Constantin
(Costache) Oprişan s-a născut în 1921 în comuna Onceşti, jud. Bacău.
Petrece o copilărie frumoasă pe coastele şi văile podişului Moldovei.
Termină liceul la Bacău şi se încadrează în Frăţiile de Cruce în anul
1940. Dezlănţuindu-se prigoana generalului Antonescu împotriva
tineretului legionar, Constantin alege calea exilului în Germania după
ianuarie 1941. Acolo are şansa de a asista la cursuri de filosofie,
audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger la Freiburg.
În
urma unui plan pregătit de nazişti, de a-i interna în lagăre pe
legionarii aflaţi în Germania, la începutul lunii februarie 1943 este
adus în lagărul de la Buchenwald. Acolo va fi deţinut până la 24 august
1944, împreună cu alte sute de legionari, când scapă cu viaţă în urma
unui bombardament aliat asupra lagărului, care avea să facă mii de
victime.
Se
eliberează, se instruieşte în şcolile speciale germane şi face parte
dintr-un grup de echipe de legionari paraşutate în România invadată de
bolşevici. Dar, în primăvara lui 1945 se sistează programul
paraşutărilor. Şefii grupului, Nicu Marinescu, Oprişan şi Creţu, iau
hotărârea să plece în ţară, străbătând Ungaria în marş, clandestin peste
frontiere. Reîntors acasă, a fost numit şeful Frăţiilor de Cruce pe
ţară. În 1946 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj,
unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, D.D. Roşca.
Acesta din urmă, dându-şi seama că nu are în faţă un student obişnuit,
când a fost vorba de existenţialişti l-a pus pe Oprişan să ţină cursul
în faţa studenţilor. A fost ceva extraordinar, tânărul student
probându-şi inteligenţa nemaipomenită şi capacitarea rar întâlnită.
De la Petre Hossu,
martor ocular, asistent universitar al lui D.D. Roşca, aflăm de
extraordinara capacitate a lui Oprişan: „Oprişan continuă, ajunse şi la
Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în
Heidegger nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa fiind doctor în
Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan
şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: „Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!”
(Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui
student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era când
îi spunea vreunui student: „Dumneata eşti un ocoş!”, adică, sfătos
nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul
seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După
excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de
prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole,
filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de
acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licentiat
magna cum laude la Roşca şi Blaga?!” (în Permanenţe, martie 2002)
În 1947 Oprişan se
căsătoreşte cu Constanţa Grama, încadrată şi ea în Mişcarea Legionară,
în Cetăţui. Continuă reorganizarea Mişcării - cu toate că ruşii
invadaseră ţara. Ernest Maftei,
şi el legionar, povesteşte: „Eram în Bucureşti la Teatrul Poporului. Şi
m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare duminică în altă
Biserică. Ci, îmi zice el, io să iau Moldova; în '47, bre! Să organizez
io legionarii pe Moldova, şi el Ardealu'. Şi l-am lămurit că ne
prinde... Da’, ar fi crezut Costică Oprişan, domnule?! L-au prins, a
murit în chinuri..”.
Arestat
în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava şi condamnat la 25
ani muncă silnică. Trece pe la Piteşti, unde va sta închis din 1949. Va
fi torturat „pe măsura” funcţiei sale. N-a fost tânăr mai chinuit ca el
în Piteşti!
Oprişan
îşi va da seama de gravitatea şi grozăvia celor ce se întâmplau. Supus
unor crunte bătăi, avea să sufere un adevărat martiriu. Dumitru Bordeianu:
„Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii,
de la muzică şi artă, până la matematică şi filosofie. Din fire era
foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare
supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru
fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”; „La ordinele
lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie... I s-a
întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi,
deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea
putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. A
fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui
Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai
poate lovi... Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în
mâini... l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul,
banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”...
Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă
învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona... Am lovit omul pentru care
aş fi fost altfel capabil să merg la moarte... I-a venit rândul şi lui
Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe
Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan, fiind şeful
Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe
toţi cei din cameră... Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe
Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele”. („Mărturisiri…”)
