VIDEO. Secrete ingropate in malurile Canalului-Dunare-Marea Neagra si in lagarele de exterminare comuniste. Despre experimentul Romania si Manastirea de la Poarta Alba, inchinata sfintilor inchisorilor

La varsta de 99 de ani, fostul detinut politic povesteste despre torturile din inchisorile comuniste. "Dupa primele lovituri, eu nu mai simteam durerea. Imi spuneam doar «Doamne, Iisuse Hristoase, ajuta-ma sa trec si peste asta!»"

Condamnat la moarte de comunişti pentru că ar fi pregătit o revoltă împotriva regimului, bucovineanul George Ungureanu a fost bătut de torţionari timp de peste un an. A scăpat în 1964, dar a trăit mereu cu securiştii pe urme. Bătrânul în vârstă de 99 de ani îşi povesteşte viaţa cu o luciditate remarcabilă, dar spune că secretul longevităţii constă în faptul că n-a urât pe nimeni.

„M-am născut odată cu Titanicul, în aprilie 1912", îşi începe povestea George Ungureanu, bucovineanul ajuns în pragul unui secol de viaţă de-a lungul căruia i-a fost dat să trăiască toate ororile aplicate semenilor de bestiile comunismului timpuriu din România. Acum, la 99 de ani bătuţi pe muchie, istoriseşte cu o precizie remarcabilă zecile de momente care i-au marcat destinul extraordinar.

Vine cu o mulţime de date menite să confirme că memoria nu i-a fost afectată câtuşi de puţin de traumele îndurate. 75 de anchetatori securişti, „fiecare cu metoda lui de tortură, fiecare antrenat să lovească o altă parte a corpului". Perioada: 24 ianuarie 1959 - 3 aprilie 1960. Locul: temniţele de la Suceava ale Securităţii. Periodicitate: zilnic. „Loveau în mine de parcă desfăceau lemne. Un an şi trei luni de zile. Nişte călăi, bestii adevărate. Eram acuzat de insurecţie armată, că m-aş fi răsculat înarmat împotriva republicii", explică Ungureanu.

Nu şi-a putut asuma o minciună nici chiar legat de mâini şi de picioare, imobilizat cu o stinghie prinsă sub genunchi şi bătut la tălpi, la ceafă sau peste şira spinării. A urmat procesul. O făcătură sumară, cu martori mincinoşi. Unul singur s-a răzvrătit împotriva minciunii. „Îl chema Gavril Mândrilă, a fost primar în Câmpulung Moldovenesc. Un om mândru şi drept. Avea 86 de ani atunci. «Dacă toţi oamenii ar fi cinstiţi şi harnici precum Ungurenii ăştia, atunci voi nu v-aţi mai găsi rostul în lume», a spus el la proces. A fost scos afară din sală şi bătut crâncen. A murit la câteva zile după ce a ajuns acasă", detaliază bătrânul.

Bătut de câte două ori pe zi

George Ungureanu a fost condamnat la moarte şi trimis la Jilava. Avea 47 de ani. „Cazat" în camera zero, oribila încăpere de numai doi metri lăţime şi patru lungime destinată deţinuţilor deposedaţi de orice drepturi, osândiţi să moară-n chinuri, aflaţi la dispoziţia călăilor torţionari. „Eram 14 oameni în acea cămăruţă. Am stat închis acolo 401 zile şi nopţi. Un bec ardea în tavan permanent. Ne băteau în două reprize pe zi, câte cinci călăi. Veneau peste noi când se schimba tura, la ora 6.00. Strigau «culcat!» când intrau şi dădeau cu bâtele în noi până oboseau. Urlau unul la altul «Omoară-l, omoară-l!». Era ca un concurs. Mâncam o spălătură de arpacaş sau fasole, în care găseam resturi de şobolani şi de gândaci. Ne făceam nevoile într-un hârdău pe care-l goleau când îşi aduceau aminte", îşi istoriseşte bătrânul drama trăită. Tovarăşii de suferinţă cădeau unul câte unul. Credinţa i-a dat lui George Ungureanu forţa de a rezista.

„Dumnezeu m-a salvat de la moarte"

 

George Ungureanu (centru, sus), la vânătoare cu prietenii

„Există Dumnezeu, să ştiţi, să nu vă îndoiţi! Voi sunteţi tineri, nu ştiu ce gândiţi, dar vă spun eu că aşa este. Există forţa asta. După primele lovituri, eu nu mai simţeam durerea. Îmi spuneam doar «Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mă să trec şi peste asta!». Dumnezeu m-a salvat de la moarte", mărturiseşte condamnatul la moarte. De mic a fost educat în spirit religios. „Mama, sfânta mea mamă, mereu îmi spunea: «să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea în Dumnezeu, dacă vrei să fie alături de tine»", adaugă bătrânul.

Aparitie editoriala de exceptie: Martiri si marturisitori romani din secolul XX. Inchisorile comuniste din Romania

Autor: Fabian Seiche, Editura Agaton, 2010, 607 pagini

“O carte care iti va rascoli sufletul. Din sirul celor enumerati in aceste pagini am cunoscut multi. Am baut impreuna din paharul amaraciunii, ne-am rugat impreuna. Am retrait momente sublime, cu toata inimaginabila suferinta prin care a trebuit sa trecem.

Omeneste gandind, cine poate sa inteleaga oceanul de ura ce a zamislit atata suferinta, atata jale, atatia morti. Cum sa pricepi spiritul de jertfa, de dragoste fata de cel de-alaturi, daca nu te-a patruns sfatul Mantuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc…” (Mt.5,44) si mai ales indemnul Apostolului Pavel: “Dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste, dragostea nu cade niciodata!”. De seninatatea cu care au intampinat martirii nostri tot soiul de chinuri, nascocite de minti bolnave aflate sub porunca lui lucifer, cum sa ne mai miram?… Ei sunt temelia de granit pe care neamul nostru se va ridica.“

(Ilie Tudor, fost detinut politic)

- aparitie editoriala semnalata de Apologeticum

Părintele Liviu Brânzaş: Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.

Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.

Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor.

Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos!

Tânărul italian Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui a intrat în calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum şi vouă, tineri ai României, căutători buciumaţi ai unui ideal care să fie pe dimensiunea aspiraţilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constituiţi-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nici o rezistenţă.Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.

Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară.

Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. Numai ei pot să pronunţe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horea, Cloşca şi Crişan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.

Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Puneţi-vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.

Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat
tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care au (...) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.

Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:

În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.

Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor.

(Părintele Liviu Brânzaş, ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae în puşcăriile comuniste, apel făcut în cadrul Congresului foştilor deţinuţi politic, Braşov, 1991)