4/5 octombrie - 20 de ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Dumitru Staniloae. Cuvinte despre ecumenism, nationalism, protolatinitate si vremurile din urma.

Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.

Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat - văd - foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale...

Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor... Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.

Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.
Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.

Cred că e veche omenirea, mult mai veche dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins având 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi câinele o afecţiune faţă de stăpânul său, dar nu e totuşi raţiunea care gândeşte la viitor, care vede pe toate în armonia lor.

Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă - spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.
„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.

Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.

Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.

Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic…- poate un epileptic să creeze aşa ceva?…- că a nesocotit marile filosofii ale antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale antichităţii?… ce-mi explică Platon?… şi ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în viaţa noastră nu este… filozofie atee… şi câţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că cugetă… Pe când Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni până la sfârşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune.

Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si... Plesu si Liiceanu

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.

Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…

Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.

Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în „Telegraful” să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din „Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.

Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.

Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.

A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.

Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).

Noi suntem protolatinitatea

Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană - vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.

Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin. O viziune românească a lumii

Mă interoghezi pe un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.


Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.

Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.

Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.

Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.

Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

“Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.

Cadrul II:

“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Cadrul III:

“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.

Să analizăm acum puţin aceste cadre. Seara se lasă pe deal, pe care urcă turmele sub scăpărătoarea lumină a stelelor. Din acest punct valea doar se ghiceşte, înecată în fum. Cadrul acesta sugerează spaţiul mioritic. “Plaiului, vârf de deal, îi urmează o vale, apoi alt deal ce se deschide ciobanului cu turmele lui, dincolo de care se ghiceşte altă vale, continuând aşa în depărtările nesfârşitului” (Ovidiu Drimba). Nu-ţi este familiar acest spaţiu şi nu-ţi sugerează o altă alternanţă spirituală, care îşi are, aşa cum ne spune acelaşi Ovidiu Drimba, “suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel în ritm repetat, monoton, fără sfârşit”? Nu este aceasta ondularea destinului pe căile Domnului, ale neamului nostru românesc? În acest spaţiu “buciumul sună cu jale”, “sunetul creează aici o atmosferă de nostalgie după o fericire apusă” (Dimitrie Popovici). Nu-ţi sună cunoscut? “Plâns după raiuri pierdute cândva” (Radu Gyr). În jalea sunetului de bucium tremură lacrimile omului jinduind după lumini pierute. Iar apele curgând, izvorând din adâncuri sunt lacrimile clare ale naturii, atât de binefăcătoare omului.

În cadrul următor dimensiunea spaţiului mioritic se amplifică. Peste el se arcuieşte bolta senină, infinită, pe care se nasc umezi (cuvânt ce sugerează naşterea imediată) stelele, printre care trece luna, aşa “sfântă şi clară”. Luna nu este static sfântă, ea trece sfântă şi clară, în rotirea continuă a unui univers etern, sacru, infinit. Parcă am auzi din imensele spaţii siderale revărsarea imnului de slavă: “…căci El îndreaptă a stelelor cale/ şi El îndreaptă al lumii mers/ de sfânt cuvântul poruncilor Sale/ ascultă întregul univers”.

În cadrul următor dimensiunea infinită a spaţiului se restrânge într-o dimensiune pământeană în care apare satul. Suntem în sara pământeană, dar înveşnicită. “Veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga), nu-i aşa? Vom simţi acest adevăr în toată intensitatea lui, în felul în care ni se prezintă. Peste sat lunecă norii, despicaţi de razele lunii. Se desluşesc casele vechi (aici adjectivul atestă ancestralul), ce-şi înalţă streşinile în lumina lunii. O cumpănă îşi înalţă braţul spre cer, ca o rugăciune încremenită. Vântul o face să scârţâie cu un suspin al naturii îngânat de fluierele din stână. Cosaşii, purtând în spinări unealta muncii lor, se retrag de la câmp, păşind prin vremi ca de la începutul lumii. Deşi totul este aici şi acum, parcă ar veni totuşi de foarte departe, din nedesluşit, din veşnicie. Ce anume dă aură de veşnicie satului cuprins de înserare? Brâul mărunt al sunetelor de toacă - “pulsul rar de clipe” (Lucian Blaga) - ce răsună mai tare în eterna curgere-a vremii, şi clopotul vechi (străbun) ca vremea, care umple cu glasul lui valea, această Vale a Plângerii înfiorată de suflul veşniciei. Simţi că te afli în satul bunicilor tăi, în satul strămoşilor noştri, în satul în care mărginirea se dezmărgineşte, satul în care natura îşi proslăveşte Creatorul.

Poţi să deschizi ochii acum, stimate frate. Eşti acasă, această acasă creştină şi română, de oricând şi de oriunde, în care poetul nepereche ţi-a transmis fiorul sacrului firesc, liniştit, fără nicio crispare. Ai putea să mă acuzi de un subiectivism flagrant sau că fantezia mea a luat-o razna. Dar nu vei nega că ai trăit în duh eminescian o seară sfântă, o sară atât de firesc creştină, o sară ca atâtea seri trăite de tine, de mine, sub oblăduirea unui cer infinit, în satul meu, în satul tău, atât de organic creştin.

Deci, dacă nu ai simţit cât de sfântă şi cât de română este “Sara” lui Eminescu, înseamnă că nu eşti de-al lui, că eşti un străin. Ca străin, poţi să născoceşti câte eseuri vrei, docte, pline de fanfaronadă. Nimic, însă, nu va fi autentic, pentru că nu va rezona cu duhul eminescian autentic român, şi mai ales prin aceasta autentic creştin. Ceea ce am încercat să te fac să înţelegi nu se poate polemiza. Sau le pricepi ca atare, şi atunci vibrezi la unison cu fratele Emin, sau nu le pricepi, şi atunci poţi să pui acestei “Seri” toate etichetele câte le poate cuprinde înţelepciunea lumii. Nu vei afla, însă, niciodată câtă eternitate creştină emană opera lui Eminescu, inclusiv în această simplă “Sara pe deal”. Ea nu poate fi desluşită decât cu suflet românesc, aşezat în palma deschisă spre infinitul credinţei.

Aspazia OŢEL PETRESCU
- articol apărut în revista Veghea, an III, nr. 1, ianuarie 2010

Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine pentru mine în reeducarea de la Aiud

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:

- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!

Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Sa luăm aminte! Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin. O viziune românească a lumii

Mă interoghezi pe un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.


Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.

Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.

Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.

Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.

Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

“Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.

Cadrul II:

“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Cadrul III:

“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.

Să analizăm acum puţin aceste cadre. Seara se lasă pe deal, pe care urcă turmele sub scăpărătoarea lumină a stelelor. Din acest punct valea doar se ghiceşte, înecată în fum. Cadrul acesta sugerează spaţiul mioritic. “Plaiului, vârf de deal, îi urmează o vale, apoi alt deal ce se deschide ciobanului cu turmele lui, dincolo de care se ghiceşte altă vale, continuând aşa în depărtările nesfârşitului” (Ovidiu Drimba). Nu-ţi este familiar acest spaţiu şi nu-ţi sugerează o altă alternanţă spirituală, care îşi are, aşa cum ne spune acelaşi Ovidiu Drimba, “suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel în ritm repetat, monoton, fără sfârşit”? Nu este aceasta ondularea destinului pe căile Domnului, ale neamului nostru românesc? În acest spaţiu “buciumul sună cu jale”, “sunetul creează aici o atmosferă de nostalgie după o fericire apusă” (Dimitrie Popovici). Nu-ţi sună cunoscut? “Plâns după raiuri pierdute cândva” (Radu Gyr). În jalea sunetului de bucium tremură lacrimile omului jinduind după lumini pierute. Iar apele curgând, izvorând din adâncuri sunt lacrimile clare ale naturii, atât de binefăcătoare omului.

În cadrul următor dimensiunea spaţiului mioritic se amplifică. Peste el se arcuieşte bolta senină, infinită, pe care se nasc umezi (cuvânt ce sugerează naşterea imediată) stelele, printre care trece luna, aşa “sfântă şi clară”. Luna nu este static sfântă, ea trece sfântă şi clară, în rotirea continuă a unui univers etern, sacru, infinit. Parcă am auzi din imensele spaţii siderale revărsarea imnului de slavă: “…căci El îndreaptă a stelelor cale/ şi El îndreaptă al lumii mers/ de sfânt cuvântul poruncilor Sale/ ascultă întregul univers”.

În cadrul următor dimensiunea infinită a spaţiului se restrânge într-o dimensiune pământeană în care apare satul. Suntem în sara pământeană, dar înveşnicită. “Veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga), nu-i aşa? Vom simţi acest adevăr în toată intensitatea lui, în felul în care ni se prezintă. Peste sat lunecă norii, despicaţi de razele lunii. Se desluşesc casele vechi (aici adjectivul atestă ancestralul), ce-şi înalţă streşinile în lumina lunii. O cumpănă îşi înalţă braţul spre cer, ca o rugăciune încremenită. Vântul o face să scârţâie cu un suspin al naturii îngânat de fluierele din stână. Cosaşii, purtând în spinări unealta muncii lor, se retrag de la câmp, păşind prin vremi ca de la începutul lumii. Deşi totul este aici şi acum, parcă ar veni totuşi de foarte departe, din nedesluşit, din veşnicie. Ce anume dă aură de veşnicie satului cuprins de înserare? Brâul mărunt al sunetelor de toacă - “pulsul rar de clipe” (Lucian Blaga) - ce răsună mai tare în eterna curgere-a vremii, şi clopotul vechi (străbun) ca vremea, care umple cu glasul lui valea, această Vale a Plângerii înfiorată de suflul veşniciei. Simţi că te afli în satul bunicilor tăi, în satul strămoşilor noştri, în satul în care mărginirea se dezmărgineşte, satul în care natura îşi proslăveşte Creatorul.

Poţi să deschizi ochii acum, stimate frate. Eşti acasă, această acasă creştină şi română, de oricând şi de oriunde, în care poetul nepereche ţi-a transmis fiorul sacrului firesc, liniştit, fără nicio crispare. Ai putea să mă acuzi de un subiectivism flagrant sau că fantezia mea a luat-o razna. Dar nu vei nega că ai trăit în duh eminescian o seară sfântă, o sară atât de firesc creştină, o sară ca atâtea seri trăite de tine, de mine, sub oblăduirea unui cer infinit, în satul meu, în satul tău, atât de organic creştin.

Deci, dacă nu ai simţit cât de sfântă şi cât de română este “Sara” lui Eminescu, înseamnă că nu eşti de-al lui, că eşti un străin. Ca străin, poţi să născoceşti câte eseuri vrei, docte, pline de fanfaronadă. Nimic, însă, nu va fi autentic, pentru că nu va rezona cu duhul eminescian autentic român, şi mai ales prin aceasta autentic creştin. Ceea ce am încercat să te fac să înţelegi nu se poate polemiza. Sau le pricepi ca atare, şi atunci vibrezi la unison cu fratele Emin, sau nu le pricepi, şi atunci poţi să pui acestei “Seri” toate etichetele câte le poate cuprinde înţelepciunea lumii. Nu vei afla, însă, niciodată câtă eternitate creştină emană opera lui Eminescu, inclusiv în această simplă “Sara pe deal”. Ea nu poate fi desluşită decât cu suflet românesc, aşezat în palma deschisă spre infinitul credinţei.

Aspazia OŢEL PETRESCU
- articol apărut în revista Veghea, an III, nr. 1, ianuarie 2010

Fosta detinuta politic, Doamna Aspazia Otel Petrescu – Amintiri din studentia clujeana. Fratia Ortodoxa Romana Studenteasca si Mitropolitul Bartolomeu Anania

Există cuvinte care pecetluiesc cu pecete sfântă amintirile. Nu le poţi rechema oricând, oriunde şi oricum. Ele, cuvintele, sunt chei ce deschid uşi într-un interior ca de biserică. Sunt imperativ necesare un anume timp şi un anume loc ca să intri prin acel cuvânt în amintire cu evlavie, în vârful picioarelor, să aprinzi candele şi în reculegere să-ţi laşi sufletul purtat pe firul amintirilor duioase şi solemne, plutind pe valurile unui timp ce curge invers, spre începuturi, spre adâncuri în acea lume bună şi senină în care poţi întrezări ordinea minunată şi tainică pe care a statornicit-o Domnul Dumnezeu în Împărăţia Sa.

Pentru mine astfel de cuvinte-peceţi sunt cele patru cuvinte „Frăţia Ortodoxă Română Studenţească” din Cluj, adică F.O.R.S. Ele sunt cheia prin care intru în acel fragment din viaţa mea de studentă clujeană, ascuns cu pioşenie în cutele memoriei mele. Revin la aceste amintiri ca într-un templu, ori de câte ori mi se face dor de frăţietate, de comuniune, ca atunci, când în dragostea ce ne-o purtam unii altora se topeau contrariile şi nepotrivirile şi ne simţeam capabili să ne dăruim cu totul Celui care cobora până la noi să ne insufle o speranţă certă şi să ne facă mândri de destinul ce ni l-a hărăzit ca fraţi. Era atât de mângâietor să aflăm că nimic nu este întâmplător, că nu există hazard, ci toate câte se întâmplă au un înţeles adânc ce duce întotdeauna la Cerescul Tată.

F.O.R.S.-ul era copilul răsfăţat al F.O.R.-ului (Frăţia Ortodoxă Română). Nu era totuşi o organizaţie rigidă, încorsetată în statute, turnată în tipare imuabile. Sub îndrumarea F.O.R.-ului şi a părinţilor noştri duhovnici, F.O.R.S.-ul era o comunitate de suflete studenţeşti în căutarea Domnului Iisus Hristos, Cale, Adevăr şi Viaţă.

Şedinţele F.O.R.S.-ului erau un fel de vecernii 

Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.

Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori. 

Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile.

Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie. (…)

Mitropolitul Bartolomeu Anania, vicepreşedinte al F.O.R.S. şi conducător al grevei studenţeşti din 1946

Despre Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania îmi vine greu să aduc mărturie din pricina sfielii ce mi-o inspiră înaltul rang. În acelaşi timp nu pot uita nenumăratele clipe de înaltă trăire ce mi le-a oferit ca vicepreşedinte al F.O.R.S-ului, cu o competenţă şi teologică şi culturală atât de cuprinzătoare! Ce aş putea să spun mai ales despre greva studenţească în 1946, pe care a condus-o ca un mare lider. Mă limitez să subliniez curajul şi înţelepciunea cu care s-a strecurat atât de strălucit printre capcanele unei astfel de uriaşe mişcări, la tinereţea sa şi la totala lipsă de experienţă.

Cea ce mi se pare cu totul de admirat este faptul că a păstrat atât faţă de foştii studenţi forsişti, ca şi faţă de foştii studenţi grevişti, o caldă cordialitate.

Astfel m-a primit în cele câteva ocazii când am îndrăznit să-l contactez. Prima dată a fost la Roman, când scria prefaţa la frumosul album al picturilor murale ale Episcopiei. Apoi, la Văratec, pe când lucra la monumentala traducere a Bibliei, l-am vizitat însoţită de părintele meu duhovnic. Erau vremuri primejdioase, părintele era în mod cert supravegheat, iar eu sigur purtam după mine trena verificatoare, destinată proscrişilor. Totuşi părintele nostru Anania m-a primit de fiecare dată cu acel sentiment frăţesc, caracteristic forsiştilor.

După 1989 i-am trimis prima mea carte de memorii, „Strigat-am către Tine, Doamne”, din care se putea deduce cât mi-au ajutat lecţile F.O.R.S.-ului. Am primit un răspuns neaşteptat de generos şi mai mult decât onorant. Îmi trimitea cu autograf şi dedicaţie frumoasa sa psaltire şi două însemnate CD-uri: discursul de recepţie la Academie şi prima predică la biserica din Nicula.

Ultima întâlnire a avut loc la Mitropolia Iaşului cu ocazia lansării „Memoriilor”, la invitaţia Universităţii Ieşene. Un prilej atât de emoţionant; prilej când am înţeles din nou cât de mult a fost, este şi va fi pentru noi părintele Anania, frate cald şi plin de înţelegere, în duhul F.O.R.S.-ului.

Este nespus de onorant că în catedrala F.O.R.S. din sufletul meu, oficiază din când, o Sfântă Liturghie, un mare prelat forsist.

Aspazia Oţel Petrescu

- fragment dintr-un articol publicat în revista Veghea

Doamna Aspazia Otel Petrescu - Marturisiri despre suferinta ca drum spre mantuire. Noi n-am murit! VIDEO

Doamna Aspazia OŢEL PETRESCU: Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare! (interviu VEGHEA)

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare

Florin Palas: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?

Aspasia Oţel Petrescu: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.

Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.

F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.

A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.

Stricară talpa ţării

F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?

A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.

F.P.: Şi nu numai a satelor...

A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare

F.P.: Aţi fi putut rezista fără credinţă în temniţele comuniste?

A.O.P.: N-aş fi rezistat. Nu se putea rezista. Şi, cum să spun, noi, femeile, am avut parte de mai puţină prigoană decât bărbaţii. De n-ar fi fost decât foamea! Şi totuşi ne-a fost foarte greu. Îmi închipui cum le-a fost lor...
Ajunşi în penitenciarul de la Cluj, cu celulele alăturate de băieţii noştri, după ce s-a terminat procesul Centrului Studenţesc Cluj, noi am zis că postim vinerea. De atunci se dădea o optime dintr-o pâine de un kilogram, ceea ce era foarte mult faţă de ce nu s-a mai dat ulterior. Noi am zis că renunţăm la bucăţica aia de pâine, eram doar 12, şi le-o trimiteam băieţilor care erau mai blonavi, care nu puteau mânca borhotul ală nenorocit pe care ni-l dădeau. Unii băieţi chiar au murit în închisoare, intraţi deja cu tuberculoză în proces. Erau osândiţi la moarte, practic. Şi noi am zis: hai să le-îndulcim puţin traiul. N-au crezut că noi am renunţat la bucăţica noastră de pâine. Au crezut că, fiind femei, am fost favorizate de caralii. Atunci mi-am dat seama de intensitatea foamei care era mental în lumea lor. Niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă că cineva poate să renunţe la fărâma de viaţă care era bucăţica aia de pâine.

Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv

F.P.: Care au fost poeţii creştini care au fost cei mai apropiaţi sufletului dumneavostră în temniţele comuniste?

A.O.P.: Radu Gyr a fost creştin şi toată poezia lui este de o trăire creştină profundă. Şi este o trăire afectivă. Vedeţi, Mântuitorul cere o credinţă caldă, o credinţă care trece prin inimă. Iisus bate la uşa inimii noastre. Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv. Este profund, este trăit, este simţit. Noi, cei din închisoare, ne aducem aminte de clipele când i-am învăţat poeziile plângând.
Înainte de a fi închisă, aveam o evlavie deosebită pentru Vasile Voiculescu, poetul îngerilor. Şi în cartea mea, Adusu-mi-am aminte, chiar citez poezia care mi-a fost ca un far călăuzitor. De asemenea, i-aş menţiona pe Ion Minulescu, George Topârceanu şi Vasile Militaru.

Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure

F.P.: Despre poezia Zoricăi Laţcu ce ne puteţi spune?

A.O.P.: Pentru mine, poezia Zoricăi Laţcu a fost o bucurie imensă, fiind foarte apropiată felului meu de a-l înţelege şi percepe pe Dumnezeu. Aşa l-am văzut dintotdeauna, cum l-a văzut şi ea. De pildă, în poezia „Răpire”. Într-o povestirea de-a mea despre Părintele Arsenie Boca povestesc despre un drum care semăna cu „Răpirea” Zoricăi. Ea este rătăcită pe un drum. În întuneric, apare dintr-odată cineva care o ia de mână şi o conduce pe un drum care se face din ce în ce mai fierbinte. Cum spune ea: „Şi aşa era cărarea de fierbinte / Că tainic gând îmi stăruia în minte / Să nu-mi atârne haina jos, în jar ”.
Este aşa de concretă trăirea creştină a Zoricăi, încât aproape că-i pipăi sufletul în poezia ei. Şi, la un moment dat, ea se lasă condusă, nu ştie unde, cine o duce. Şi, dintr-odată se face o lumină foarte puternică şi-atunci ea se uită să vadă cine a dus-o de mână. Era Iisus şi ea înţelegea că toată lumina aceasta în valuri de le El venea.

Eu am cunoscut-o în perioada în care a scris „Osana luminii”. Până atunci îi apăruse „Insula albă”, un volum de poezie profană. Era înainte de convertirea ei, iar poezia este de un clasicism perfect. Dimitrie Popovici, care era profesorul nostru de limbă română, a făcut afirmaţia că dacă cineva a atins vreodată cerul poeziei pure, Zorica Laţcu l-a atins. Şi profesorul nu vorbea aiurea. Era un foarte mare profesor de limbă română.

Părintele Arsenie Boca era numai lumină

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.
Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

Maica Mihaela era de partea isihaştilor

F.P.: Aţi cunoscut-o pe Maica Mihaela?

A.O.P.: Da, am cunoscut-o într-un mod foarte ciudat, fără s-o văd, fără s-o fi văzut vreodată, fără să ştiu cum arată. Nu ştiam cum arată în carne şi oase. Dar am vorbit un an, un an şi jumătate chiar, în fiecare zi, cel puţin două ore, la perete, prin Morse. La început ea m-a confundat. Cele din cameră i-au spus că sunt o prietenă a Zoricăi Laţcu. Şi i-au spus că mă cheamă Pazi. Iar ea m-a confundat cu Paia, o profesoară de filosofie care a dus-o pe Zorica la Părintele Arsenie Boca. Ea îmi vorbea despre teze creştine, despre probleme creştine, despre inadvertenţe între ortodoxia care se practica şi cea pe care o înţelegea ea.
O problemă pe care o punea Maica Mihaela era: este actul de credinţă mintal sau este pur afectiv? În ce măsură mintea (judecata lucidă, filosofică) poate să explice ce se petrece în actul de credinţă, care este pur afectiv? Era veşnica problemă a coborârii minţii în inimă, problema isihastă. Ea era de partea isihaştilor. Cum spunea Părintele Cleopa, în minte-i bâlci.

La Blaga totul era perfect

F.P.: Ştiu că l-aţi cunoscut şi pe Lucian Blaga.

A.O.P.: Am mers la cursurile lui Lucian Blaga numai din admiraţie pentru el. Generaţia mea a avut o veneraţie aproape identică cu cea pe care o aveam pentru Eminescu. Era cumva reprezentantul generaţiei noastre, ca gândire, ca mentalitate. Eu îi citisem, elevă fiind, „Spaţiul mioritic”, care, bineînţeles m-a încântat. I-am făcut atunci o recenzie. Mitropolitul Tit Simedrea, un om foarte cult şi smerit, s-a mirat că o tânără ca mine a putut să citească o carte de filosofie destul de profundă. „Spaţiul mioritic” se citeşte foarte uşor, nu trebuie neapărat să ai o educaţie filosofică ca să-l înţelegi. Primul contact cu Lucian Blaga a fost o decepţie. Se aşeza la masă, scotea notiţele şi începea să vorbească. Monoton, inexpresiv. Dacă-l ascultai pe Nae Ionescu, şi mie mi s-a întâmplat să-l ascult de câteva ori, rămâneai profund decepţionat de marele filosof Lucian Blaga, de modul cum se exprima. După ce depăşeai prima deziluzie şi începeai să asculţi ce spune, poezia, cadenţa frazei era perfectă. La el, totul era perfect. Fraza avea exact atâtea epitete câte erau necesare ca să nu-i strice cadenţa, muzicalitatea frazei. Pe urmă, muzicalitatea frazei era neaşteptată, era uluitoare, te izbea. De pildă, când îţi dădea un exemplu de metaforă revelatorie, el spunea că sunt metafore revelatorii care spun ceva, care descoperă ceva, pentru că poetul este cumva pe aceeaşi linie cu profetul. Era teza lui şi era foarte bine susţinută. De pildă, când s-a dat exemplu de metaforă revelatorie şi-a spus „Soarele, lacrima Domnului, cade în merele ...” dintr-odată te-a trezit, dispăreau monotonia şi inexpresivitatea vocii lui. Venea magia cuvântului, dar venea în al doilea sau al treilea timp, nu venea dintr-odată, buluc, ca la Nae Ionescu.

Nae Ionescu era fascinant

F.P.: Cum era Nae Ionescu?

A.O.P.: Avea o fascinaţie, pur şi simplu, în felul de a vorbi. Avea un limbaj jumătate filosofic, jumătate poetic. Era şi profund şi, în acelaşi timp, pe înţelesul tuturor. Avea o magie a cuvântului cu totul ieşită din comun. Mi-aduc aminte că prima dată l-am ascultat la Cernăuţi şi, la un moment dat, cineva s-a mişcat pe scaun în timp ce dânsul vorbea. Toate privirile s-au îndreptat asasin spre el. Nu se auzea musca. El captiva. Toată lumea era acolo, în cuvintele lui. Era fascinant. Şi nu spunea lucruri deosebite, de pildă, de ale lui Nichifor Crainic. Şi Nichifor Crainic vorbea frumos. Era un bun conferenţiar. Dar nici pe departe nu avea farmecul şi puterea de a fascina ale lui Nae Ionescu.

Cartea „Avram Iancu” a lui Silviu Dragomir a fost salvată în mod miraculos

F.P.: În perioada 1946-1948 aţi lucrat ca dactilografă la Centrul pentru Studii Transilvane, condus de istoricul Silviu Dragomir. Puteţi să ne faceţi o evocare a lui?

A.O.P: Era un om profund creştin, dar foarte discret. El făcuse şi studii teologice la Cernăuţi. Am aflat într-un mod cu totul neobişnuit. Noi, studenţii refugiaţi din Bucovina, înfiinţasem o organizaţie, numită „Junimea”. Făcusem o şedinţă în care i-am proclamat preşedinţi de onaoare pe toţi foştii preşedinţi ai „Junimii” care locuiau în Cluj. Profesorul Cândea, Profesorul Tarangul, Teofănescu şi alţii. De el n-am ştiut că a fost preşedintele „Junimii” în timpul stundenţiei sale. Era absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.

F.P.: Opera sa „Avram Iancu” este o capodoperă, după părerea mea. Nu ştiu dacă mai există cineva care să meargă cu atâta înţelegere pe urmele eroului nostru naţional.

A.O.P.: Aceea este cartea pe care eu am bătut-o la maşină. De la început până la sfârşit. A salvat-o într-un mod miraculos. Cartea a fost terminată în 1948, dar a apărut mult mai târziu. În mai 1948, puţin înainte de a începe arestările în masă, cam în 1-2 mai, nu ţin minte exact ziua, i-am predat ultimul fascicul bătut la maşină. L-am bătut în cvasiclandestinitate. Profesorul era deja pus la index, institutul îi fusese desfiinţat, îl pensionaseră forţat, îi luaseră toate prerogativele.

A făcut lucruri extraordinare. Printre altele reuşise să obţină autorizaţie ca să cerceteze scrierile cronicarului anonim al lui Bela al IV-lea. Astea nu sunt cunoscute nici acum, sunt ţinute secrete de către unguri, dar profesorul ne-a spus că în aceste manuscrise sunt descrise, rând pe rând, cum au fost înrobite şi smulse voevodatele române din Transilvania, cum au fost înfrânţi Gelu, Glad, Menumorut, şi sunt mulţi alţii, necunoscuţi. Autorizaţia i-a fost ridicată de către Moscova, la rugăminţile ungurilor.

Era un om cu o judecată extraordinar de lucidă, tot ce spunea el era extrem de clar. Dacă îţi prezenta o expunere, n-aveai ce să reproşezi. Avea un simţ al istoriei deosebit. Şi era şi un profesor foarte bun. Impunea şi ca ţinută.
În timpul grevei studenţeşti din 1946 el a prezentat raportul Senatului Universitar, care înfiera vandalismele săvârşite împotriva studenţilor. El a luat cuvântul când a venit Gheorghiu-Dej şi s-a întâlnit cu profesorii.

Pătrăşcanu a fost împins de studenţi să spună: „Înainte de a fi comunist, sunt român”

F.P.: Aţi fost de faţă când Lucreţiu Pătrăşcanu a vorbit studenţilor?

A.O.P.: Absolut!

F.P.: Este adevărat că Pătrăşcanu a declarat că mai întâi este român, şi după aceea este comunist?

A.O.P: DA! Aşa a spus. Degeaba neagă alţii! A venit cu prefectul Clujului, Crăciun, care întocmise un dosar intitulat „Kali”, în care arăta cât de periculoşi erau românii. Pătrăşcanu, pe baza acestui material, a spus că studenţimea română este vinovată. Şi că asta este judecata lui ca Ministru de justiţie. A mai spus că şovinismul românesc şi-a spus cuvântul, că a defavorizat România, şi câte şi mai câte. Atunci, studenţii i-au răspuns pe măsură. 4.000 de studenţi l-au fluierat copios ore întregi. Pătrăşcanu făcea semne disperate că mai are ceva de spus şi, când s-a potolit, în sfârşit, viforul de fluierături, a spus că cei 30 de studenţi care fuseseră arestaţi au fost eliberaţi. Unul dintre aceşti studenţi a luat cuvântul în faţa noastră şi a mulţumit colegilor pentru camaraderie. Ne-a mulţumit nouă, nu lui Pătrăşcanu. Şi atunci, un student, cu o voce de tenor, o voce tunătoare, se numea parcă Mureşan, a spus: „Domnule Ministru, aţi citit dosarul Kali, l-aţi ascultat pe domnul prefect, ca ministru de justiţie şi ca un emerit cunoscător al dreptului, trebuie să ascultaţi şi cealaltă parte. Noi nu ne vom susţine cauza. Vă spunem doar că ne considerăm nevinovaţi de toate acuzaţile ce s-au adus aici, şi cât de nevinovaţi sunt ceilalţi, vă vor demonstra lozincile care s-au strigat şi pe care noi le-am copiat. Şi pentru că nu cunoaşteţi limba maghiară o să vi le citim în limba maghiară şi o să vi le traducem. În limba română s-a strigat oficial: Să pedepsim pe reacţionarii din cuibul Avram Iancu! Să dăm o pedeapsă exemplară huliganilor din căminul Avram Iancu!, iar în limba maghiară s-a strigat: Vrem să curgă sânge de valah! Vrem să spălăm cu sângele împuţit al valahilor zidurile Kolozsvárului, spurcate de ei! ”. El le-a spus în ordinea crescătoare a gravităţii. Erau din ce în ce mai insultătoare. Se făcuse o linişte de mormânt. Cuvintele cădeau cu greutate. Momentul a fost, într-adevăr copleşitor. Pătrăşcanu n-a putut să-i reziste. S-a ridicat şi a spus: „Voi cerceta şi, dacă acesta este adevărul, eu, ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, vă promit că studenţimea va fi declarată nevinovată, pentru că înainte de a fi comunist, sunt român!”. A fost împins de noi să facă această afirmaţie, pe fondul unui moment emoţional. Era foarte greu să-i faci faţă. N-a fost nimic studiat. Dumnezeu a vrut să fie aşa. După aceasta Senatul Universitar a condamnat vandalismul muncitorilor maghiari asupra căminului „Avram Iancu”, în urma motivaţiei făcută de Silviu Dragomir, dar citită de profesorul de drept, Traian Pop, care era preşedintele acestui for. Nimic din ce a promis Pătrăşcanu nu s-a respectat însă.

Părintele Anania era ameninţat de unguri

O figură frumoasă a făcut Părintele Anania. Gheorghe Rednic a reuşit să-l aducă pe acesta în rândul studenţilor care votau soarta grevei (continuarea sau sistarea). Părintele Anania a fost primit cu nişte ovaţii nemaipomenite. Noi ştiam că nu va veni, pentru că ungurii îl aşteptau să vină ca să-l termine degrabă. Când Părintele Anania a anunţat continuarea grevei, studenţii s-au ridicat în picioare şi au cântat: „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”.

F.P.: Mitropolitul Anania consideră că greva studenţească din 1946 a fost anticomunistă şi antirevizionistă. Sunteţi de acord cu Sfinţia sa?

A.O.P.: A avut acest caracter. La început a fost o reacţie de autoapărare. Dar pe parcurs a luat tonalitatea aceasta. Înainte de proclamarea grevei, Părintele Anania a spus: „A fost atacat căminul Avram Iancu. Va trebui să gândim bine ce avem de făcut. Cum protestăm la lucrul acesta?” L-a contracarat imediat istoricul Constantin Daicoviciu, care a spus: „Orice veţi face, orice veţi spune, vă avertizez dinainte că studenţimea română va ieşi vinovată. Trebuie să fie declarată vinovată”.

În America masoneria câştigase războiul

F.P.: A urmat închisoarea, vreme de 14 ani. Aţi scris în timpul acesta piesa de teatru „Cele trei flori albastre”.

A.O.P.: Da. E vorba despre Credinţă, Nădejde şi Dragoste. Era un poem în care voiam să le arăt colegelor mele că atâta vreme cât vom păstra aceste trei virtuţi, nu suntem pierdute. Exista atunci un moment în care se credea în revenirea la sentimente mai bune a Apusului faţă de noi. Eu ştiam că am fost sacrificaţi într-un mod foarte urât. Erau foarte mulţi oameni de bună credinţă care nu înţelegeau că America nu mai era America. În America masoneria câştigase războiul şi, prin preşedintele ţării, mergeau pe linia programului lor. Şi acum multă lume spune că nu există, că toată chestia asta cu oculta care conduce lumea este o inerţie. Noi ştiam că nu este aşa. Şi atunci, am scris această piesă de teatru.

Politica ţării faţă de teritoriile româneşti ocupate a fost trădătoare

F.P.: Ca bucovineancă, cum priviţi politica românească faţă de teritoriile româneşti ocupate?

A.O.P.: Ca un act de trădare a Patriei-Mame. Politica ţării faţă de aceste provincii a fost trădătoare. Mai ales pentru Basarabia. Şi totuşi, basarabenii, în 1918, au fost primii care s-au alipit la Patria-Mamă. Şi primii care au văzut salvarea în revenirea la Ţară. 98% din populaţia Basarabiei era românească, după un inventar făcut de ruşi. Toate lucrurile astea s-au uitat. Au trecut în derizoriu. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum cu Ardealul, care este părăsit de Patria-Mamă într-o orbire şi o imbecilitate nescuzabile.

Eminescu era un trăitor în spirit creştin

F.P.: Doamna Aspazia, unei ultime întrebări va mai solicit răspuns pentru această întâlnire: cum le-aţi răspunde celor care susţin că Eminescu a fost în afara creştinismului şi a ortodoxiei?

A.O.P.: Eminescu, fiind genial, abordează problemele din foarte multe puncte de vedere. Dacă îl iei separat, numai dintr-un anumit punct de vedere, poţi să afirmi despre el orice. Poţi să afirmi că a fost un mare iubitor al asiatismului, în forma lui budistă, confucionistă ş.a.m.d. Eminescu nu trebuie judecat parţial, nu trebuie luat pe bucăţele. Noi, ca români, trebuie să-l receptăm în întregime, în întregul lui. Este suficient să citeşti Rugăciunea către Sfânta Fecioară, ca să-ţi dai seama cât de profund simţea creştineşte. Eminescu era un trăitor în spirit creştin.

Sursa: Veghea, An II, NR. 2

Strigat-am către Tine: Doamne! Nu mă lăsa! O minune petrecută în închisoarea Miercurea Ciuc, relatată de doamna Aspazia Oţel Petrescu

Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

“- Doamne! Nu mă lăsa!”

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

“- Greu vă înţeleg pe voi, – mi-a spus E. – te-a pedepsit, noi vă pândim şi vă pedepsim că aşa sunt ordinele şi asta e pâinea noastră şi voi, în loc să ne urâţi, suportaţi chinuri ca să ne scăpaţi de necazuri. O, nici nu s-a terminat încă! Securitatea a cerut procuror de la Bucureşti. Va fi o anchetă grea.”

“- Nu va fi – i-am răspuns – Sunt sigură că fetele se roagă pentru noi şi va fi bine pentru L. şi pentru Antonia.”

- fragment din cartea doamnei Aspazia Oţel Petrescu - STRIGAT-AM CĂTRE TINE, DOAMNE...

"Lumină lină" nesfârşită trebuie să cânte românimea

Doamna Aspazia Oţel Petrescu, cu gândul la Aiud: Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie. Noi n-am murit!

Îmi amintesc că la primul hram închinat paraclisului nostru inima mi s-a umplut de lacrimi şi o nesfârşită jale pusese stăpânire pe toată fiinţa mea. Mă întrebam câtă „lumină lină” trebuie să cânte românimea pentru ca Dumnezeu să ne apere de capcanele şi de prigonirea celui rău.

Azi răspunsul îmi este mai clar ca atunci: la nesfârşit! Pentru că bietul om este sub vremuri şi pentru că trăim vremuri teribile, când niciun imn, oricât de răsunător, de puternic şi de clocotitor, nu este suficient de clar ca să acopere strigătul prea întârziat al celor ce mor înăbuşiţi de miasmele iadului. Atât de mult şi-au lărgit hotarele dezmăţul şi apostazia, că niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă, şi niciun foc de credinţă şi rugător noapte şi zi nu poate desfunda urechea celui ce nu vrea să audă.

Speranţa mea este în vechile mănăstiri, aşa cum afirmase mai demult un mare martir al neamului. În străvechile, smeritele noastre bisericuţe, în bârnele cărora cântă toţi brazii munţilor, sub cupolele ce pătrund săgetător cerul, acolo încape toată omenirea neamului nostru, a toate veacurile, în frunte cu voevozii, eroii şi martirii mărturisitori, sub binecuvântarea unor preasfinţiţi prelaţi.

Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie

Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice. Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi. Unora ca aceştia doresc să le fac cunoscută atenţionarea maicii noastre Teodosia: Noi nu suntem morţi!

(cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)

Parintele Arsenie Boca, intr-o evocare de exceptie a doamnei Aspazia Otel Petrescu. VIDEO

- interviu realizat de Florin Palas pentru revista Veghea