21.9.11

Părintele Dimitrie Bejan despre bucuriile spirituale cunoscute în lagărele ruseşti şi puşcăriile comuniste din România

- Cum vă rugati în cei peste 20 de ani de puscărie, dacă acceptati să ne spuneti această mare taină a inimii?

- Rugăciunea noastră în puscărie, ca si în viata de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simteai totdeauna că Dumnezeu aude si te ajută să suporti greutatea.

- Ati cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi tărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iasi si Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fata când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii si prin ea lui Dumnezeu.

- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ati făcut?

- Am botezat foarte multi rusi în urma frontului -sute de mii, începând de la Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de rusi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul si marele Mir.

- Cum spovedeati si împărtăseati soldatii si rănitii pe front?

- Rănitii, totdeauna individual; soldatii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiterii si soldatii îsi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fata mortii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotati de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsută cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldătească si cărti. Cântăreti erau destui. Eram foarte bine dotati pentru slujbe.

Pe front, când era liniste, le duceam soldatilor, chiar în transee, agheasmă si anaforă. Le primeau cu mare atentie si bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.

În Crimeea l-am împărtăsit pe Regele Mihai si altădată pe Maresalul Antonescu. Si ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chisinăului si, având împărtăsania în buzunar, imediat m-am împărtăsit. Apoi am lesinat si m-am trezit la spital.

- Cum puteati săvârsi Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?

- Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviatia inamică, căci altfel era prăpăd.

- Dar pe cei ucisi pe front îi puteati îngropa crestineste?

- Da. în gropi comune, dacă erau mai multi, punându-le o cruce la cap. în spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori si sanitari, care culegeau rănitii si mortii. Rănitii erau dusi la spitalul de campanie ori în tară, iar mortii erau înmormântati, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.

- Cum pregăteati ostasii crestineste, înainte de a merge pe front?

- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică si cu împărtire de anaforă si agheasmă si cu brosuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă si aceasta foarte prescurtată.

- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki? Ce momente unice v-au rămas în memorie?

- Nu era închisoare militară, ci lagăr international de prizonieri, în acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orasul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunati în trei lagăre 10-15000 de ofiteri din toate natiile Europei, ba si din Japonia. Eram organizati în formatii militare pentru muncă si încartiruiti în clădiri si bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări, toti de vită nobilă, toti intelectuali, cu bibliotecă, tipografie si viată de obste. Tipăreau numai cărti de mare pret în serviciul Bisericii.

Sovieticii au desfiintat mănăstirea. Pe călugării si preotii adunati de la mai multe mănăstiri si schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuscat mortal prin anii 1919-1920, si i-au aruncat unii peste altii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.

Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niste săpături necesare lagărului, am dat peste niste cadavre descărnate - ca-n Profetul Ezechiel. Un lung sant plin de moaste. Toti erau împuscati în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion si icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfintită de mine.

Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moastele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am asezat într-un sicriu făcut de noi românii si l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneste apa în sus, după cum este de curată viata aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt si astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu usurintă, ca si cum abia ar fi murit!

- Pot fi considerati sfinti acei călugări martirizati pentru Hristos? Dar ceilalti crestini ucisi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiti sfinti si martiri?

- Da! Toti, în masă! Cum sunt Sfintii martiri, preoti si călugări, de la Oranki". Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credintă. Si la noi, prin păduri si prin munti au fost împuscati preoti, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Si acestia pot fi socotiti martiri nationali si martiri crestini.

De curând doi cercetători moscoviti, îndrumati de mine, au făcut scurte cercetări si au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritătile actuale nu le-au permis mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.

Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informatii. Cercetătorii moscoviti mi-au spus că au stat si ei de vorbă cu acest călugăr si au confirmat spusele mele.



21 septembrie – Pomenirea Părintelui Dimitrie Bejan (1909 – 1995). "Se poate oare aşeza pe acelaşi piedestal moral şi de luptă eroică Apusul cu Răsăritul, cu Biserica martiră a Răsăritului? Niciodată! Vine vremea să se umple calendarele cu numele celor morţi pentru credinţa creştină"

În această luptă epocală, Ortodoxia a dus un război foarte greu, cu multi morti si răniti, dar a triumfat.

Oricine poate să vadă că Ortodoxia este de două ori martiră: sub turci, 500 de ani, iar sub comunisti, 70 de ani. însă a renăscut curată si luminoasă precum pasărea Phoenix din propria-i cenusă.

În istoria crestinismului au fost zece persecutii mari anticrestine. Sub ochii nostri si-a manifestat satana vrăjmăsia tot în Răsăritul Europei pentru a unsprezecea oară pe Altarul Mănăstirii Oranki, unde se află 11000 preoti si călugări ucisi prin împuscare de ateismul comunist rusesc, prin anul 1920. În mijlocul lor era un arhiereu care n-a intrat în putrefactie. Se poate oare aseza pe acelasi piedestal moral si de luptă eroică Apusul cu Răsăritul, cu Biserica martiră a Răsăritului? Niciodată!

Vine vremea să se umple calendarele cu numele celor morti pentru credinta crestină, în acest timp cele două Biserici ale Apusului, catolici si protestanti, n-au ridicat nici un deget în sprijinul celor închisi sau omorâti pentru credintă. Au trăit lumeste, îmbrăcati în vison si purpură, mâncând la mese bogate si, din când în când, jelindu-ne pe noi.

Bine ar fi fost dacă cei din Apus ar fi strigat tare în apărarea Ortodoxiei! Dar n-au făcut-o. S-au făcut că n-aud gemetele celor din închisori si a celor ce-au fost siliti să-si pună capul pe butuc. Au predicat tot timpul mila si dragostea, dar ei n-au întins nici o mână de ajutor celor flămânzi, celor zilnic bătuti, celor împuscati. Pe toti ne va judeca Bunul Dumnezeu după credintă si după faptă.

Noi toti să nu ne temem decât de judecata lui Dumnezeu. Căci El este Cel care ne va răsplăti fiecăruia la arătare. Căci lucrătorul trebuie să fie vrednic de plata Lui. Amin.

Asa să fie! Amin. Amin. Amin.


Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc: „Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum”?

Interviu[1] realizat de Ieromonahul Justin şi Monahul Kirion


Părinte, se vehiculează nişte proorocii în legătură cu apropiatul sfârşit al lumii, sfinţia voastră ce spuneţi?
Eu spun una care e mai veche şi mai sigură: va fi sfârşitul lumii cândva! «Nu se mişcă, spune Mântuitorul, fir de păr fără voia Mea» şi degeaba ne zbatem noi făcând legătură cu nişte informaţii, poate chiar false. Deci să ne grăbim încet.

Cum vedeţi prigoana care va să vină, mai ales că suntem în pragul unei dictaturi biometrice şi electronice?

Prigoana a şi venit. Din momentul în care te-ai creştinat, trebuie să ştii că a început prigoana. Degeaba ne frământăm acum, dacă la momentul potrivit strigi: «aoleu, aoleu!» Să fim integri mereu, de la botez până la moarte! Noi una şi bună ştim: nu ne lepădăm! În problema asta mi-a plăcut răspunsul patriarhului Greciei: „Miroase a 666! N-a precizat data. Miroase a 666”. Pe urmă vin actele mai directe, până te prinde de tot. Şi dacă ştie că eşti împotrivă, te atacă mai greu, dar dacă vrei să mori, mori mai uşor. Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în Zarcă, la Aiud, în regim de exterminare. Greu, foarte greu. Să nu-ţi dea să mănânci ca să mori şi te şi dezbrăca, şi era iarnă când te băgau acolo, ca să mori de frig. În trei zile după socoteala lor,verificat mureai. Eu n-am murit. Mi-au dat cinci, mi-au dat şapte ani la izolare şi n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Şi nu mi-ar fi ruşine să mă tem acum? Nici vorbă să mă lepăd de Hristos! Şezând pe poziţia aceasta poate veni şi decapitarea. Ştiţi că e cea mai uşoară moarte, să-ţi taie capul.

În ideea aceasta a prigoanei, mulţi se gândesc cum să se pregătească, ce strategii să găsească…

Ne-am învăţat să consumăm timpul în loc să îl folosim. Haideţi să ne facem crucea cum trebuie, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne înmoaie inimile, să ia de pe faţa pământului răul. Nu să stăm şi să aşteptăm prigoana. Prigoana trebuie să ne găsească luptând. Dar trebuie să ştii când să acţionezi. Eram într-un moment din acesta, faţă în faţă cu duşmanul şi unul a băgat baioneta în mine la câţiva centimetri de burtă. Dar a scăpat baioneta din mână, iar eu am tras baioneta şi el a căzut în şanţ. Şi i-am zis: „Îţi dau puşca să nu te condamne că te-am dezarmat”. Dacă îl împuşcam acolo, ce câştigam? Mi-ar fi sunat ca un clopot în conştiinţă, că am omorât un om.
Altădată am scăpat o fetiţă de o ursoaică. Nu mi-a fost uşor. Ursoaica avea un pui cu ea. Fetiţa era mică şi tot către ursoaică trăgea. Pe ursoaică o puneam în situaţia strategică să pot să-i fur fetiţa care nu mai putea nici să vorbească. Nu spunea decât: „au buba, am buba!” Îmi sună în cap vorbele acelea că o fi zgâriat-o ursoaica pe undeva, dar eu n-aveam vreme să o controlez. O ţineam la subsioară şi am ieşit la luminiş şi apoi la şosea. Şi a venit un autocar. Am zis: salvarea mea. Dar n-a vrut să mă ia de teama ca fetiţa să nu facă pe ea în maşină şi să-i miroasă. M-am luptat cu fiarele în pădure şi cu oamenii, altă luptă… Asta era problema, că mirosea un copil? De ce trebuie să fim neatenţi cu tot ceea ce e în viaţă?
Sunt multe lucruri de spus, dar vă recomand o veselie interioară care ar putea să fie rugăciunea neîncetată, o dispoziţie interioară continuă. Nu velerim şi veler Doamne!

În zilele noastre nu mai vin să-ţi ia capul direct. Vin cu viclenie…

Nu e bine să provocăm noi prigoana înainte, şi nici să trâmbiţăm, pentru că duşmanul aude şi vede şi el poziţia noastră. Şi îi dăm elemente noi ca să ia măsuri noi. Nu e bine să te descoperi. Vreau să mă lovească duşmanul unde vreau eu, nu unde vrea el!
Eu am făcut armata. E o realitate pe care nu-mi pare rău că am trăit-o. Născut în 1914, în 1936 m-au luat militar. Eu făceam dreptate. Pe front, eram sergent pe lângă un maior, Artur Popescu care a murit. Şi cu mortul lângă mine am preluat comanda batalionului, ceea ce nu putea face decât un ofiţer. Dar în situaţia aceea, deşi eram un simplu soldat, am luat comanda şi am raportat generalului după ce am făcut un desen al poziţiei duşmanului şi al poziţiei mele. După ce s-au terminat toate, m-a chemat generalul şi mi-a zis aşa: „Primeşti să te fac general?” „Primesc.” „Şi ce-ai face?” „I-aş învăţa să moară, domnule general! Că dacă un soldat nu ştie să moară, e biruit dinainte de a intra în luptă”. Ei, dar nu… a fost doar un joc de prezenţă. Însă pentru viaţa mea un amănunt din acesta era foarte important. În sfârşit, mulţumesc lui Dumnezeu. Aşa cum sunt, slab, prost, nu mă interesează. Important e să fiu prezent. Nu să ştiu multe şi să am sufletul precupeţit. Acum vorbesc ca un om slab, nu anticipez. Dar nu pot să-mi închipui cum aş trăi fără Hristos.

 

Aţi fost în Mişcarea Legionară? 

Am fost şi nu îmi pare rău. Însă nu am suprapus Mişcarea Legionară peste învăţătura creştină. Ar fi o greşeală de moarte. Vrei să fii un legionar bun? Trebuie să fii un bun ostaş creştin, asemenea mucenicilor ostaşi din vechime. E ca în armată. Faci întâi armata la regulile armatei şi când eşti liber, te întorci de unde eşti. S-au făcut greşeli şi în Mişcarea Legionară pentru că se încuraja uciderea, dar eu nu cunosc ce a fost în spatele acestor crime şi nici comploturile din interior, despre care se vorbea. Erau legionari adevăraţi de mare valoare. Eu sunt prezent ca monah şi bucuros că am fost legionar înainte. Când m-am dus eu – un copil de 18 ani – la Casa Verde din Bucureştii Noi, m-am prezentat Căpitanului. Codreanu era o personalitate remarcabilă şi te cucerea pe loc, un adevărat erou. După ce am terminat, mi-a zis: „Treci la făcutul temeliei!” Alături de mine era un camarad foarte voinic, pe nume Zăpadă, rece şi milităros care m-a certat că n-am stat drepţi în faţa Căpitanului când am pus mâna pe lopată.  Eu, care eram milităros din fire, pentru că nu poţi să rezişti cu jumătăţi de măsură în viaţă – mi-am zis în sinea mea că n-am venit aici să fac armată şi i-am spus: „Am să-ţi dovedesc, camarade, că ştiu să stau şi drepţi, dar deocamdată sunt un copil şi nu ştiu cum trebuie să mă comport”. În sfârşit… Sunt fericit că mi-a ajutat Dumnezeu de m-am făcut călugăr. Nimic nu-i mai important decât a dărui viaţa lui Hristos. Călugăria este peste Mişcarea Legionară. Toate acestea sunt experienţe de viaţă, istorie personală. Îi mulţumesc lui Dumnezeu prin toate câte am trecut.

Continuare pe siteul revistei Atitudini
Related Posts with Thumbnails