în arta conversaţiei, semănând în jurul lui stupoare, admiraţie şi minunare. A insistat întotdeauna asupra problemelor mai subtile şi asupra nuanţelor care delimitează în gândire virtutea de păcat. Îl interesa cum se poate păstra liniştea şi sănătatea inimii. Împreună cu prietenul său Casian a fost între cei mai aderenţi credincioşi ai Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care l-au sprijinit şi apărat împotriva autorităţilor ce l-au prigonit şi exilat, ducând la Roma la papa Inocenţiu, scrisoarea clerului şi a poporului din Constantinopol. 

Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, a cercetat şi a delimitat opera Sfântului Gherman din opera Sfântului Casian, Collationes, propunându-l pentru canonizare. Tomosul Patriarhal şi Sinodal de canonizare a fost consfinţit la 12 Iunie 1992, rezervându-i-se cinstirea la 29 Februarie deodată cu Sfântul Ioan Casian, iar în anii nebisecţi în 28 Februarie. (Jean Cassian, Conferences, 3 vol. “Sources Chretiennes” 42, Paris, 1955; H. J. Marrou, La patrie de Jean Casien, în vol. “Patristique et humanisme”, Paris, 1976; Collationes, IV-XXIV, în Patrologia Latină, t. 49; Antonie Plămădeală, De la Gherman din Dacia Pontică…, la Ion Creangă, Sibiu 1997).

Gheorghe Lazăr
“Arhidiaconul culturii româneşti”
( Mitropolitul Antonie Plămădeală)

Gheorghe Lazăr, studiază la Cluj şi Viena cursuri strălucite de drept, teologie, filosofie şi limbi străine, dovedindu-se de timpuriu un spirit enciclopedic. La Viena şi-a desăvârşit catalogul calificărilor: filosofie, teologie, pedagogie, literatură, drept, inginerie, nuzică, medicină, ştiinţe militare, matematică.
Dorinţa lui de a se face preot, i-a fost curmată de mitropolitul sârb Vladimir Stratimirovici, care susţinea vehement o campanie de serbizare a românilor ardeleni. Cultura lui vastă şi ştiinţa pregătirii profesionale l-a împiedicat de asemenea să ajungă pe scaunul episcopal de la Arad. A rămas doar pe treapta de arhidiacon, dar nu unul oarecare ci, un ilustru arhislujitor, cum la numit cu cinste mitropolitul Antonie Plămădeală, marele nostru cărturar. (Antonie Plămădeală, op. cit. p. 99). Intrând în conflict cu autoritatea bisericească, care era obedientă sârbilor, marele pedagog Lazăr este îndepărtat din învăţământ. În 1816, trece munţii în Ţara Românească. A fost o trecere inspirată. “A doua descălecare după Negru Vodă!”(ibid. p. 103). La Bucureşti îşi afirmă imediat ideea genială de a înlocui învăţământul grecesc, cu unul românesc. La Sfântul Sava devine profesorul pe româneşte al unor discipline socotite până atunci inaccesibile limbii române, făcând demonstraţia că toate ştiinţele şi filosofia se pot preda şi în româneşte şi chiar excelent. Prin calificarea de inginer militar, Lazăr devine consilierul Domnului Tudor, instalat la Cotroceni, apropiindu-se totodată şi de episcopul Ilarion al Argeşului.
Gheorghe Lazăr a devenit astfel, ctitorul învăţământului universal românesc, în Ţara Românească. “Opera culturală, ştiinţifică, mai mult orală decât scrisă, reformatoare, a lui Gh. Lazăr îl aşează în rândul ctitorilor de cultură românească, înconjurându-i capul frumos şi ochii vii, pătrunzători ca de profet, cu aureola nemuriri”. (ibid. p. 104) 

Gheorghe Manu

“A merge pe urmele profesorului George Manu înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei”  .(preot Liviu Brânzaş)

Gheorghe Manu, descendent din familia Cantacuzinilor şi nepot al generalului Gheorghe Manu eroul luptelor pentru Independenţă, profesor universitar de fizică atomică, român, savant şi creştin şi-a reprezentat în chip ilustru blazonul boieresc al familiei. Bun vorbitor al limbilor engleză, franceză şi germană, un profund cunoscător al istoriei naţionale şi universale. A studiat şi lucrat la Paris la Institutul Curie. Coleg de celulă cu părintele Nicolae Grebenea, i-a spus: ”Descoperirea colegului meu Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării, face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu”. (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p.307).
Avea studii temeinice umaniste: teologia, filosofia, dreptul, istoria, filologia.
Încă  din 1945 s-a angajat în Mişcarea de Rezistenţă Anticomunistă, alături de generalul Aldea. Profesorul i-a reproşat lui Nicolae Petraşcu (care angajase Mişcarea Legionară într-o convenţie-armistiţiu cu liderii comunişti), că face absentă Mişcarea Legionară de la o luptă naţională. (Gheorghe Jijie, Vică Negulescu-monografie- 2009, p. 132).
La Congresul de Pace din 1946, a prezentat în 14 capitole manuscrisul ”În dosul cortinei de fier, cu o puternică documentaţie economico-financiară  în limbile engleză şi franceză. Într-unul din capitole, savantul Manu arată că România este “placa turnantă a Europei” şi cine stăpâneşte România şi Carpaţii are un avantaj strategic enorm faţă de cealată parte. El arăta eforturile enorme ale statelor române Moldova şi Ţara Românească în apărarea Europei de invazia turcească şi împingerea ei spre occident. Ce jertfe enorme au trebuit să facă românii! Timp de 500 de ani, cam la 8 ani ei au avut o invazie. Cine ar fi putut avansa în aceste condiţii ? ” (ibid. p. 307).
Arestat la 20 Martie 1948, a suportat detenţia cu răbdare, împăcare, cu multă demnitate, ca pe o condiţie dată, inexorabilă. “Legionar, caracter ferm, cu ţinută rectilinie în viaţă, cu respectul valorilor mari ale spiritului, n-a putut accepta reeducarea.” (Părinte N. Grebenea, op. cit. p.308). Se spune că la Aiud, după condamnare a fost vizitat de un consilier sovietic care iar fi propus ca în schimbul eliberării să lucreze pentru ei alături de atomistul rus, colegul său de la Paris. A refuzat demn această ofertă, neacceptând să lucreze pentru cei pe care îi considera duşmanii istorici ai neamului românesc. (Demonstene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p.144). Vocaţia de dascăl nu l-a părăsit pe marele om de cultură ni chiar în închisoare. El a transmis sute de conferinţe şi prelegeri din toate domeniile, pe cioburi de sticlă, pe pereţi, pe tălpile bocancilor, pe bucăţi de săpun, etc. A refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole al Constituţiei americane. Între 1954-1961 a fost considerat “Rectorul” “Universităţii Aiud”. Cu toate presiunile exercitate asupra lui, a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis, murind demn ca un atlet a lui Hristos în închisoarea de la Aiud. 

Related Posts with Thumbnails