4/5 octombrie - 20 de ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Dumitru Staniloae. Cuvinte despre ecumenism, nationalism, protolatinitate si vremurile din urma.

Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.

Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat - văd - foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale...

Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor... Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.

Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.
Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.

Cred că e veche omenirea, mult mai veche dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins având 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi câinele o afecţiune faţă de stăpânul său, dar nu e totuşi raţiunea care gândeşte la viitor, care vede pe toate în armonia lor.

Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă - spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.
„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.

Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.

Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.

Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic…- poate un epileptic să creeze aşa ceva?…- că a nesocotit marile filosofii ale antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale antichităţii?… ce-mi explică Platon?… şi ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în viaţa noastră nu este… filozofie atee… şi câţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că cugetă… Pe când Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni până la sfârşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune.

Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si... Plesu si Liiceanu

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.

Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…

Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.

Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în „Telegraful” să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din „Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.

Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.

Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.

A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.

Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).

Noi suntem protolatinitatea

Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană - vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.

Prof Theodor Codreanu: ULTIMUL ESEC AL LUI NOICA

 

ULTIMUL EŞEC AL LUI NOICA
de Prof Theodor Codreanu

O preocupare axială a gândirii lui Noica a fost aceea a modelelor culturale european şi românesc. Filosoful avea o profundă gândire canonică, în sensul cultural dat cuvântului de un Harold Bloom. Sau o gândire arheică, în sens eminescian. Aşa se explică aprofundarea tematică anunţată aici. Despre modelul cultural european a scris şi o carte apărută postum[1]. Ideea-forţă a lui Noica e că minunata arhitectură a culturii europene s-a construit pe fundamentul logicii trivalente înfăşurate în taina Sfintei Treimi, definitivate ca dogmă a creştinismului la Niceea, în anul 325. Din acest punct de vedere, cultura românească este, desigur, europeană, dar cu particularităţile ei pe care filosoful le adânceşte în diverse lucrări, de la cele dedicate sentimentului românesc al fiinţei până la studiile despre Eminescu. O latură mai puţin cunoscută a reflecţiei sale este cea critică, aproape în sens cioranian, la adresa modelului cultural românesc. Asemenea pagini a scris cu prilejul tricentenarului naşterii lui Dimitrie Cantemir, la finele anului 1973. Este vorba de studiul Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra spiritului în cele trei ţări româneşti. Cum problematica era prea spinoasă, această scriere a circulat doar într-un cerc de prieteni, fiind tipărită abia în 1993 de către Marin Diaconu, în numărul din ianuarie al revistei Viaţa românească. A fost reluat de Editura Humanitas, împreună cu alte două scrieri angrenate tematic, într-un volum cu titlul Despre lăutărism, în 2007.

S-a spus demult că specificul literaturii şi culturii româneşti, în genere, este vocaţia sintezei, venind dintr-un spaţiu de echilibru între Occident şi Orient. În planul literaturii, o carte emblematică, în acest sens, este Personalitatea literaturii române a regretatului Constantin Ciopraga, publicată chiar în anul tricentenarului Cantemir, când Noica îşi exprima critic opinia asupra modelului Cantemir care este modelul culturii româneşti.

Originalitatea acestui model de tip enciclopedic, polihistor, este văzută, aproape invariabil, sub semnul pozitivului, ca supremă calitate întrupată de marile personalităţi naţionale, de la Dimitrie Cantemir şi Ion Budai-Deleanu până la Heliade, Hasdeu, Eminescu, Iorga, George Enescu, G. Călinescu, Mircea Eliade şi… Noica însuşi, ca să-i înşir doar pe aceştia.

Mai întâi de toate, Noica urmează calea deschisă de Cantemir, aceea a spiritului critic faţă de propriul popor. Domnitorul cărturar a pus sub observator, între altele, două aspecte ale specificului naţional: limba şi firea românilor moldoveni. Subliniază sărăcia terminologiei filosofice, a abstarcţiunilor „loghiceşti”, fapt pentru care se vede nevoit să introducă el în uz asemenea termeni. Pe de altă parte, crede că, din lenevia gândirii, românii adoptă o topică prea domoală, el preferând modelul latin, cu verbul în final, care inovaţie însă nu s-a impus. A dorit, apoi, ca odată cu limba să schimbe şi firea românilor, pe care o scrutează în Descriptio Moldaviae. În afară de două calităţi (dreapta credinţă şi ospitalitatea), găseşte moldovenilor mai multe defecte: beţia, lenea, iuţeală în a începe lucrurile şi războaiele pe care le abandonează la fel de repede etc.
În fine, deşi înaintea lui au existat cărturari iluştri, Cantemir este cel care a conturat definitiv modelul cultural românesc, trecând în postura de ultim mare umanist al Europei, deschizător de pârtii spre iluminism, trasând liniile de forţă pe care vor merge marii noştri intelectuali, în vreme ce occidentalii vor opta pentru un nou model, acela al specializărilor, care le vor permite uimitorul progres în tehnică şi cultură. Românii au spiritul sintezei, nu al radicalismului noutăţii. Şi, de regulă, „sintetizează” ceea ce au făcut alţii, de unde apetitul lor pentru erudiţie uriaşă, dar, e de adăugat, şi gustul pentru sincronism, care e o consecinţă a venirii mai la urmă. Hammer[2] a fost uimit de bogăţia izvoarelor folosite de Cantemir în a sa istorie a Imperiului Otoman. La fel vor fi occidentalii şi în faţa erudiţiei lui Nicolae Iorga sau a lui Mircea Eliade. Un exemplu similar a ţinut să dea lumii şi Adrian Marino. Şi în alte domenii se urmează acelaşi model polihistor. George Enescu a fost simultan violonist, pianist, dirijor şi compozitor, uluindu-i pe americani. Situaţia aceasta a culturii româneşti a fost comentată de străini. Noica invocă pe Paul Philippi din Heidelberg, care, în 1973, făcând o paralelă între Dimitrie Cante-mir şi umanistul sas braşovean Johannes Honterus, conchidea: „Şi totuşi, punându-l în paralel cu Honterus, aş vrea să pun întrebarea dacă nu cumva deschiderea polivalentă a lui Cantemir este expresia genială a unei dispoziţii fundamentale şi generale a ţării din care provine”[3].

Cum se observă, străinii nu văd un defect în enciclopedismul românilor, cum nu văd nici majoritatea celor care se ocupă de modelul cultural autohton. Noica însă distinge aici, pe lângă măreţia de rigoare, şi un defect esenţial, pe care el îl radiografiază cu necruţare, căci polivalenţa aceasta înseamnă şi o risipire de energii născând două capete care se bat între ele, ambele pernicioase. Primul, care este chiar polihistorismul, poate să degenereze în ceea ce filosoful numeşte lăutărism. Aici, el face o ingenioasă incursiune în arheologia specificului nostru orfic, care predetermină, între altele, să avem o vocaţie nesecată pentru poezie, cu acea remarcă arhicunoscută că românul s-a născut poet. Se iveşte importanţa neaşteptată a faptului că Orfeu a fost trac, însă unul care i-a civilizat pe greci. Altminteri, suntem un popor de risipitori, arătându-ne potenţele mai ales când evadăm din spaţiul natal, ca Orfeu şi ca atâţia alţii, în frunte cu Brâncuşi, Enescu, Cioran sau Eliade. Cine rămâne trebuie să-şi arunce harfa în mare sau în haos precum Orfeul eminescian, asumându-şi tragicul. După opinia lui Noica, lenevia consemnată de Cantemir (şi de Creangă, în cunoscuta lui poveste) este un ecou insolubil al orfismului pe care l-am moştenit. Din ea ies poeţii, lăutarii, polihistorii, în cel mai bun caz. Despre Orfeu, spune un personaj din Dialogurile lui Platon: „Avea un suflet slab, de chitarist”. Platon îl dispreţuia pe Orfeu, iar filosoful Noica îşi reprimă greu acelaşi gând, distingând, cum se ştie, între suflet şi spirit. În realitate, cum conced cunoscătorii orfismului, Orfeu stă nu doar la originea muzicii şi a poeziei, ci şi la izvoarele filosofiei. Dar Platon îi refuză spiritul, atribuindu-i doar sufletul. Noica înclină şi el spre această disjuncţie. Şi cu pasul următor, îi atribuie lui Cantemir o descendenţă orfică, de condiţie joasă, din care el a reuşit, totuşi, să se smulgă. În tinereţea de capuchehaie, Cantemir a trebuit să-şi asume starea umilă de „lăutar”, cântăreţ la tambură ţărigrădean, cum îl descrie şi G. Călinescu, polihistorul care i-a călcat pe urme. Era invitat pe la diverse petreceri la curţile înalte din Constantinopol spre a-i distra pe potentaţi. Din germenii aceştia ai „lăutărismului” cantemirian s-a născut modelul cultural românesc, care stă sub semnul improvizaţiei în diverse domenii. Numai că el a dus la desăvârşire acest model, trecând de la condiţia de lăutar, la inventator al unui sistem de note muzicale şi la realizarea unei monografii a istoriei a muzicii orientale, iar, prin extensie, la istorie, logică, filosofie, literatură, ştiinţă, politică etc. Lăutărismul înseamnă a face muzică după ureche. Franz Liszt a fost uluit de talentul de lăutar al lui Barbu Lăutaru. A rămas în legendă fanfara din România care a concertat în America şi care, stingându-se lumina în sală, a continuat partitura cu aceeaşi virtuozitate, trezind admiraţia melomanilor de peste ocean.

După opinia lui Noica, lăutărismul în cultură ajunge la desăvârşire când e conştient de sine. Cu Nae Ionescu, a căpătat genialitate, în filosofie şi logică. Numai că nici din improvizaţia genială nu rămâne mai nimic, prin risipire, cum s-a întâmplat cu opera lui Nae Ionescu însuşi. L-am putea cita şi pe extraordinarul Petre Ţuţea. Stenografierea cursurilor lui Nae Ionescu de către un D.C. Amzăr, fără ca autorul să le mai revadă, e „o inegalabilă formă de lăutărism”[4]. Cam la fel s-a întâmplat şi cu majoritatea scrierilor tipărite ale lui Petre Ţuţea. Există spirite lăutăreşti „de proastă calitate”, cum e Nichifor Crainic, apreciază nedrept Noica, sau „de bun-gust şi rafinament”, ca Mihai Ralea[5].

Isabela Vasiliu-Scraba: Vila “Constantin Noica” de la Păltiniş. Instantanee inedite cu filosoful român, realizate de Dinu Lazăr

Vila “Constantin Noica” de la Păltiniş

de Isabela Vasiliu-Scraba

In iulie 2010 am vizitat –la ora prânzului, după cum era permis – camera l3 a vilei (cumpărată de dl Gabriel Liiceanu) în care a stat la Păltiniş filozoful Constantin Noica. In micul hol mansardat m-au impresionat bizonii desenaţi pe perete de talentatul pictor Vespasian Lungu din Brăila, poate şi datorită contrastului pe care fresca atât de reuşită o forma cu cele câteva tablouri şcolăreşti cu poze de filozofi germani atârnate de proprietarul vilei în dreptul scării ce urca spre cele două camere de sus, dintre care una fusese închiriată anual de Constantin Noica (iulie 1909-4 dec. 1987). In cei 8 mp ai camerei de la etajul micuţei vile -numită în mod abuziv “vila Noica”, de parcă i-ar fi aparţinut în întregime ca închiriată din pensia lui de 1000 de lei la care Uniunea Scriitorilor adăugase încă o dată pe atât – încăpeau doua paturi, o sobă si o mică chiuvetă. Grupul sanitar era la parter, unde, coborând scările, filozoful îşi putea rezolva nevoile fiziologice. Pe primul pat se gasea expusă scândura confecţionată de prietenul filozofului, dl. Octavian Nicolae, meteorolog îndepărtat de Securitate din preajma lui Noica în octombrie 1987 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica). Scândura ţinută în poală îi fusese lui Noica masă de scris. După moartea filozofului în camera sa a fost introdusă o mică masă în dreptul ferestrei, să dea impresia de “confort sporit”. Pe cel de-al doilea pat aflat la vreo treizeci de centimetri de primul se găseau în stânga o serie de publicaţii spaniole, italieneşti, franţuzeşti, germane şi englezeşti. La o rapidă răsfoire le-am presupus venite din partea lui George Uscătescu, a lui Duiliu Sfinţescu şi a lui Mircea Eliade. Fiindcă cele italieneşti şi spaniole publicaseră articolul scris de Noica, El continente mental trazado por Jorge Uscătescu, despre acest faimos universitar spaniol de origine română, şi pentru că în volumul omagial D. Sfinţescu: l’ingenieur et l’homme, 1980 era textul noician La ruse de la raison et le destin d’un homme. Puţinele semne ale prieteniei dintre Noica şi Mircea Eliade erau, desigur, cele mai evidente în ce priveşte provenienţa câtorva publicaţii lăsate în camera 13.

In centru celui de-a doilea pat, foarte la vedere, erau o serie de file scrise de mână cu un scris ce mi-a părut de analfabet. Ştiind scrisul lui Noica, le-am luat să văd mai îndeaproape cui aparţin. Cu mare greutate am descifrat semnătura şefului cenzurii la data arestării lui Noica. In mod aproape neverosimil, acesta folosea interesul vizitatorilor pentru Noica spre a-şi face reclamă. Mai puţin inspirat cu reclama a fost însă când a dat publicităţii dedicaţia lui Noica în termeni doar aparent măgulitori scrisă pe cartea Povestiri despre om pentru care filozoful a ajuns în puşcărie. Desigur rolul său l-a avut atunci, prin 1957-1958, şi referatul instigator la ură proletară scris de Pavel Apostol pentru manuscrisul noician dat pe ascuns Securităţii de către Z. Ornea/Orenstein. Iată dedicaţia compusă de Noica în iulie 1980: “profesorului I. Ianoşi, această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult [în 1957-1958], şi care bate din nou la porţile d-sale, ca la una din instanţele ultime ale culturii noastre de azi” (Estetică şi moralitate, Ed. Crater, Bucureşti, p.594). De unde se vede că “instanţa ultimă” a culturii comuniste din 1980, dăinuind din 1958, mai vrea să dăinuie şi azi, dacă luăm aminte la locul ales de proprietarul vilei spre a-l face prezent pe Ianoşi, cu liceul absolvit în zbor de tânăr comunist la vreme de ocupaţie sovietică (doi ani în loc de şase ani de liceu, op. cit., p.524).

Tot pe ce-l de-al doilea pat, dar în partea dreaptă, erau grămădite una peste alta câteva cărţi de-ale lui Noica, majoritatea subţirele şi scoase după 1990 de Humanitas pe hârtie din cea mai proastă calitate. Presupunerea mea după care opera lui Noica este înmormântată de cei care i-au folosit numele (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea lui Noica şi a poeţilor martiri din cultura română) spre a-şi spori admiratorii a primit astfel o nouă confirmare. Din toate volumele publicate în condiţii estetice occidentale (care lipsesc atât din librării cât şi din anticariate, în anul centenarului librăriile având abia două-trei scrieri ale filozofului) am găsit în vila “Noica” în iulie 2010 –dintr-o operă de peste douăzeci de volume –doar următoarele şapte cărţi: Platon, Lysis; cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri de C. Noica, 1969, 144 p; Rugaţivă pentru fratele Alexandru, 1990, 128 p.; Lumea de mâine [studii şi articole], Târgu Mureş, 1991, 32.p.; Pagini despre sufletul românesc, 1991, 112 p (ediţia I-a, 1944, 127 p.); De caelo, 1993, 160p. (ediţia I-a, 1937, 191 p.); Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, 1992, 264 p.; Carte de înţelepciune [însemnări şi fragmente din Jurnalul de idei], 1993, 144p;

Din zbaterea lui Noica pentru apariţia integrală a caietelor lui Eminescu nu se afla decât acel vag indiciu oferit de volumul Mihai Eminescu, Lecturi Kantiene, unde este cuprins textul noician: O traducere de care ne-am lipsit un veac [Eminescu traducând din Kant, Critica raţiunii pure], pus să sporească mica grămăjoară ilustrând (în viziunea proprietarului vilei) opera lui Noica demnă de a fi arătată vizitatorilor sosiţi în staţiunea sibiană.

Dar surpriza cea mare a Păltinişului avea să se dezvăluiască abia după cumpărarea de la chioşcul staţiunii a volumului noician Introducere la miracolul eminescian scos anul acesta de Humanitas. Pe pagina a doua am citit o scurtă prezentare a vieţii autorului, fără specificarea nevinovăţiei lui Noica ajuns şase ani deţinut politic fără a face politică şi, tot fără vină, nouă ani cu domiciliu forţat. Directorul editurii, trecut şi îngrijitor al ediţiei, a mai omis să scrie despre lipsa dreptului de semnătură care la Constantin Noica a durat douăzeci de ani după ocuparea ţării de către armata sovietică, perioadă în care au fost închişi pe timp de pace cam două milioane de români, dintre care ucişi după gratii vreo optsute de mii (v. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu; -în opinia eronată a d-lui Bogdan Mincă, ghidul meu în vila “Noica”, victimele holocaustului roşu abia dacă ar fi fost de vreo zece-cinsprezece mii, “dintre cei mai buni”).

Chiar dacă nu era specificată ca atare, perioada interdicţiei de semnătură ar fi fost indicată de anii apariţiei cărţilor lui Noica în comunism, dovedind fără greş acel hiatus dintre 1945 şi 1965, pe care uneori bibliografii îl mai cârpesc cu menţionarea Povestirilor despre om în varianta din 1962 tipărită la Paris de Virgil Ierunca la vremea când Constantin Noica era în închisoare. Anii de tăcere impusă ar fi apărut şi la menţionarea diferenţei dintre perioada de scriere a unei cărţi şi anul publicării volumului, uneori la distanţă de peste un deceniu de la scriere.

O soluţie cât de cât onestă (şi uzuală în astfel de cazuri) ar fi fost simpla menţionare a anilor primei editări. Ei bine, oricât ar părea de ciudat, dl Gabriel Liiceanu a făcut tabula rassa de prima editare a cărţilor lui Noica aşa cum le-a publicat filozoful de la Păltiniş în timpul vieţii. Pretextând sărbătorirea a două decenii de când editura Politică şi-a schimbat numele, el a decis împrospătarea datei de apariţie a volumelor noiciene. Prin mimetismul caracteristic inculturii, tehnica aducerii la zi omiţând prima publicare s-a lăţit la multe edituri post-decembriste. In cazul lui Noica, pentru că Devenivea întru fiinţă a fost scrisă prin anii cincizeci şi tipărită prima dată în 1981, directorul editurii Humanitas a întinerit-o artificial prin indicarea lui 1998. În plus, drept operă noiciană, dl G. Liiceanu a trecut la grămadă, alături de cele tipărite de filozof şi volumele alcătuite de Humanitas din articolele răspândite prin reviste şi din manuscrisele rămase. Desigur, dacă a respectat textele scrise de Noica şi nu le-a modificat după bunul său plac (cum s-a întâmplat cu prelegerile lui Alexandru Dragomir, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004), punerea laolaltă a acestora e binevenită. Doar tehnica împrospătării prin indicarea în exclusivitate a ultimelor ediţii este semn clar de propagare a inculturii care preţuieşte cărţile după prospeţimea lor, de parcă ele s-ar învechi stricându-se ca ouăle (apud. Schopenhauer).

Oricum, a te proţăpi inaintea lui Noica (pentru că i-ai reprodus fidel cuvintele şi pentru că faci bani din vânzarea cărţilor sale) enumărând scrierile lui Noica după anii de apariţie la Humanitas nu se depărtează de promovarea propriului jurnal în anul centenarului naşterii lui Noica. Pe cine să mai surprindă faptul că în locul oricărui volum noician s-a lansat în 2009 Jurnalul de la Păltiniş în Suedia ? Ignorarea voită a operelor lui Noica, filozof care nu l-a recunoscut pe Liiceanu drept discipol, numindu-l după zece ani de ucenicie “discipol al lui Henry Wald, nu al său” apare pregnant şi în placa din faţa vilei “Noica”. Pe transparenta placă, dl G. Liiceanu a uitat să consemneze esenţialul: Anume că la Păltiniş, în cei 8mp ai camerei închiriate, Constantin Noica a sporit patrimoniul cultural românesc scriind opere de mare valoare filozofică precum: Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc la cumpătul vremii (1978), Trei introduceri la Devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986) şi ultima sa carte, apărută post-mortem întâi în germană, De dignitate Europa (1988) şi abia la şase ani de la moartea lui Noica în româneşte, limba în care fusese scrisă. Tot în “confortul” de la Păltiniş a scris Noica minunatele sale rânduri despre Lucian Blaga (1895-1962), Mircea Vulcănescu (1904-1952) şi Mircea Eliade (1907-1987), chemându-şi aceşti prieteni “văzuţi şi nevăzuţi” să ridice împreună castele de gândire filozofică autentică.

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

Via: http://roncea.ro/

Fotografii: (c) Dinu Lazar – Fotomaniacu