- Vorbeaţi despre cea mai nefericită
experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la
Piteşti.
- La
Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit
atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.
- Puteţi să ne redaţi, atât cât se
poate, din această experienţă?
- În
loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit
Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S‑au
făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o
petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri
urâte.
- Cine era capul acestor nelegiuiri?
-
Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi
în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de
bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.
- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor
presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu
zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana.
Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile
lui.
- Vă mai puteaţi ruga?
-
Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile.
Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla.
Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
-
Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa
era acerbă. Dârză.
- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în
acea perioadă?
- Nu
îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a
arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi
asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.
- Care au fost resorturile luptei
dumneavoastră?
- Un
neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam
laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august
1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini.
Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri
şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.
- Domnule Purcărea, am vorbit despre
credinţă, despre rugăciune. Un alt element care în închisori v-a păstrat şi
sufletul şi mintea a fost poezia. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile
acestei poezii?
-
Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea
spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca
memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea
diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a
devenit un forum superior, pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare
puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în
închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer,
pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în
permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai
aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească.
Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în
închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie,
şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
