Minunea învierii
lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta şi Maria, cele două
surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde
adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea
că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat şi în cele din
urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre,
vino afară! Ştim deci să povestim minunea aceasta, ştim cât de mult iubea Iisus
pe Lazăr, că a şi lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să
înţelegem însemnătatea acestei minuni. Fără îndoială, învierea lui Lazăr
închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârşească peste câteva zile. Astfel,
Ierusalimul închipuieşte cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel
ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta şi Maria închipuiesc neamul
omenesc cel mort cu sufletul şi cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată
dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai
închipuieşte şi învierea cea de obşte a tuturor oamenilor, la judecata cea de
apoi. Mai poate fi şi altfel tâlcuită: Marta închipuieşte Vechiul Testament, ca
cel ce vorbeşte mai mult de cele pământeşti. Maria închipuieşte Noul Testament-
Evanghelia, dragostea – ca ceea ce vorbeşte mai mult de cele cereşti şi este
plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuieşte Biserica creştină, cea
înviată prin patimile Domnului şi care este scoasă de sub piatra Legii Vechi şi
din înfăşurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viaţă cu totul
nouă. Şi încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai
mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuieşte
învierea fiecărui creştin la o viaţă nouă, curată, printr-o adevărată pocăinţă.
Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De
data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuieşte sufletul înainte de a
gusta din păcate. Marta închipuieşte mintea omului care mereu este plină de
grijile vieţii pământeşti. Maria închipuieşte conştiinţa sufletului omenesc, ca
ceea ce este mai subţire la înţelegere. Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă
înclinarea voinţei omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârşirea
păcatului de moarte. Întristarea Martei şi Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea
cea adânca, tulburarea şi deznădejdea ce cuprind mintea şi conştiinţa omului
care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulţimea să liniştească pe
cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările
şi plăcerile cele pământeşti cu care încearcă lumea să ne înşele mintea şi
conştiinţa, după ce greşim, pentru a uita de păcatul făcut şi a nu mai plânge
pentru el. Căci aşa obişnuieşte să facă satana întotdeauna. Înmormântarea lui
Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar
învăluirea lui în giulgiu şi pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului
înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului şi depărtarea darului Duhului
Sfânt de temniţa cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea
Betaniei şi părăsirea lui de către toţi prietenii săi înseamnă depărtarea celui
păcătos din ceata celor buni şi uitarea lui de către prieteni, de toate
simţirile sale cele fireşti. Singure Marta şi Maria, adică mintea şi conştiinţa
omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el,
ca la căpătâiul unui mort. Şederea lui Lazăr patru zile în mormânt se
tâlcuieşte – după Fericitul Augustin – aşa: ziua întâi este dulceaţa păcatului,
ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea
păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea
păcătoşilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui
mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este
robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conştiinţa
nu-şi mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simţurile se
îngroaşă, bucuriile îl părăsesc, prietenii şi rudele, adică îngerii şi oamenii
îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos şi adânc, ca
pe un rob al diavolului, care îşi are mâinile şi picioarele legate cu frânghia
obişnuinţei. Lepădat afară,
părăsit de toţi, îngropat şi pecetluit, cine oare îşi mai aduce aminte de un om
mort, de un creştin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două fiinţe slabe
– mintea şi conştiinţa – suspină neputincioase la uşa mormântului său. Dar este
prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze
prin pocăinţă. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui
Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos. Astfel, Marta şi
Maria cheamă pe prietenul lor – pe Iisus Hristos – adică cer ajutorul preotului
şi al Bisericii. Unde l-aţi pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a
căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr şi suspinul Domnului
pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubeşte, care face totul pentru
mântuirea noastră, căutându-ne până şi în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a
ne mântui. Aruncarea lespedei de pe mormânt şi mirosul greu ce iese din el
închipuieşte lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, aşa cum
le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea
duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr:
Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare şi stăruitoare a lui Hristos, a
Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieşi
afară din mormântul lui, scoală-te la o viaţă nouă”. Învierea lui Lazăr şi
ieşirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedeşte cu lacrimi. Dezlegarea
celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul
păcatelor, pentru a nu-l mai ţine nici de mâini, nici de picioare, nici de
simţuri, ci a fi slobod şi a merge după Hristos în toată viaţa lui. Şi, în
sfârşit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului
şi a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăieşte, făcând
orice ca să-l arunce iarăşi în starea cea dintâi.
Iubiţi credincioşi,
Cel mai important moment din
această minune este, desigur, clipa învierii lui Lazăr la glasul cel dulce al
lui Iisus: Lazăre, vino afară! Cât de fericit ar fi creştinul de acum dacă ar
auzi şi el glasul Domnului, al Bisericii, al preotului care îl cheamă mereu la
pocăinţă, zicându-i: Omule, vino la spovedanie mai des; omule, posteşte,
roagă-te, fă milostenie, căci este Postul Mare; omule, vino mai des la
Biserică, iartă-te cu fratele tău, căci eşti creştin. Omule, nu este de ajuns
numai să te spovedeşti din fugă, o dată sau de două ori pe an, ci este de mare
nevoie să-ţi schimbi viaţa. Deci, omule, tu te rogi, dar mai întâi iartă-l pe
aproapele tău. Vii o dată pe săptămână la Biserică, dar ar trebui să te rogi şi
acasă cât mai mult. Te închini Duminică dimineaţa la biserică, dar este bine ca
nici după-amiază să nu pierzi vremea la cârciumă sau la vorbe deşarte. Omule,
tu, vrednic, nevrednic, te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, dar ar trebui mai
întâi să-ţi schimbi viaţa. Deci, lasă-te mai întâi de desfrânări, de beţii, de
înjurături, de fumat, de toată pofta şi trufia vieţii acesteia şi apoi vino să
primeşti dumnezeieştile Taine. Cât de fericit ar fi creştinul dacă s-ar pocăi
aşa din inimă, iar nu numai de formă! Cât de fericit ar fi păcătosul dacă ar
auzi strigarea şi glasul Domnului care îl cheamă la pocăinţă! Şi ce bine ar fi
dacă ar auzi el suspinul surorilor sale – conştiinţa şi mintea – care îl
îmboldesc să vină mereu la Biserică, la spovedanie, la Hristos! Cât de fericit ar fi creştinul dacă s-ar
păstra curat de tot păcatul! După ce sufletul se deprinde cu păcatul, apoi se face rob al vrăjmaşului,
rob al desfrânării, al beţiei, al mâniei, al pierzării. Atunci el uită de
Hristos, urăşte pe preot, ia în râs Biserica, se deznădăjduieşte de mântuire,
moare cu totul, devine un cadavru cu miros greu, din care pricină se şi aruncă
afară în mormânt întunecat, să fie mâncat de viermi şi să ardă în veci. În
zadar mai plânge Marta împreună cu Maria la capul săracului Lazăr! Este prea
târziu! Singure, nu mai pot decât să-l caute pe prietenul lor, Iisus, care
singur poate da viaţă. În acest caz, trebuie un preot, un preot destoinic, care
să se ostenească până la mormântul omului căzut, să-l sfătuiască cu cuvinte
dulci, să-l spovedească curat, să-l cheme afară din mormânt, să-l dezlege de
înfăşurările deprinderii păcatului, să-l aducă la o viaţă nouă. Lazăre, vino
afară! Creştine, ieşi întru întâmpinarea Stăpânului tău! Aşa şi numai aşa
minunea din Betania se repetă mereu cu fiecare din noi, cu fiecare păcătos.
Iubiţi
credincioşi,
A nu greşi este lucru îngeresc, a greşi dar a nu te pocăi este
lucru diavolesc, iar a greşi şi a te pocăi este lucru omenesc. Deci, dacă nu
suntem îngeri, pentru că mereu păcătuim, apoi să nu ne asemănăm diavolului
pentru că nu ne pocăim. Ci mai degrabă să ne pocăim curat, prin spovedanie,
prin împăcare, prin înnoirea vieţii noastre, ca să ne asemănăm îngerilor şi lui
Lazăr, prietenul Domnului! Ce este mai fericit decât un creştin care se
pocăieşte cu adevărat, care pune început de viaţă nouă?! Dar, vai, cât de rari
sunt oamenii aceştia! Îi întâlneşti venind primii la biserică, îi admiri cu
câtă evlavie se închină şi ascultă Sfânta Liturghie, îi vezi plecând cei mai de
pe urmă din Casa Domnului. Îi vezi întotdeauna mulţumiţi, paşnici, zâmbitori,
plini de dragostea lui Hristos! Aceştia nici nu se ceartă vreodată, nici nu
înjură, nici nu fac desfrânare, nici nu beau mult, nici nu fumează, nici nu
sunt robiţi de grijile lumii. Acestora casa le este biserică, soţia soră,
copiii îngeri, creştinii fraţi, săracii prieteni, pâinea mană cerească, bolile
bucurie, necazurile pedeapsă pentru păcatele lor. Acestora Biserica le este
cer, preotul Însuşi Hristos, Sfânta Scriptură singura desfătare, rugăciunea le
este hrană vie, postul uşurare, străinii oaspeţi iubiţi. Acestora viaţa le este
trăire cu Hristos, moartea bucurie. De nimic nu se mânie, de nimic nu se
tulbură, de nimic nu se bucură mai mult decât de o viaţă curată. Dar cât de
rari şi de scumpi sunt creştinii aceştia! Durerea cea mai mare este că cei mai
mulţi creştini nu se spovedesc deloc. Sau, de se mărturisesc, ei nu vor să-şi
spună toate păcatele, nu vor să înceapă o viaţă nouă, nu vor să iasă din
mormântul plin de viermi al păcatului, nu vor să lepede giulgiurile obiceiului
rău care îi ţine legaţi de mâini şi de picioare. Se spală şi iar se afundă în
noroi. Ies pe malul gropii şi iar se rostogolesc în mormântul pierzării, în
patimi de moarte, în fărădelegi grozave. De aceea creştinii noştri se
spovedesc, se împărtăşesc, se roagă, dar rămân aproape neschimbaţi la suflet,
pentru că nici ei nu lasă de tot păcatele. Deci ce trebuie să facem, fraţilor?
Să ne fie milă de Marta şi Maria care plâng pentru noi. Să le trimitem apoi în
căutarea lui Iisus! Şi după ce El va veni în chipul preotului, să rupem de tot
legături păcatului şi funia obiceiului pătimaş. Apoi, ieşind la glasul Domnului
din întuneric la lumina vieţii, să începem de acum a trăi o viaţă cu totul
nouă, plină numai de dragoste, de pace, de milostenie şi de rugăciune. Şi ca
semn de împăcare, să punem cină Domnului în casa inimii noastre. Atunci Marta,
adică mintea noastră, plină de osârdie va găti cele de mâncare, iar Maria,
adică conştiinţa noastră, plină de dragoste, va spăla picioarele Mirelui
Hristos. Iar noi, fraţii lui Lazăr, vom fi unii din cei ce şed cu El la masă
(Ioan 12, 2). Bucuria cinei acesteia este atât de mare, încât nu se poate spune
prin cuvinte. Dar încercaţi să vă schimbaţi viaţa, apoi apropiaţi-vă de Prea Curatele
Taine cu multă credinţă şi, deodată, bucuria Duhului Sfânt va umple inimile
dumneavoastră! Numai atunci veţi înţelege taina învierii lui Hristos! Atunci
veţi fi cei mai bogaţi oameni de pe pământ! Atunci veţi fi cei mai fericiţi
muritori din lume!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu