Poeziile arestate ale poetului martir Vasile Militaru, de la a cărui naştere în Ceruri se împlinesc 56 de ani. O poezie emoţionantă din detenţie: "Crăciun 1951".

La 8 ianuarie 1959, poetul Vasile Militaru era arestat din nou de Securitate. La percheziţia care i s-a făcut la domiciliu, Securitatea i-a găsit mai multe înscrisuri, printre care poezii religioase, precum: „Psalm“, „Crăciun 1951“ sau „Sub lanţuri“. Acestea fuseseră scrise în timpul primei detenţii, la Jilava sau în colonia de muncă de la Fundulea (1951-1952), apoi, după eliberare, bătute la maşina de scris. Astfel de exemplare ale poeziilor, dactilografiate, au fost confiscate de Securitate şi considerate corpuri delicte. Cu astfel de probe, Vasile Militaru a fost anchetat la Securitatea din Piteşti, torturat şi obligat să semneze declaraţii care să-l incrimineze ca un conspirator împotriva regimului democrat-popular. La puţin timp după condamnare, la 8 iulie 1959, deţinut în Penitenciarul Ocnele Mari, poetul Vasile Militaru avea să treacă la cele veşnice. Mai jos reproducem poemul „Crăciun 1951“, scris de Vasile Militaru, se pare, în lagărul de la Fundulea. (Adrian Nicolae Petcu)

Crăciun 1951

Vasile Militaru

Crăciun o mie nouă sute cincizeci şi unu,

Crăciun amar cum încă nu mi-a fost dat nici unu,

De ce-ai venit în viaţă-mi, ăst an, atât de trist,

Tu, zi a bucuriei cu naşterea lui Christ?

Au pentru ce păcate ce nu mi le ştiu încă

Vru soarta-mi să mă afli în temniţă adâncă?

Cine-a fost scris ca astăzi tu, Sărbătoare înaltă,

Să mă găseşti în lanţuri cu-atâţia laolaltă?

Şi către cine glasul să mă ridic să strig

Că-n ocna mea e foame, şi lacrimă, şi frig?

Cine mi-a scris osânda şi pentru care vină:

Din Steaua-ţi luminoasă acum să n-am lumină?

Să n-am nici o fereastră la care să-mi stea

Colindători cu marea şi luminoasa Stea,

Vestindu-ne ca-n anii trecutului frumos

Că azi, în ieslea sfântă, ni s-a născut Hristos?…

De ce azi, fără stele ne-a fost sortit să vii

Să ne găseşti sub lanţuri cu zecile de mii,

Flămânzi, cu gene ude, prin ocne-ntunecoase,

Cu frig hain de moarte în suflete şi-n oase?…

Ce vânt ne-a smuls de-acasă pe toţi, ce duh nebun,

Să nu ne mai găsească la vetre „Moş Crăciun“,

Ci muţi, cu jalea-n inimi, prin hrube negre-foarte

Şi despărţiţi de lume ca nişte duşi în moarte?

O, „Moş Crăciune“, iată, eu mi te văd, stingher,

Cum trist la toţi închişii priveşti dintr-un ungher,

Cu lacrimile-n gene că eşti aşa sărac

Şi n-ai adus la nimeni măcar câte-un colac!

Dar ce văd, Moş Crăciune? Au te-ai luptat cu vântul,

Sau lupi turbaţi de foame ţi-au sfâşiat veştmântul?!

În spate, plin de daruri, tu nu-ţi mai ai desagul

Şi, prefăcut în cârjă, abia-ţi mai porţi toiagul!

Eşti plin de sânge, iată! Au ce neam fără lege

Putu să jefuiască desaga ta, moşnege?…

Ce ticălos din lume, cu inimă aspidă,

A tăbărât asupra-ţi şi-a vrut să te ucidă?!

Au nu cumva-i aevea ce văd, făr-a fi vis:

La fel cu noi închişii eşti şi tu închis?

Dar nu!… Mărire Celui Născut spre-a fi dat Crucii,

Tu-n veci nu poţi fi-n ocnă închis cum vor năucii!…

Ci-ntocmai ca un înger ce-n lume când vrea vine,

Vezi şi pe cei din ocne, vezi şi-n a lor cămine:

Cu-a lacrimilor ceaţă în ochii plini de vis,

Îi vezi pe-ai lor şi-auzi-i vorbind de cel închis…

Îl tot mereu aşteaptă, cu sufletu-n risipă,

Ca el s-apese clanţa să intre-n orice clipă,

Dar în zadar aşteaptă să li se umple pragul,

Că nici azi de la ocnă nu li se-ntoarce dragul,

Iar pentru el paharul cumva de se ridică,

În vinul dus la gură, şi lacrămile pică!

Ai vrea, cu-ai lui la masă, ca alte dăţi să stai,

Dar tu n-ai nici desagă, nici daruri să le dai…

Te-ar întreba micuţii de-nchişii lor părinţi,

Iar tu, fiindu-ţi milă, ar trebui să-i minţi,

Spunând lor că: „tăticul veni-va… poate mâine

De unde-i dus s-aducă micuţilor lui pâine“,

Când ştii că mulţi din pruncii cu viaţa-nfometată

N-or mai putea să-şi vadă „tăticul“ niciodată!…

Apoi cobori în ocne sub jalea ce te-apasă…

Îl vezi pe fiecare gândind la cei de-acasă,

Că fiecare vede cum dornici îl adastă:

Măicuţa lui, copiii, sărmana lui nevastă,

Şi nu ştii, Moş Crăciune, sărac fără colaci,

Nici tu nu ştii, mai bine cam cum ar fi să faci:

Să fugi în noapte-afară?, la-nchişi să mai rămâi?,

Că nu poţi pe nici unul măcar să mai mângâi…

Au adormit sărmanii, şi-acum în miez de noapte,

Visând, ei nume scumpe rostesc cu drag în şoapte

Şi-ntind ale lor braţe în gol, ca să-şi agaţe

De gâtul lor pe dragii ce li se aruncă-n braţe,

La mângâieri doar visul mai dându-le azi dreptul,

Pe când de dor, aevea, la toţi le geme pieptul!…

Şi ieşi tiptil ca hoţii din hruba fără soare

A celor fără vină ce zac în închisoare,

Ca hohotele tale să ţi le poarte vântul

Pe-aproape jumătate din cât e tot pământul…

Sursa: http://ziarullumina.ro/poeziile-arestate-ale-lui-vasile-militaru-87695.html

VIDEO. Tudor Gheorghe - Cu Iisus în celulă

Prin suferinta catre Inviere - din poeziile inchisorilor comuniste (intalnire organizata de ASCOR Brasov si Asociatia Suflet Transilvan, invitat prof. dr. Crina Palas)

Baladele din detentie ale lui Radu Gyr

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

 

SUCEAVA: Lansari de carte – Martiri si marturisitori romani din sec.XX – Poeti dupa gratii

* vineri, 25 februarie 2011, ora 16.00

Casa de Cultură – Vatra Dornei

O apariţie editorială de excepţie la Mănăstirea Petru Vodă: Poeţi dupa gratii. Cuvântul înainte al unei deţinute politic (Doamna Aspazia Oţel Petrescu), beneficiară din plin a poeziilor după gratii

C U V Â N T U L

UNEI DEŢINUTE POLITIC, BENEFICIARĂ DIN PLIN A

POEZIILOR DUPĂ GRATII

Motto:

                          „Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere

                                        Şi du până la sfârşit chinul încercărilor,

                                        Sfâşierea durerilor şi primeşte cu bucurie

                                        Piroanele – întristărilor, ca pe o comoară a slavei.

                                        Şi aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor

                                        Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor

                                       Vărsând lacrimi de sânge

                                       (Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi)

                                       Vei fi mucenic.”

                                                   Cuv. 18, Simion Noul Teolog

            Bună dimineaţa, Românie profundă! Azi ţi se face un dar deosebit pe care, după smerita mea părere, ar trebui să-l primeşti cu emoţionatele tale bătăi de inimă, drept aplauze pentru cei care în bezna temniţelor flămânde au făurit din flăcările durerii, pe nicovala suferinţei, candele de lumină pentru un veac românesc.

            Este vorba despre o antologie selectivă a poeziilor făurite în închisoare, un adevărat monument de cultură, un templu în care suferinţa s-a cununat cu sufetul poetului, sacerdot fiind blândul Iisus, iubirea cea neînserată şi jertfelnică, viaţă, cale şi adevăr pentru nefericiţii întemniţaţi.

            Aş dori să spun câteva cuvinte despre poeţii închisorilor, sărmane şi necuprinzătoare cuvinte, pentru aceşti îngeri, luminiţe calde şi strălucitoare în iadul întunecat al temniţelor.

            Deşi ar susţine concludent afirmaţia de mai sus, mi se pare neavenit să rememorez acum caznele prin care au trecut toţi chinuiţii din temniţele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave, de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreţ, umiliri degradante, muncă transformată în supliciu, pretexte infame pentru pedepse cumplite, cu un cuvânt: toată gama satanic diversificată în silnicii sadice. Nicio fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâta nefericire.

            Cred, însă, că e necesar să subliniez o latură importantă a descompunerii organizată pentru imbecilizarea persoanei. Pentru un scop atât de infam s-a pus la punct un program infernal, care şi-ar fi atins scopul dacă nu am fi luptat împotriva unui astfel de asalt al urii distructive. Deţinutului politic i s-au tăiat toate posibilităţile de a rezista muncii de imbecilizare: a fost lăsat fără legătură cu familia, fără orice fel de mijloc de cultură, ca, de exemplu, cartea, fără hârtie şi fără creion (s-au aplicat pedepse crunte pentru o mină de creion de un centimetru sau pentru un petec de hârtie cu puţin mai mare decât un timbru), a fost interzisă în celulă orice manifestare care ar fi putut întreţine o atmosferă spirituală etc.

            În toiul urii dezlănţuite noi am luptat să ne disciplinăm asceza impusă şi să oprim efectele de imbecilizare, prin metodele noastre de rezistenţă. Am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este voluntară, şi se face prin iubire. Cea mai apropiată formă de iubire şi la îndemâna noastră era rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. Acest miracol se făcea prin rugăciunea în comun. În timpul rugăciunilor comune nu mai simţeam povara recluziunii, ieşeam din teroare şi din abandon. Ne scufundam într-un ocean de pace şi de frumuseţe, acolo, între hâdele ziduri ce se tranformau miraculos în spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în timpul rugăciunii în comun se dilata până la infinit, celula se făcea cer, se făcea biserică.

Unde sunt cei care nu mai sunt? (versuri Nichifor Crainic, canta Tudor Gheorghe)

Poezia detentiei. Nichifor Crainic: Unde sunt cei care nu mai sunt? VIDEO Tudor Gheorghe

Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pamant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor
Ma doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Cand va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Poezia detentiei. Maestrul Constantin Aurel Dragodan: Plecarea Părintelui Gherasim (Iscu). Rugăciunile lui Valeriu Gafencu şi ale lui Ioan Ianolide.

PLECAREA PĂRINTELUI GHERASIM[1]

Cu faţa de ceară,

Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald în surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt,

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune rugăciunea inimii, neîntrerupt

„Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

În noaptea aceasta, din temniţă gândul ne zboară

Prin neaua Crăciunului dalb să colinde-amintirea.

Pe mucede paie părintele Gherasim trage să moară.

E grea răsuflarea, sleită privirea.

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav

Ion şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia, ca o candelă ce se stinge în trupul schilav

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripi de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copiii cântau un cântec de stea,

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Târgu-Ocna, 1952

Constantin Aurel Dragodan s-a născut la 5 octombrie 1919 în Alexandria, judeţul Teleorman. Studiile liceale le-a făcut în Ale­xandria şi Turnu-Măgurele, iar în momentul arestării, era student al Facultăţii de Drept din Bucureşti.

A fost deţinut politic, condamnat în 1942 la 25 de ani muncă sil­nică pentru activitate interzisă în cadrul organizaţiei de tineret „Fră­ţia de Cruce”. Din lotul de trei persoane, împreună cu care a fost judecat, au mai făcut parte Cătuneanu Mircea şi Marinescu Nicolae, ambii din Constanţa, condamnaţi tot la 25 de ani muncă silnică. Că­tuneanu Mircea a murit în 1949 la penitenciarul Aiud, izolat într-o celulă, fără asistenţă medicală, din cauza rănilor deschise care s-au infectat, răni provocate de lovituri de ciomag, aplicate cu săl­băticie de gardieni, pentru motivul că protestase verbal când a fost pălmuit un alt deţinut în timpul plimbării în cerc; iar Marinescu Ni­colae a murit prin 1957, ca urmare a unei hemoragii, ce s-a declan­şat dimineaţa, iar el a fost internat la infirmerie, numai noaptea târziu, cu toate insistenţele colegilor de celulă, care au bătut tot tim­pul în uşă, ca să sesizeze cazul.

În timpul lungii sale detenţii de 22 de ani, Constantin Aurel Dra­godan a trecut prin numeroase închisori: Jilava, Văcăreşti, Aiud, Alba-Iulia, Piteşti, Târgu-Ocna (unde a contribuit prin atitudinea lui demnă şi prin proteste vehemente, la eşuarea „reeducării” iniţiate de comunişti chiar în acest penitenciar-sanatoriu), Caransebeş etc. Din cauza atitudinii lui anticomuniste şi a poeziilor pe care le-a „gândit” (deoarece deţinuţii nu aveau voie să scrie şi să citească) şi care au circulat prin închisori, „bătute la perete” prin alfabetul Morse, a fost condamnat în 1959, în timp ce-şi executa prima pe­deapsă, la alţi 25 de ani muncă silnică (de fapt până atunci fusese ţi­nut ilegal, ca toţi ceilalţi deţinuţi legionari, deoarece la 23 August 1944 toate pedepsele politice fuseseră amnistiate).

După eliberare (1964) şi-a luat licenţa în filologie şi a funcţionat, ca profesor de limbile franceză şi engleză, în oraşul Videle, judeţul Teleorman.

În anul 2000 a trecut la cele veşnice.

---

[1] Părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana

Luptătorul din Munţii Făgăraşului, Dumitru Moldovan, recitând din poeziile închisorilor comuniste.

Poetul condamnat la moarte pentru scrierea unei poezii: Radu Gyr. Victoria supremă a poeziei în faţa dictaturii.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

(Poezie compusă în Închisoarea Aiud)

“Pe langa rugaciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inima de inima, suflet de suflet, ca zalele lanturilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se traia. Era pentru noi haina si hrana, apa si caldura. O strofa – doua ne luminau ziua, ne incalzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogati.

In vremea aceasta el, topit de foame, ros de boala, inconjurat de ura, scria. Scria in cap, in capul plesuv inainte de vreme, izbit de pereti, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparatie. Fremata celularul si zarca de ceea ce Dumnezeu ii daruise din belsug: hrana pentru suflete strivite, hrana pentru minti secatuite de lipsa de informatie, de posibilitatea de a fi de folos.

Binecuvantatul calorifer era firul de telefon care lega celula de celula, om de om. Era un zumzet ca de stup. Scara la cer a fost teava caloriferului, pe care circula suvoiul poetic ce intrema si intarea sperantele obiditilor veacului! Punte salvatoare peste prapastii, care a salvat vieti, a vindecat rani.

Cum sa-ti mai fie foame sau frig, cand sub frunte se instela lumina:

Pe-o spranceana de lumina,
Langa-o lacrima de rai,
Verdea culme carpatina
Rotunjeste dulce plai…

Si plecam pe vechile culmi carpatine, Insotit de Iancu Jianu, de ciobanii Mioritei, de “clopotarul din stele”, de “iconarul de langa rai” si de multimea de eroi din baladele sale. Paraseam celula, fugeam din iad si ne retrageam acolo sus, unde aripile sufletului se desfasurau in voie, in libertate, in toata maretia lor.

Aceasta a fost opera lui Radu Gyr pentru cei mai multi dintre noi. Pluteste in ea duhul crestin, patriotismul neamului nostru spalat cu sange, cu durere, cu rauri de lacrimi.”

(Ilie Tudor, tatal artistului Tudor Gheorghe)

RADU DEMETRESCU-GYR s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre “reabilitare” în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în “lotul ziaristilor” si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975 (28.04).

Sursa:

http://ro.altermedia.info/

Fostul deţinut politic Grigore Caraza, 21 de ani de temniţă comunistă, dintre care 18 numai la Aiud, recită din Gyr şi Crainic la Petru Vodă (VIDEO)