La 8 ianuarie 1959, poetul Vasile Militaru era arestat din nou de
Securitate. La percheziţia care i s-a făcut la domiciliu, Securitatea
i-a găsit mai multe înscrisuri, printre care poezii religioase, precum:
„Psalm“, „Crăciun 1951“ sau „Sub lanţuri“. Acestea fuseseră scrise în
timpul primei detenţii, la Jilava sau în colonia de muncă de la Fundulea
(1951-1952), apoi, după eliberare, bătute la maşina de scris. Astfel de
exemplare ale poeziilor, dactilografiate, au fost confiscate de
Securitate şi considerate corpuri delicte. Cu astfel de probe, Vasile
Militaru a fost anchetat la Securitatea din Piteşti, torturat şi obligat
să semneze declaraţii care să-l incrimineze ca un conspirator împotriva
regimului democrat-popular. La puţin timp după condamnare, la 8 iulie
1959, deţinut în Penitenciarul Ocnele Mari, poetul Vasile Militaru avea
să treacă la cele veşnice. Mai jos reproducem poemul „Crăciun 1951“,
scris de Vasile Militaru, se pare, în lagărul de la Fundulea. (Adrian Nicolae Petcu)
Crăciun 1951
Vasile Militaru
Crăciun o mie nouă sute cincizeci şi unu,
Crăciun amar cum încă nu mi-a fost dat nici unu,
De ce-ai venit în viaţă-mi, ăst an, atât de trist,
Tu, zi a bucuriei cu naşterea lui Christ?
Au pentru ce păcate ce nu mi le ştiu încă
Vru soarta-mi să mă afli în temniţă adâncă?
Cine-a fost scris ca astăzi tu, Sărbătoare înaltă,
Să mă găseşti în lanţuri cu-atâţia laolaltă?
Şi către cine glasul să mă ridic să strig
Că-n ocna mea e foame, şi lacrimă, şi frig?
Cine mi-a scris osânda şi pentru care vină:
Din Steaua-ţi luminoasă acum să n-am lumină?
Să n-am nici o fereastră la care să-mi stea
Colindători cu marea şi luminoasa Stea,
Vestindu-ne ca-n anii trecutului frumos
Că azi, în ieslea sfântă, ni s-a născut Hristos?…
De ce azi, fără stele ne-a fost sortit să vii
Să ne găseşti sub lanţuri cu zecile de mii,
Flămânzi, cu gene ude, prin ocne-ntunecoase,
Cu frig hain de moarte în suflete şi-n oase?…
Ce vânt ne-a smuls de-acasă pe toţi, ce duh nebun,
Să nu ne mai găsească la vetre „Moş Crăciun“,
Ci muţi, cu jalea-n inimi, prin hrube negre-foarte
Şi despărţiţi de lume ca nişte duşi în moarte?
O, „Moş Crăciune“, iată, eu mi te văd, stingher,
Cum trist la toţi închişii priveşti dintr-un ungher,
Cu lacrimile-n gene că eşti aşa sărac
Şi n-ai adus la nimeni măcar câte-un colac!
Dar ce văd, Moş Crăciune? Au te-ai luptat cu vântul,
Sau lupi turbaţi de foame ţi-au sfâşiat veştmântul?!
În spate, plin de daruri, tu nu-ţi mai ai desagul
Şi, prefăcut în cârjă, abia-ţi mai porţi toiagul!
Eşti plin de sânge, iată! Au ce neam fără lege
Putu să jefuiască desaga ta, moşnege?…
Ce ticălos din lume, cu inimă aspidă,
A tăbărât asupra-ţi şi-a vrut să te ucidă?!
Au nu cumva-i aevea ce văd, făr-a fi vis:
La fel cu noi închişii eşti şi tu închis?
Dar nu!… Mărire Celui Născut spre-a fi dat Crucii,
Tu-n veci nu poţi fi-n ocnă închis cum vor năucii!…
Ci-ntocmai ca un înger ce-n lume când vrea vine,
Vezi şi pe cei din ocne, vezi şi-n a lor cămine:
Cu-a lacrimilor ceaţă în ochii plini de vis,
Îi vezi pe-ai lor şi-auzi-i vorbind de cel închis…
Îl tot mereu aşteaptă, cu sufletu-n risipă,
Ca el s-apese clanţa să intre-n orice clipă,
Dar în zadar aşteaptă să li se umple pragul,
Că nici azi de la ocnă nu li se-ntoarce dragul,
Iar pentru el paharul cumva de se ridică,
În vinul dus la gură, şi lacrămile pică!
Ai vrea, cu-ai lui la masă, ca alte dăţi să stai,
Dar tu n-ai nici desagă, nici daruri să le dai…
Te-ar întreba micuţii de-nchişii lor părinţi,
Iar tu, fiindu-ţi milă, ar trebui să-i minţi,
Spunând lor că: „tăticul veni-va… poate mâine
De unde-i dus s-aducă micuţilor lui pâine“,
Când ştii că mulţi din pruncii cu viaţa-nfometată
N-or mai putea să-şi vadă „tăticul“ niciodată!…
Apoi cobori în ocne sub jalea ce te-apasă…
Îl vezi pe fiecare gândind la cei de-acasă,
Că fiecare vede cum dornici îl adastă:
Măicuţa lui, copiii, sărmana lui nevastă,
Şi nu ştii, Moş Crăciune, sărac fără colaci,
Nici tu nu ştii, mai bine cam cum ar fi să faci:
Să fugi în noapte-afară?, la-nchişi să mai rămâi?,
Că nu poţi pe nici unul măcar să mai mângâi…
Au adormit sărmanii, şi-acum în miez de noapte,
Visând, ei nume scumpe rostesc cu drag în şoapte
Şi-ntind ale lor braţe în gol, ca să-şi agaţe
De gâtul lor pe dragii ce li se aruncă-n braţe,
La mângâieri doar visul mai dându-le azi dreptul,
Pe când de dor, aevea, la toţi le geme pieptul!…
Şi ieşi tiptil ca hoţii din hruba fără soare
A celor fără vină ce zac în închisoare,
Ca hohotele tale să ţi le poarte vântul
Pe-aproape jumătate din cât e tot pământul…
