Poeziile arestate ale poetului martir Vasile Militaru, de la a cărui naştere în Ceruri se împlinesc 56 de ani. O poezie emoţionantă din detenţie: "Crăciun 1951".

La 8 ianuarie 1959, poetul Vasile Militaru era arestat din nou de Securitate. La percheziţia care i s-a făcut la domiciliu, Securitatea i-a găsit mai multe înscrisuri, printre care poezii religioase, precum: „Psalm“, „Crăciun 1951“ sau „Sub lanţuri“. Acestea fuseseră scrise în timpul primei detenţii, la Jilava sau în colonia de muncă de la Fundulea (1951-1952), apoi, după eliberare, bătute la maşina de scris. Astfel de exemplare ale poeziilor, dactilografiate, au fost confiscate de Securitate şi considerate corpuri delicte. Cu astfel de probe, Vasile Militaru a fost anchetat la Securitatea din Piteşti, torturat şi obligat să semneze declaraţii care să-l incrimineze ca un conspirator împotriva regimului democrat-popular. La puţin timp după condamnare, la 8 iulie 1959, deţinut în Penitenciarul Ocnele Mari, poetul Vasile Militaru avea să treacă la cele veşnice. Mai jos reproducem poemul „Crăciun 1951“, scris de Vasile Militaru, se pare, în lagărul de la Fundulea. (Adrian Nicolae Petcu)

Crăciun 1951

Vasile Militaru

Crăciun o mie nouă sute cincizeci şi unu,

Crăciun amar cum încă nu mi-a fost dat nici unu,

De ce-ai venit în viaţă-mi, ăst an, atât de trist,

Tu, zi a bucuriei cu naşterea lui Christ?

Au pentru ce păcate ce nu mi le ştiu încă

Vru soarta-mi să mă afli în temniţă adâncă?

Cine-a fost scris ca astăzi tu, Sărbătoare înaltă,

Să mă găseşti în lanţuri cu-atâţia laolaltă?

Şi către cine glasul să mă ridic să strig

Că-n ocna mea e foame, şi lacrimă, şi frig?

Cine mi-a scris osânda şi pentru care vină:

Din Steaua-ţi luminoasă acum să n-am lumină?

Să n-am nici o fereastră la care să-mi stea

Colindători cu marea şi luminoasa Stea,

Vestindu-ne ca-n anii trecutului frumos

Că azi, în ieslea sfântă, ni s-a născut Hristos?…

De ce azi, fără stele ne-a fost sortit să vii

Să ne găseşti sub lanţuri cu zecile de mii,

Flămânzi, cu gene ude, prin ocne-ntunecoase,

Cu frig hain de moarte în suflete şi-n oase?…

Ce vânt ne-a smuls de-acasă pe toţi, ce duh nebun,

Să nu ne mai găsească la vetre „Moş Crăciun“,

Ci muţi, cu jalea-n inimi, prin hrube negre-foarte

Şi despărţiţi de lume ca nişte duşi în moarte?

O, „Moş Crăciune“, iată, eu mi te văd, stingher,

Cum trist la toţi închişii priveşti dintr-un ungher,

Cu lacrimile-n gene că eşti aşa sărac

Şi n-ai adus la nimeni măcar câte-un colac!

Dar ce văd, Moş Crăciune? Au te-ai luptat cu vântul,

Sau lupi turbaţi de foame ţi-au sfâşiat veştmântul?!

În spate, plin de daruri, tu nu-ţi mai ai desagul

Şi, prefăcut în cârjă, abia-ţi mai porţi toiagul!

Eşti plin de sânge, iată! Au ce neam fără lege

Putu să jefuiască desaga ta, moşnege?…

Ce ticălos din lume, cu inimă aspidă,

A tăbărât asupra-ţi şi-a vrut să te ucidă?!

Au nu cumva-i aevea ce văd, făr-a fi vis:

La fel cu noi închişii eşti şi tu închis?

Dar nu!… Mărire Celui Născut spre-a fi dat Crucii,

Tu-n veci nu poţi fi-n ocnă închis cum vor năucii!…

Ci-ntocmai ca un înger ce-n lume când vrea vine,

Vezi şi pe cei din ocne, vezi şi-n a lor cămine:

Cu-a lacrimilor ceaţă în ochii plini de vis,

Îi vezi pe-ai lor şi-auzi-i vorbind de cel închis…

Îl tot mereu aşteaptă, cu sufletu-n risipă,

Ca el s-apese clanţa să intre-n orice clipă,

Dar în zadar aşteaptă să li se umple pragul,

Că nici azi de la ocnă nu li se-ntoarce dragul,

Iar pentru el paharul cumva de se ridică,

În vinul dus la gură, şi lacrămile pică!

Ai vrea, cu-ai lui la masă, ca alte dăţi să stai,

Dar tu n-ai nici desagă, nici daruri să le dai…

Te-ar întreba micuţii de-nchişii lor părinţi,

Iar tu, fiindu-ţi milă, ar trebui să-i minţi,

Spunând lor că: „tăticul veni-va… poate mâine

De unde-i dus s-aducă micuţilor lui pâine“,

Când ştii că mulţi din pruncii cu viaţa-nfometată

N-or mai putea să-şi vadă „tăticul“ niciodată!…

Apoi cobori în ocne sub jalea ce te-apasă…

Îl vezi pe fiecare gândind la cei de-acasă,

Că fiecare vede cum dornici îl adastă:

Măicuţa lui, copiii, sărmana lui nevastă,

Şi nu ştii, Moş Crăciune, sărac fără colaci,

Nici tu nu ştii, mai bine cam cum ar fi să faci:

Să fugi în noapte-afară?, la-nchişi să mai rămâi?,

Că nu poţi pe nici unul măcar să mai mângâi…

Au adormit sărmanii, şi-acum în miez de noapte,

Visând, ei nume scumpe rostesc cu drag în şoapte

Şi-ntind ale lor braţe în gol, ca să-şi agaţe

De gâtul lor pe dragii ce li se aruncă-n braţe,

La mângâieri doar visul mai dându-le azi dreptul,

Pe când de dor, aevea, la toţi le geme pieptul!…

Şi ieşi tiptil ca hoţii din hruba fără soare

A celor fără vină ce zac în închisoare,

Ca hohotele tale să ţi le poarte vântul

Pe-aproape jumătate din cât e tot pământul…

Sursa: http://ziarullumina.ro/poeziile-arestate-ale-lui-vasile-militaru-87695.html

COLIND de Vasile Militaru. "Mii de haite s’or năpusti pe tine şi s’or înfige‘n gâtu-ţi spurcatele jivine, Şi oasele-ţi trosni-vor în gura lor de fiară, Şi toţi colindătorii cu stele au să piară?…

Bună dimineaţa la Moş Ajun, Române-frate,
Din brazda căruia mereu străinii ‘şi fac palate!…

Colindători cu doruri mari, cu stele ‘n suflete şi ‘n gând,
Venim la tine, frate blând,
Prin vifor drumul străbătând…

Spurcaţii lupi gonesc în turmă,
Adulmecând a noastră urmă,
Să nu ne lase să-ţi aducem urarea unui trai mai bun,
Dar lupii vor cădea curând, c’avem toţi bâte de alun….
Bună dimineaţa la Moş Ajun !…

E ceru ‘ntunecat ca un mormânt
A cărui candelă s’a stins de vânt
Şi crucea-i sub viforniţă s’a frânt…
Prin întuneric, paşii noştri grei
Abia găsesc cărarea spre-al tău sărac bordei…


Si’n timp ce vântu ‘n hornuri stă soarta să ţi-o vaite,
Noi, cei goniţi de haite,
La geamul tău, Române, – c’un vis ce vrea să stea
Intruchipând a Tării strălucitoare stea, -
Cântămu-ţi, azi, cu-în gene de lacrămi cald adun:
Bună dimineaţa la Moş Ajun ?…

Române-frate, – astăzi nu-ţi cerem colindeţe,
Ci să ne vii în ceată, cu durde şi sineţe,
Să doborîm toţi lupii ce urlă pe moşie
Şi vor să ne sfâşie !…

Altminteri, mii de haite s’or năpusti pe tine
Şi s’or înfige ‘n gâtu-ţi spurcatele jivine,
Şi oasele-ţi trosni-vor în gura lor de fiară,
Şi toţi colindătorii cu stele au să piară…

Ai înţeles, Române din sat şi din cătun ?
Bună dimineaţa la Moş Ajun !…

Vasile MILITARU

Ce înseamnă Dreapta. Român absolut. Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe: „Când vorbea Părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea?

“În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent.”

„Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“ - Ilie Tudor

Avea 35 de ani când a fost ridicat de autorităţile comuniste. A fost condamnat la 22 de ani de temniţă, trecând prin iadul închisorilor de la Craiova, Aiud şi Balta Brăilei. Acolo a avut şansa să-i cunoască pe titanii teologiei şi culturii româneşti: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea. Astăzi, la cei 87 de ani împliniţi, Ilie Tudor se simte mândru cu amintirile sale. De altfel, el a şi primit Crucea Patriarhală pentru mireni.

Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Ilie Tudor, fost deţinut politic în vremea comunismuluiMai multe fotografiiPentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

Vasile Militaru: Hristos a inviat!

Hristos a Înviat! Ce vorbă sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori, creştine, o auzi.
Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr,
În poieniţa-n care zburdă cerbii
În florile de piersec şi de măr.
În stupii de albine fără greş,
În vântul care adie mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar, vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta, creştine,
Cât bine ai fãcut sub cer umblând?
Te simţi măcar acum pornit spre bine?
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?
Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?
O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat.

Vasile MILITARU