Pastorala Mitropolitului Teofan la Naşterea Domnului şi cuvânt de pocăinţă al obştii Mănăstirii Petru-Vodă. Strigătul călugărilor

Sursa: Manastirea Petru-Voda

†

TEOFAN,
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt. (Matthei 2:18)

Iubiţi fraţi preoţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos-Domnul,

Ne-a învrednicit Dumnezeu să întâmpinăm şi anul acesta slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ca de fiecare dată, sălăşluirea Fiului lui Dumnezeu printre oameni aduce în suflete bucurie, pace şi nădejde. De la copii până la cei în vârstă, cu toţii suntem cuprinşi de taina cea negrăită a Întrupării, încercând a o trăi fiecare după putere: înălţând lui Dumnezeu doxologie în biserici, regăsindu-ne în jurul mesei şi a căldurii căminului, revărsând puţină alinare asupra celor sărmani sau aflaţi în suferinţă, ducând mai departe tradiţia strămoşească a colindatului.

Cu adevărat, contemplăm astăzi „Taina străină şi prea­slăvită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”[1]. Dumnezeu S-a coborât printre oameni din multa Sa iubire pentru ei. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”[2]

Aşadar, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, din dragoste neţărmurită faţă de zidirea Sa, devine om, ia asupra Sa slăbiciunile noastre pentru a ne redeschide calea spre părtăşia cu Dumnezeu, calea spre viaţa veşnică şi nestricăcioasă, pe care o am pierdut-o prin căderea lui Adam. De aici bucuria care a cuprins sufletele celor care au fost martorii Naşterii lui Hristos; de aici bucuria creştinilor de-a lungul veacurilor; de aici şi bucuria noastră, a celor de astăzi.

Dreptmăritori creştini, iubiţi şi iubitori de Hristos,

Născându-Se Hristos, îngerii cerului şi o parte dintre oameni s-au bucurat. Îngerii lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”[3]. „Ca temelie a păcii şi a bunei voiri între oameni, spune Părintele Dumitru Stăniloae, a fost văzută de îngeri însăşi Naşterea Domnului. Şi mărturia aceasta a îngerilor a fost vestită oamenilor. Căci în noaptea Naşterii s-a văzut oaste mare cerească lăudând pe Dumnezeu, pentru această temelie a păcii între oameni, pusă de Dumnezeu prin Naşterea Fiului Său ca om, ca Frate al oamenilor, ceea ce a întărit frăţia între ei.”[4] Magii cei înţelepţi şi păstorii cei curaţi la suflet s-au alăturat îngerilor şi au trăit ei înşişi bucuria Naşterii lui Hristos.

Cei lipsiţi de înţelepciunea dumnezeiască şi murdari la suflet nu s-au bucurat însă de aceasta. Dimpotrivă, i-au fost chiar vrăjmaşi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Hristos, chiar de la început, a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de când era în faşă!”[5]. Aflând de Naşterea lui Mesia, „regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el”[6]. În încercarea de a-L omorî pe Hristos, Irod a poruncit uciderea pruncilor din Betleem. Pentru a scăpa de prigoană, Sfânta Fecioară Maria, bătrânul Iosif şi Pruncul Iisus se refugiază în Egipt, înfruntând greutăţile unei călătorii obositoare şi plină de primejdii.

Bucuria trăirii credinţei şi suferinţa pricinuită de potrivnicii acesteia, mărturisirea adevărului şi lupta împotriva acestuia s-au împletit de-a lungul istoriei Bisericii creştine. Mântuitorul Însuşi i-a prevenit pe ucenicii Săi: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”[7].

Începând cu persecutarea din primele trei veacuri a celor ce credeau în Hristos şi până la cruda prigoană îndreptată, în mod special, împotriva Bisericii Ortodoxe în veacul XX, credinţa creştină s-a confruntat cu o vrăjmăşie continuă.

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI. Ne gândim, în primul rând, la fraţii noştri creştini ortodocşi din Siria care au trăit anul acesta, 2013 de la Naşterea lui Hristos, groaza unei prigoane tot atât de sângeroase ca cele de pe vremea lui Diocleţian sau Stalin. În ţara în care, spune Scriptura, pentru prima dată „ucenicii (lui Hristos) s-au numit creştini”[8], în teritorii unde se mai vorbeşte încă limba Mântuitorului, limba aramaică, în acest leagăn al creştinătăţii, sute şi mii de creştini au fost ucişi, multe tinere creştine au fost batjocorite, un arhiereu ortodox şi unul monofizit au fost răpiţi, 46 de biserici şi mănăstiri ortodoxe au fost distruse. Dacă adăugăm la acestea, violenţa similară îndreptată asupra altor creştini din Siria sau asupra celor din Egipt şi alte ţări africane şi asiatice, vedem amploarea furtunii dezlănţuite asupra unei părţi a lumii creştine. Şi aceasta se petrece în anul 2013.

Iubiţi credincioşi,

În viaţa omenirii au fost momente de cer senin şi momente de furtună. Şi precum în trecut aşa şi astăzi, creştinătatea este chemată în orice situaţie să fie în stare de veghe. „Fiţi treji!”, ne spune Scriptura[9]; „Deşteaptă-te, române”, îndeamnă imnul naţional. Starea de veghe, de priveghere şi atitudinea de deşteptare continuă şi curaj mărturisitor definesc viaţa creştinului adevărat. „În lume necazuri veţi avea”,ne avertizează Hristos Domnul. Şi tot El ne spune: „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”[10]. Domnul Hristos ne face părtaşi acestei biruinţe şi pe noi fraţii Săi, căci Hristos, „făcându-se Frate cu noi, noi toţi devenim fii ai Tatălui ceresc împreună cu El şi fraţi între noi”[11].

Ca fraţi ai lui Hristos şi fii ai Tatălui ceresc avem încredinţarea că Fratele nostru mai mare, Hristos Domnul, iubirea Tatălui şi adumbrirea Duhului Sfânt nu ne vor părăsi. „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”[12], zice Domnul. Pentru aceea, în ceas de întristare, sau de prigoană manifestată într-o formă sau alta, să zicem: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu (…)? Nădăjduieşte în Dumnezeu (…); mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu”[13] sau „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”[14].

Iubiţi fii şi fiice întru Hristos,

Vieţuirea creştină în zilele noastre este pe cât de frumoasă şi dătătoare de bucurie, sens şi lumină, pe atât de dificilă. Este calea străbătută de Hristos de la Cruce la Înviere. Altă cale spre Înviere, adică spre pace şi bucurie în Duhul Sfânt, nu există în afară de răstignire şi trecere prin necazuri, ispite şi adesea persecuţii. De ce aceasta? Ne răspunde Sfântul Ioan Evanghelistul: Hristos „Şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”[15], adică pentru toţi, inclusiv pentru cei ce ne urăsc, ne doresc răul sau ne prigonesc. Aceasta este împlinirea poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi”[16]. „Chemând pe toţi – spune Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul – spre a păzi porunca lui Hristos: «iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce se duşmănesc între ele, iar mânia de care sunt pline acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos pe pământ, adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara mâniei tuturor, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit Însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi» (2 Timotei 3, 12). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică”[17].

Singura atitudine posibilă, aşadar, în viaţa unui creştin şi în Biserica lui Hristos este iubirea care, în jertfa ei, îi cuprinde pe toţi, prieteni şi vrăjmaşi. Cu o condiţie pe care ne-o spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul”[18]. A iubi „cu fapta şi cu adevărul” înseamnă: rugăciune neîncetată pentru toţi, în special pentru vrăjmaşi, fapta cea bună pentru cel aflat în nevoie, cunoaşterea şi trăirea adevărului de credinţă, propovăduirea Evangheliei lui Hristos celor care nu-L cunosc îndeajuns sau Îi sunt potrivnici, solidarizarea cu cei care suferă din cauza credinţei lor sau a nedreptăţilor de orice fel.

De aceea, în aceste zile sfinte de prăznuire a Naşterii Domnului, să ne îndreptăm inima în rugăciune către Dumnezeu pentru toţi cei care suferă din cauza credinţei lor în Siria şi în alte zone ale lumii. Din multul sau puţinul nostru material să facem parte celui în suferinţă aflat, mai aproape sau mai departe de noi. Să veghem ca adevărul de credinţă să fie propovăduit cu tărie, ca guvernanţii să cârmuiască treburile ţării inspirându-se din Scriptură, din tradiţiile sănătoase ale înaintaşilor şi din tot ceea ce e autentic românesc, european şi uman. Familia creştină, formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, să fie apărată ca bunul cel maide preţ, împreună cu credinţa şi valorile neamului.

Străduindu-ne să împlinim acestea, Hristos „va lua chip în noi”[19] ca altădată trup din pântecele Preasfintei Fecioare Maria. Împlinind, cu ajutorul lui Dumnezeu, cele rânduite de Biserică, ne vom bucura de pacea şi lumina Betleemului, vom înţelege „taina minunată a unui Dumnezeu Care, cu toată mărirea Lui necuprinsă, Se coboară atât de mult, încât Se face purtătorul personal al simţămintelor noastre, al legăturilor noastre cu lumea şi cu semenii noştri, al specificului uman”[20].

Dumnezeu să ne cuprindă pe toţi în mila iubirii, iertării şi binecuvântării Sale pentru a glăsui împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[21].

Vă îmbrăţişez pe toţi întru lumina şi bucuria Naşterii Domnului, dorindu-vă tuturor zile frumoase de praznic şi un An Nou bineplăcut Domnului cu sănătate în familie şi pace în lume.

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice

[1] Cântarea a IX-a, Utrenia Naşterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 445.
[2] Ioan 3, 16.
[3] Luca 2, 13-14.
[4] „Naşterea Domnului şi valoarea omului”, în Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993). Opere complete 3, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 764.
[5] Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 103.
[6] Matei 2, 3.
[7] Ioan 15, 20.
[8] Faptele Apostolilor 11, 26.
[9] 1 Petru 5, 8.
[10] Ioan 16, 33.
[11] Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 763-764.
[12] Evrei 13, 5.
[13] Psalmi 41, 6-7.
[14] Psalmi 26, 1-2.
[15] 1 Ioan 3, 16.
[16] Matei 5, 44.
[17] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 128-129.
[18] 1 Ioan 3, 18.
[19] cf. Galateni 4, 19.
[20] Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 762.
[21] Luca 2, 14.

†

Prea-iubiţi fraţi întru Hristos!

Pastorala de anul acesta e sunetul de clopot ce vesteşte, o dată cu Naşterea Mîntuitorului, un început al trăirii şi de către noi, românii ortodocşi, a căii vieţii şi pătimirii Domnului. De la raza Tatălui ce vine în lume să smulgă din deznădejde o omenire ostenită şi împovărată de idolatrie, de iubirea de sine a umanismului ateu, la propovăduirea din nou a Fericirilor creştine, care sublimează chipurile suferinţei, de la trezirea puterii pocăinţei, singura care deschide calea Împărăţiei lui Dumnezeu, la încercările prin care toţi cîţi în Hristos s-au botezat sînt chemaţi să treacă spre a urma slavei Lui şi a fi una cu El în veşnicie, în slava negrăită a Tatălui, în lumina cea pururea fiitoare şi în nespusa dulceaţă a iubirii dumnezeieşti, dimpreună cu toţi sfinţii şi îngerii.

Prigonirea de care vorbesc şi Mîntuitorul, şi arhi-episcopul nostru (ἐπίσκοπος – supra-veghetor) sînt prorocite nu spre împuţinarea veseliei duhovniceşti, ci dimpotrivă, spre însufleţirea şi întărirea dragostei de Dumnezeul către Care aleargă inimile noastre în fiecare clipă, şi de Care nu ne poate despărţi nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncul, nici altă făptură oarecare. De ar fi privit doar la slăbiciunile şi neputinţele omeneşti, la mulţimea păcatelor, de ar fi privit la fricile sau la plăcerile cugetului trupesc, de s-ar fi încrezut în puterile proprii, în tăria credinţei, ascuţimea minţii sau focul iubirii, de şi-ar fi pus nădejdea în orice altceva decît în Dumnezeu, mucenicii n-ar fi îndrăznit să creadă că vor putea birui chinul sau puterea ademenitoare a prigonirii şi n-ar fi fost martori cu însăşi viaţa şi moartea lor la atotputernicia făcătoare de minuni a lui Dumnezeu, care le-a dat putere să închidă gurile leilor, să stingă puterea focului, să scape de ascuţişul sabiei, să se întărească din slăbiciune, să se facă tari în războaie şi să întoarcă taberele vrăjmaşilor pe fugă.

Prigoana împotriva creştinilor a fost o constantă, de la dreptul Avel – ucis pentru dreapta sa credinţă de fratele său pizmaş – la toţi proorocii care, binevestind venirea în Trup a Mîntuitorului, au pătimit morţi grele şi de ocară, la Sfîntul Ioan Botezătorul – cel ucis pentru că nu s-a temut să strige adevărul -, la Însuşi Prea-curatul şi Prea-bunul nostru Domn astăzi prăznuit pentru minunata Naştere din Fecioară – ucis din pizma materialiştilor saduchei, a rigoriştilor farisei şi a ateilor irodiani, precum este scris:

Pentru ce s-au întărîtat neamurile şi noroadele au cugetat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pămîntului şi boierii s-au adunat laolaltă asupra Domnului şi asupra Unsului Lui. Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor. Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii şi Domnul îi va batjocori pe ei. Atunci va grăi către dînşii întru iuţimea Sa şi întru mînia Sa îi va tulbura pe ei. Iar Eu sînt pus Împărat de Dînsul peste Sion, muntele cel sfînt al Lui, vestind porunca Domnului. Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine şi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta şi biruinţa Ta marginile pămîntului. Paşte-vei pe dînşii cu toiag de fier; ca vasele olarului îi vei zdrobi pe dînşii. Şi acum, împăraţi, înţelegeţi; învăţaţi-vă toţi care judecaţi pămîntul. Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur. Luaţi învăţătură, ca nu cîndva să Se mînie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă. Cînd se va aprinde degrab mînia Lui, fericiţi toţi care nădăjduiesc spre Dînsul.

Psalmul s-a împlinit şi atunci, prin Mîntuitorul, şi e deosebit de actual acum, nouă, ucenicilor Mîntuitorului, neamul creştin al popoarelor întregii lumi. Adunatu-s-au puterile lumii să lepede dintru ei conştiinţa, să se răzvrătească împotriva Lui şi să-L ucidă acolo unde e sălăşluit în oameni, să şteargă Numele Lui de pe buze, din cărţi, din istorie, din cugete, iar în locul jugului Său cel bun şi a poverii Sale prea-uşoare să pună cătuşe gîndului, să plumbuiască dragostea, să alunge pe Duhul Sfînt pogorît asupra lumii şi primit cu veselie de creştini.

Temelia credinţei noastre, Scriptura, ne vesteşte inevitabilul prigoanei: lipsurile, sminteala, îndoiala, defăimarea, trădarea, singurătatea, scuiparea, biciuirea, răstignirea, iar în urma lor ÎNVIEREA şi viaţa veşnică. Însă azi, mai mult ca oricînd, vrăjmaşii Scripturii se simt de nebiruit în mărirea bogăţiei şi a puterii lor trecătoare şi pretind că salvează lumea de… Mîntuitorul ei! Ca şi acum 2013 ani şi de atunci încoace, ei fac uz de pîrghiile economice, politice şi religioase ca să se răzbune pe bucuria celor mîntuiţi de Blîndul Iisus şi uită că tot El este Dreptul Judecător şi Împăratul cel Veşnic.

În vremea vieţii pururea pomenitului şi celui întru sfinţi părintele nostru Justin Arhimandritul intensitatea şi chipurile prigoanei erau purtate mai cu seamă pe umerii săi şi ai fraţilor săi de generaţie mărturisitoare. El o purta delicat, discret, regeşte, simţindu-se onorat de jertfă; purta cunoştinţa şi realitatea apăsării cu tărie şi strălucire de diamant, fiind în cîrmuirea corabiei creştineşti prin furtunile atee ca un cîrmaci prea-iscusit, cu prisosire jertfelnic, înţelept ca şerpii şi blînd ca porumbeii. Prin subtilele prorociri şi îndemnuri pregătea poporul, pe care atît de mult l-a iubit, şi obştea, în care a luptat şi luptă pentru curăţia credinţei, pentru clipele de încercare ce vor urma. De 6 luni, din ce în ce mai intens şi mai la arătare, vedem creşterea acestei asupriri nu numai împotriva sărmanilor, a copiilor, a bătrînilor, a văduvelor, a celor pe care-i iubea mai mult Hristos, ci şi împotriva noastră, a păcătoşilor, care în chip monahicesc, la chemarea Stăpînului, am venit să slujim prin lacrimile şi pocăinţa noastră.

Sfînta Scriptură s-ar putea numi şi cu un alt titlu: Puterea Îndumnezeitoare a Pocăinţei. Întru pocăinţă s-au binevestit şi s-au făgăduit toate, şi numai prin ea există mîntuire. Prin baia ei curăţitoare de suflet, lacrimile devin prinos singur primit şi bineplăcut Celui ce Şi-a început propovăduirea îndemnîndu-ne către ea. Prin pocăinţă şi pentru pocăinţă stau veacurile, întru ea a rînduit Dumnezeu, prin Duhul Sfînt, Sfintele Taine mîntuitoare ale Bisericii: Botezul, Spovedania, Împărtăşania, Călugăria. Stropi-mă-vei cu issop, şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei, şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele. Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Întru pocăinţă nimic nu e cu neputinţă celui ce cere cu credinţă în Iisus Hristos.

De aceea şi acum, la Prea-sfîntă Naşterea Ta, Mîntuitorule, cădem înaintea Ta şi strigăm: Am greşit, iartă-ne! Am făcut fărădelegi înainte Ta şi am părăsit dragostea cea dintîi, pe care moşii şi strămoşii noştri au ţinut-o către Tine neîntinată. Doamne, Bunule, Cel ce cu lesnire ierţi şi nu ţii minte răul, şterge păcatele poporului nostru, Milostive, spală zapisul greşalelor noastre, căci cu zdrobire de inimă îngenunchem şi mărturisim relele ce singuri le-am lăsat să se abată asupra sufletelor noastre. De cînd a fost bunăvoia Ta ca Biserica să iasă de sub norul prigoanei comuniste şi să se ridice luminoasă din nou, spre slava Ta, noi, fără a socoti milostivirea şi facerea Ta de bine, nu ne-am pocăit pentru cele ce unii dintre noi, clerici şi fraţi de credinţă, am săvîrşit din slăbiciune în vremea ateo-comunistă, căci toţi purtăm povara fricii şi nemărturisirii, ca mădulare ale aceluiaşi Trup. Nu ne-am cerut iertare de la Tine şi de la popor pentru smintelile din acea cruntă prigoană, nici n-am spus adevărul despre mulţimea nenumărată de Sfinţi Mucenici pe care nu i-am cinstit după cuviinţă, nici nu am pus frîu fărădelegii, nici nu am mustrat-o, lăsînd cîinoşenia atee să se facă dreptar de lege, nici nu am catehizat cu rîvnă adevărurile de credinţă, nici nu am purtat grijă să alungăm valul de erezii, secte şi păgînisme ce au invadat ţara, nici n-am apărat pruncii să nu mai fie ucişi de mame enpăsătoare sau disperate, nici n-am apărat familia să nu mai fie hărţuită de necuvioşie, nici simţurile, pervertite de mass-media, nu le-am curăţat, nici cultura creştină n-am scos-o din colbul uitării. Grele păcate ne apasă, Doamne, pe noi, poporul român! Milostiveşte-Te spre robii Tăi aflaţi acum în ceas de cumpănă, Hristoase, Cel ce ai venit ca Prunc! Tinde către noi prea-păcătoşii, nerecunoscătorii, Mîna Ta spre binecuvîntare şi privirea Ta înlăcrimată spre iertare. Nu ne părăsi pe noi, ce ne-am pervertit sufletele cu minciuni, cu laşităţi, cu desfrînări de toate felurile, cu lăcomie, cu împietrire de inimă, cu lene, cei ce ne-am pătat mîinile cu sînge creştinesc, minţile cu cuget păgînesc, cei ce Te-am părăsit, Te-am lăsat întemniţat, gol, flămînd, şi însetat, cei ce am lăsat Biserica Ta să fie defăimată din lăuntru şi din afară. Plîngem şi ne tînguim cu duh umilit, Stăpîne, dar nu deznădăjduim spre Mila Ta. Întoarce mînia Ta! Lasă mîhnirea pe care Ţi-am adus-o! Doamne, mîntuieşte-ne că pierim! Vrăjmaşii ne-au înconjurat scrîşnind asupra poporului Tău, rănile sufletului ne-au răpus şi nu este nimeni să ne ajute! Nu lăsa, Împărate, ca Numele Tău să se surpe cu ocară dintre neamuri, din pricina păcatelor noastre, nu lăsa să ne piară credinţa, seminţia, graiul şi să pierdem însăşi viaţa cea veşnică. Nu ne usca pe noi ca pe smochinul neroditor, nu ne smulge ca pe via neroditoare! Şi acum, în al unsprezecelea ceas, cînd ateo-materialismul nu mai împilează cu teroarea durerii, ci cu teroarea plăcerii trecătoare în schimbul celei veşnice, acum cînd, ca să nu mărturisim ortodoxia şi dragostea creştină de oameni, sîntem şantajaţi ca mai înainte cu dosare compromiţătoare făcute cu sîrg de către lucrătorii nedreptăţii, acum cînd din întregul fiinţei nu ne-a rămas decît suspinul, acum cînd am putea pierde totul sau cîştiga totul, deşteptîndu-ne din somnul cel de moarte, strigăm către Tine: Mîntuieşte-ne! Ajută-ne să ne îndreptăm vieţile, să mărturisim adevărul Tău, ca dacă trăim sau dacă murim ai Tăi să fim!

Vezi lacrimile noastre, Bunule, vezi sărăcia noastră, vezi rugăciunea noastră umilă şi ocroteşte pe poporul Tău şi pe robii Tăi întăreşte-i şi fă-i bineplăcuţi Ţie! Amin.

Strigătul către Dumnezeu al unui singur om a potolit mînia lui Dumnezeu cea cu dreptate abătută asupra neamului, căci rugăciunea Părintelui Justin era mereu grabnic ascultată. Nu putem nădăjdui la rugăciunile sfinţilor dacă nu le recunoaştem sfinţenia şi dacă nu le urmăm faptele. Acum e rîndul întregului popor să se întoarcă şi să strige către Dumnezeu, cu sinceritate recunoscîndu-şi orice vină şi mărturisindu-şi păcatele, şi credem Domnului că România va rămîne grădina Maicii Domnului prin care colindă de-a pururea Pruncul Iisus.

Colindele care răsunau odinioară din celulele sfinţilor închisorilor vor colinda astăzi în ceruri şi pentru copiii din Pungeşti, nu din Siria, care, în pofida neprihănirii şi simplităţii inimilor lor mioritice, anul acesta n-au avut voie să colinde. Hristos Se naşte, slăviţi-L!

IPS Mitropolit Teofan, prezent la hramul Mănăstirii Petru Vodă: "Părintele Justin Pârvu, ctitorul acestei mănăstiri, a întruchipat în viața sa această purtare de crin și această purtare de sabie a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil"

Şi în acest an, cu prilejul sărbătoririi hramului, Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț a devenit loc de pelerinaj pentru credincioşi din întreaga ţară, veniți să-i cinstească pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, dar și să se închine și să se roage la mormântul Părintelui Justin Pârvu, ctitorul așezării monahale, trecut la Domnul în data de 16 iunie 2013. Urmând tradiţiei ultimilor ani, Sfânta Liturghie a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în sobor numeros de preoți și diaconi.

Vineri, 8 noiembrie 2013, în ziua când Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, denumiţi în popor şi „Voievozi“, Mănăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ şi-a serbat hramul. Sutele de credincioși prezenţi la sărbătoarea aşezării monahale, veniți din toată țara, au participat cu evlavie la Sfânta Liturghie oficiată în altarul de vară al mănăstirii de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, și s-au închinat și rugat la mormântul Părintelui Justin Pârvu, ctitorul așezării monahale, trecut la Domnul în vara acestui an. Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de corul „Macarie Ieromonahul” din Suceava, iar părinţii din Mănăstirea Petru Vodă şi maicile şi surorile de la Mănăstirea Paltin s-au îngrijit de buna desfăşurare a agapei pentru toţi închinătorii prezenţi la hramul mănăstirii nemțene.

 

Chemarea Cerului și chemarea pământului

În cuvântul de învăţătură rostit în cadrul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfinţitul Teofan a vorbit despre căile prin care omul se poate apropia mai mult de Dumnezeu: „Viața omului este o alegere continuă între chemarea Cerului și zgomotul pământului. Mântuitorul Hristos, în Evanghelia rostită, definește această strădanie a omului de a asculta chemarea Cerului, spunându-le Apostolilor Săi că «Cei care vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă» și arătând că oamenii sunt asemeni îngerilor, cu puțin mai mici față de ei. Aici se referă la cei care ascultă glasul Domnului, care ascultă glasul Bisericii, arătat prin Sfinții Apostoli, prin Sfinții Mucenici, prin cuvioșii din sihăstrii și prin toți cei care au arătat de-a lungul timpului calea care duce la Domnul. Pe de cealalată parte, cuvântul Mântuitorului, adresat tot Apostolilor, «Cei ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă”, îi definește pe cei care se apleacă spre chemarea pământului, uitând că «orice neascultare și orice călcare de poruncă își primește dreapta răsplătire», după cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel. Așadar, omul este, în general, rupt în două: pe o parte, există glasul Bisericii și glasul conștiinței, care îl cheamă spre Împărația Cerurilor, iar pe de altă partea există vocea trupului și vocea păcatelor lumii, care încearcă să-l rupă pe om de Dumnezeu și să-l ducă spre zone cuprinse de puterea întunericului, șoptindu-i să-L lase pe Dumnezeu și să devină dumnezeu fără de Dumnezeu. Cum poate omul să răzbată prin această luptă? În primul rând prin cunoașterea credinței celei adevărate, în al doilea rând prin trăirea credinței celei adevărate în viața de zi cu zi, iar în al treilea rând prin mărturisirea credinței celei adevărate. Acesta este întreitul veșmânt, pe care, dacă omul îl îmbracă și încearcă să-l poarte tot timpul, în ciuda căderilor sale, găsește drumul către Dumnezeu. Condiția este ca mărturisirea, cunoașterea și trăirea credinței să se împlinească în duh de smerenie, în duh de nejudecată, în duh de nevinovăție, în duh de neviclenie și în duh de iertare”.

Spre finalul predicii rostite, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei a subliniat că Sfinții Arhangheli prăznuiți i-au fost modele de luptă duhovnicească Părintelui-ctitor Justin Pârvu: „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, îngerii Împărăției Cerurilor, unul cu sabia, altul cu crinul, arată calea omului care îndepărtează obstacolele puse de ispitele care vin de la lume, de la trup și de la demoni, mergând ferm spre Împărăția Cerurilor. Arhanghelul Gavriil, cu floarea de crin, arată destinația omului spre nevinovăție, spre frumusețe sufletească, spre sensibilitate lăuntrică, spre candoare duhovnicească, iar sabia Arhanghelului Gavriil arată fermitatea omului în credință, dar și puterea lui în asceză și în răbdarea ispitelor de tot felul. Părintele Justin Pârvu, ctitorul acestei mănăstiri, a întruchipat în viața sa această purtare de crin și această purtare de sabie a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, oferind multora, de aproape sau mai de departe, duhul bunătății, duhul rugăciunii, duhul frumuseții sufletești, iar în același timp, îndepărtând cu sabia cuvântului și cu sabia tăriei lui sufletești, pe vrăjmașii Bisericii, ai neamului și ai familiei”.

La finalul Sfintei Liturghii, protos. Hariton Negrea, actualul stareț al Mănăstirii Petru Vodă, a ținut un scurt cuvânt: „Mulțumesc Mitropolitului Moldovei și Bucovinei pentru împreuna rugăciune și slujire, și tuturor credincioșilor care își păstrează evlavia către Mănăstirea Petru Vodă, ținând vie amintirea Părintelui stareț Justin arhimandritul, cel care a ctitorit această așezare monahală și care i-a învățat rânduiala călugărească pe majoritatea viețuitorilor de aici”. După acest moment, ca semn de prețuire din partea obștii, părintele stareț a dăruit Înaltpreasfințitului Teofan o icoană cu Maica Domnului și cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.

Înainte de a părăsi Mănăstirea Petru Vodă, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei s-a recules timp de câteva minute la mormântul Părintelui Justin.

Vizită și la Mănăstirea Paltin - Petru Vodă

Tot joi, în drumul de întoarcere de la hramul Mănăstirii Petru Vodă,  IPS Teofan a poposit şi la cealaltă ctitorie a părintelui Justin Pârvu, Mănăstirea Paltin - Petru Vodă, unde a ținut un cuvânt de folos obştii de maici păstorite de schimonahia Justina Bujor. „Dificultățile vieții pe unii oameni îi deranjează, iar pe alții îi creează, îi fac mai puternici” și „omul cu atât mai mult stă pe picioarele lui, cu cât șade în genunchi - atât la rugăciune, dar și suferind cu răbdare nedreptatea altora”, au fost principalele cuvinte de învățătură rostite de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” - Paltin adăposteşte peste 150 de maici, un orfelinat pentru copii şi azil pentru bătrâne.

 Autor: Tudorel Rusu
Sursa: Doxologia

Cuvântul Mitropolitului Teofan despre testamentul pe care Parintele Justin l-a lăsat Mănăstirii Petru Vodă şi poporului român. Inmormantarea Parintelui Justin

IPS Părinte Mitropolit Teofan a adresat un cuvânt în care a amintit de testamentul pe care părintele Justin l-a lăsat Mănăstirii Petru Vodă şi poporului român. "După ce a dus o viaţă înălţătoare, tulburătoare şi sfântă, părintele Justin Pârvu s-a îndreptat spre împărăţia cerurilor. Părintele a pregustat împărăţia cerurilor încă din această viaţă, dobândind-o din plin în lumina cea neînserată a lui Dumnezeu. S-a dus la Hristos, fără de care nu a conceput, din tinereţea lui până pe patul de suferinţă, să trăiască vreo clipă. A fost conştient de faptul că în Hristos trăieşte, viază şi se mişcă. S-a născut în cer, cum spuneau creştinii altă dată, după ce a fost binecuvântat de Dumnezeu să se nască întru împărăţia cerurilor încă din această lume. S-a dus la fraţii şi surorile sale de suferinţă, care au plecat din această viaţă cu multă vreme înaintea sa. În ultimele zile ale vieţii sale, în chilia de alături, într-un moment de har, a mărturisit un testament care să fie împlinit de cei care rămân în urmă. Părintele a ţinut să ceară iertate tuturor, a menţionat persoana care să-i urmeze în funcţia de stareţ, iar la final a dorit să comunice patru lucruri poporului român. Părintele a accentuat că trebuie să fie unitate în orice situaţie, iar apoi a îndemnat la multă pocăinţă, astfel încât Dumnezeu să ne ierte de multele noastre păcate. În al treilea rând, părintele Justin a spus că în Biserică trebuie să fie ascultare, iar apoi a îndemnat la multă rugăciune", a spus Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan. Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a citat apoi câteva cuvinte scrise de părintele Justin Pârvu referitoare la familie. "Având în gând pe Dumnezeu, neamul său şi familia creştină, părintele Justin Pârvu a dorit să stea permanent de veghe. Mulţumim Preasfintei Treimi pentru că a binecuvântat ca părintele Justin Pârvu să se nască pe pământ românesc şi pentru că l-a apărat în vreme de prigoană cruntă. Mulţumim lui Dumnezeu pentru că i-a dat părintelui puterea mărturisirii în vremurile acestea atât de tulburate pentru neam şi pentru familie. Să-L rugăm pe Dumnezeu să-l odihnească pe părintele în lumea drepţilor şi să-l ierte pentru păcatele pe care le-a săvârşit în această viaţă", a dăugat IPS Teofan.

Sursa: Doxologia

Video. Mitropolitul Teofan, la capataiul Parintelui: "Parintele Justin a plecat acolo unde i-a fost inima toata viata, in Imparatia Cerurilor"

Sfantul Mucenic Justin, Martirul si Filosoful - Ziua Parintelui Justin Parvu, Voievodul Adevarului, rastignit pe crucea neamului si strans imbratisat de Hristos Cel Inviat! Cuvinte de folos ale Parintelui Justin catre poporul român şi catre arhierei după Taina Sfantului Maslu savarsita de Mitropolitul Teofan astazi in fata chiliei parintelui

Ieri, Joi, 30 Mai a.c., starea de sănătate a Părintelui Justin Pârvu a rămas neschimbată, adică destul de fragilă, pe fondul unei mari slăbiciuni trupeşti. În chilia sa de la Mănăstirea Petru Vodă părintele a petrecut neîncetat în rugăciune, ascultînd slujbele şi odihnindu-se. Spre seară a avut cîteva momente de insuficienţă respiratorie, pe fondul umezelii din atmosferă, dar au putut fi depăşite cu bine spre miezul nopţii, după dezumidificarea aerului din chilie. Astăzi, Vineri, 31 Mai a.c., după terminarea Sfintei Liturghii, părintele stareţ s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi s-a odihnit cîteva ceasuri. Pulsul i-a fost stabil şi respiraţia bună. La orele 17 Înalt Prea Sfinţitul părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei, a venit şi a săvîrşit Taina Sfîntului Maslu în faţa chiliei Părintelui Justin. La sfîrşit, părintele mitropolit i-a cerut părintelui stareţ cîteva cuvinte de folos, dintre care redăm cuvîntul adresat poporului român şi arhiereilor Bisericii:

Mitropolitul Teofan: – Pentru poporul român ce cuvînt lăsaţi, părinte?

Părintele Justin: – Poporul român… pentru poporul român este un cuvînt greu de spus. Poporul român este un popor biruit, pizmuit şi forţat, împins, fără stăpîn. Poporul e fără stăpîn, asta e drama cea mare. Toată lumea aceasta e fericită, e bucuroasă, are de toate, dar nu are cine să-i încălzească inimile, să-l poată menţine într-o unitate, aşa. Nu vorbim de ascetismul călugăresc de altădată, în care…

Mitropolitul Teofan: – Ce să le spun fraţilor arhierei: prea-fericitului, fraţilor arhierei din Sfîntul Sinod?

Părintele Justin: – Au o răspundere cum nu a existat şi nu există în lupta aceasta a noastră duhovnicească. Nu există o potrivire pe care să o aduci, să se facă o comparaţie în periodul istoric cu ceea ce a fost şi ceea ce este în istorie şi toate celelalte care vor veni. Dar dacă noi sîntem… în starea aceasta de sărăcie, de lipsă, de mizerie, de prigoană… Ei trebuie să trăiască o vreme de prigoană care n-are soluţie, nu există … rezoluţii şi situaţii. Din noaptea aceasta şi pînă mîine noapte să rezolvăm problemele pe planul cel duhovnicesc, spiritual şi administrativ. Dacă nu va exista această unitate şi înţelegere, atunci nu putem face nimic. Nu putem face nimic. Să fim mulţumiţi, bucuroşi, să stăm drepţi, chivernisitori, cu răspunderea înaintea lui Dumnezeu de ceea ce am realizat, cîte le-am făcut în viaţă. Dumnezeu să-i ocrotească.

Sursa: PetruVoda

Mitropolitul Teofan: Ce a făcut naţiunea noastră în aceşti aproape 100 de ani ce s-au scurs de la Marea Unire? Dincolo de România reală, România cea dinlăuntru, nu există decât «vânare de vânt, chimval răsunător şi deşărtăciune a deşărtăciunilor»

Ce a făcut naţiunea noastră în aceşti aproape 100 de ani ce s-au scurs de la Marea Unire? În plan istoric, am trecut prin două războaie mondiale şi printr-un regim ateu, au fost răpiri de teritorii şi recuperarea lor în parte, pentru că o parte din România cea reală se află încă înstrăinată. Însă adevăratul răspuns la ceea ce s-a petrecut în toată această perioadă este cât de mult ne-am apropiat sau ne-am depărtat de Dumnezeu, cât de mult am înţeles, am trăi şi mărturisit din Evanghelia lui Hristos. După cuvântul biblic, se poate spune despre societatea românească de astăzi că se află «în durerile naşterii»: frământare, agitaţie, fapte de eroism sau trădări. România se află în acest proces al naşterii spre normalitate, însă dincolo de această Românie agitată şi frământată, divizată, adânc şi puternic mediatizată, se află România cea din adâncuri, România cea dinlăuntru, România cea reală. Aceasta este România familiei, în care se nasc şi cresc copii în frica de Dumnezeu, cu ruşine de oameni şi cu iubire de neam. Dincolo de aparenţele negative, există România pâinii şi a vinului câştigate cinstit, România medicului, a militarului , a universitarului,a  ţăranului, chiar şi a politicianului, care nu-şi pleacă genunchiul în faţa triplului idol al lumii moderne: averea indiferent de preţ, puterea şi plăcerea ilegitimă. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să multiplice această Românie adâncă şi reală, ca ea să devină cu adevărat dominantă, fiindcă în cele din urmă numai o astfel de naţiune există cu adevărat. Dincolo de o astfel de Românie, nu există decât «vânare de vânt, chimval răsunător şi deşărtăciune a deşărtăciunilor»

Scrisoare pastorală la Naşterea Domnului a Mitropolitului Teofan: Copiii - bucurie şi frumuseţe în familie. "Copiii să fie crescuţi în frică de Dumnezeu, iubire de neam şi ruşine de oameni".

În aceste zile de praznic, pline de bucuria Naşterii lui Hristos, este bine să fim pătrunşi de adevărul că aducerea pe lume a unui copil este izvor de bucurie, de bine şi de binecuvântare pentru întreaga familie.
Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

„Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu.“ (Isaia 8, 18)

Iubiţi fii şi fiice întru Hristos Domnul,

Am ajuns, cu mila lui Dumnezeu, la marele Praznic al Naşterii Domnului. Colindătorii bat la uşa sufletelor noastre pentru a ne împărtăşi vestea cea bună a Naşterii lui Hristos din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu prin adumbrirea Duhului Sfânt. Inimile şi glasurile curate ale copiilor purtători de colind sfânt ne mărturisesc adevărul că Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi a locuit printre noi pentru a ne ridica la ceruri, făcându-ne părtaşi vieţii celei veşnice şi nestricăcioase.
Cu ochii credinţei vedem pe Maica Domnului cu Pruncul în pântece călătorind de la Nazaret spre Betleem, vedem peştera cea săracă în care S-a născut dumnezeiescul Prunc. Prin ochii credinţei asistăm la primele zile trăite de Hristos printre noi, oamenii: Îl însoţim ca prunc în Ierusalim la opt şi la patruzeci de zile de la naştere, Îl însoţim în Egipt fugind de mânia ucigătoare de prunci a lui Irod, iar apoi în drumul de întoarcere către Nazaretul Galileii.
Toate aceste momente legate de naşterea şi copilăria lui Hristos trezesc în noi dorul după puritatea copilăriei, după căldura unei familii în care domneşte bucuria, armonia şi pacea, dorul după o viaţă curată şi sfântă pe care o aflăm în fiecare copil nou născut în lume, deoarece „copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu“(1).

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Iisus Domnul,

La Naşterea lui Hristos, toate s-au umplut de bucurie. Oştirile cereşti, lăudându-L pe Dumnezeu, cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“(2). Păstorii, primind minunată înştiinţare de la înger: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul“(3), văzându-L pe Prunc, s-au întors la turmele lor „slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră“(4). Magii din Răsărit, purtători de alese daruri, ajungând în faţa dumnezeiescului Prunc, „s-au bucurat cu bucurie mare foarte“(5).
De ce, oare, această bucurie mare? Pentru că „Prunc, zice Profetul, s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie“(6).
Aceeaşi bucurie suntem chemaţi să o trăim şi astăzi de praznicul Naşterii Domnului. „Să se bucure cerul, rostesc imnele Bisericii, să se veselească pământul! Că S-a născut Mielul lui Dumnezeu“(7). „Veseliţi-vă, drepţilor, ceruri, bucuraţi-vă, săltaţi, munţilor, căci S-a născut Hristos“(8). „Puterile cerurilor se bucură şi pământul cu oamenii se veselesc“(9), căci „Domnul Iisus născându-Se din curata Fecioară, toate s-au luminat“(10).
Aceeaşi sfântă bucurie legată de Naşterea Domnului se prelungeşte în viaţa fiecărui om atunci când acesta mărturiseşte şi trăieşte, adânc şi conştient, taina coborârii lui Dumnezeu pe pământ, moartea şi Învierea Sa. Împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, adică cu Hristos Cel născut în Betleem, mort şi înviat din morţi, omul se naşte din nou, renaşte la o viaţă nouă altoită în Dumnezeu, devine „făptură nouă“(11). Pentru această naştere din nou, renaştere în Duhul, omul se bucură cu bucurie sfântă, bucurându-Se şi Hristos împreună cu Preacurata Sa Maică, cu îngerii şi cu sfinţii toţi.
Bucurie mare a fost, aşadar, atunci când S-a născut după trup Fiul lui Dumnezeu. Bucurie mare este şi atunci când omul se întoarce la Dumnezeu, renăscând duhovniceşte. Mai există însă o bucurie, izvorâtă din bucuria Naşterii Domnului şi din bucuria renaşterii întru Hristos a omului, şi anume bucuria venirii pe lume a unui copil.
Asupra acestei sfinte, mari şi binecuvântate bucurii a naşterii de prunci dorim a ne opri o clipă astăzi, în ziua de praznic a Naşterii Domnului.
Naşterea de prunci a fost considerată de-a lungul vremii în toate tradiţiile popoarelor o mare binecuvântare de la Dumnezeu revărsată asupra tatălui, mamei, fraţilor şi surorilor mai mari, asupra întregii familii.
Zdruncinându-se adânc temeliile spirituale ale umanităţii în ultimele veacuri, naşterea de copii şi-a pierdut mult, în conştiinţa multora, din aureola sa de har, bucurie şi binecuvântare. Căutarea unei vieţi cât mai comode şi lipsite de grijă, diminuarea sau chiar pierderea simţământului jertfirii pentru celălalt în viaţa de familie duc la limitarea naşterilor la unu sau cel mult doi copii. Aceste manifestări, încurajate de legislaţii permisive în ceea ce priveşte avorturile, de comercializarea produselor anticoncepţionale, care tot abortive sunt, de politici educaţionale distructive în privinţa naşterii de prunci, prin mass-media şi nu numai, sunt, în cele din urmă, consecinţa înstrăinării omului de Dumnezeu şi expresia lipsei de nădejde în purtarea Lui de grijă.

Predica Mitropolitului Teofan si Cuvantul Parintelui Justin la Hramul Manastirii Petru Voda – Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. VIDEO/AUDIO/FOTO.

Sursa: Roncea.ro

Predica memorabila a Mitropolitului Teofan. "In fata turcitilor de azi, avem noi curajul de a marturisi precum Voievodul Constantin Brancoveanu?"

Sursa: Ortodoxmedia

Cuvantul Mitropolitului Teofan la inmormantarea Parintelui Arsenie Papacioc.

Predica IPS Tefoan la inmormantarea Parintelui Arsenie Papacioc
Sursa: Doxologia

“Din diferite parti ale tarii, venit-am la Manastire pentru a primi in aceasta lume ultima binecuvantare din partea Parintelui Arsenie. Ceva din fibra sufleteasca a fiecaruia a vibrat, s-a miscat, si ne-a indreptat spre Techirghiol. Dumnezeu ne-a binecuvantat sa fim aici, sa participam la dumnezeiasca Liturghie si la Slujba de Prohodire. Din cuvantul Patriarhului Daniel, am inteles care a fost traseul, care a fost pelerinajul prin viata a celui care a fost duhovnicul prin excelenta al neamului romanesc.

Despre Parintele Arsenie, ca duhovnic, caci este duhovnic prin excelenta, se pot spune nenumarate lucruri. Cred ca fiecare persoana care a trecut prin chilia Parintelui poate da mai inainte de toate marturie despre usurarea de povara cu care el a intrat in chilia Parintelui si cat de usor i-a zburat sufletul dupa o intalnire doar de cateva minute cu Parintele.

Incerc sa dau maturire (sa dam marturie) aici doar de trei lucruri: starea de prezenta pe care el o cerea si o dadea, ca si canon pentru fiecare, starea de marturisitor al dreptei credinte si starea de receptivitate a durerilor asezate in mana inimii Parintelui de catre toti cei care au trecut prin chilia Cuviosiei sale. “Dumnezeu nu iubeste plangaciosii, Dumnezeu ii are in brate doar pe luptatori“, spunea Parintele adesea celor care se apropiau de dansul cu inima zdrobita si el ii indemna ca pe langa Cruce sa aibe si sabia, ca pe langa metanii sa aibe si curajul marturisitor. Caci mare este smerenia, ea te duce catre Dumnezeu si masoara si starea duhovniceasca. Dar mare este si curajul marturisitor. Puterea smereniei impreuna cu puterea marturisirii il imbraca pe om in puterea Crucii si in puterea biruintei si a Invierii. Si aceasta stare de luptator, el, Parintele, o aseaza la inima fiecaruia fiindca, zice el, “Dumnezeu te-a creat, Dumnezeu te-a renascut prin sangele Sau si Dumnezeu te mantuieste in fiecare clipa. Fii asadar luptator.”

Parintele daca dadea un canon celor care treceau prin fata cuviosiei sale, canonul acesta era: sa fii fiule in stare de prezenta.

Prezenta in fata lui Dumnezeu, caci El te-a creat.

Prezenta in fata aproapelui, caci esti destinat sa-l iubesti si sa te rogi pentru el.

Prezenta in fata lumii, caci lumea intreaga esti chemat sa o porti in rugaciunile tale catre Dumnezeu.

Prezenta in fata propriei tale constiinte, care nu trebuie sa fie niciodata adormita.

Stare de prezenta, pentru ca in chipul si inima Parintelui rasunau cuvintele rostite de Dumnezeu inca din Vechiul Testament: “Eu sunt viu, voi sunteti vii“. Si voia Parintele, si cu darul Celui de Sus, a reusit sa fie viu in adevaratul sens al cuvantului, sa alunge moartea din chipul lui si din chipul celor care-si plecau genunchii in fata Parintelui, pentru ca daca nu esti viu, adica nu esti real, in orice moment al vietii tale de bucurie sau de suferinta esti un om mort. Iar Dumnezeu, spunea Parintele, mantuieste doar pe cei vii, pe cei care pulseaza de viata, pe cei care traiesc cu adevarat in fiecare clipa, pe cei care daruiesc viata celor din jurul lor.

Parintele a manifestat stare de receptivitate pentru durerile oamenilor. De ce v-ati indreptat atatia spre chilia Parintelui de-a lungul celor 35 de ani aici, cat a zabovit in Manastirea Dintr-un lemn din Valcea, sau din Moldova, din Oltenia, din Muntenia? De ce oare?

Pentru ca oamenii simteau povara pacatelor, necredintei, disperarii pe umerii sufletelor lor si veneau la chilia lui si asezau sufletele lor in causul mainilor Parintelui, iar el avea darul sa-ti ia sufletul din tine, sa-l atinga de sufletul sau si pe amandoua sa le aduca inaintea tronului Preasfintei Treimi. De aceea, cohorte de arhierei, de stareti si starete, de preoti, de Parohie, demnitari intelectuali, oameni de stare sau talpa tarii, intr-un convoi neintrerupt ca o cascada care curgea valuri-valuri, se indreptau spre chilia parintelui ca sa-si usureze sufletul. Parintele stia un lucru: ca trebuie sa fie urmator Sfantului Pavel precum Sfantul Pavel a fost urmator al lui Hristos Care a spus: “Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si eu va voi odihni pe voi‘.

Parintele Arsenie a fost un urmator al lui Hristos, luand asupra sa povara lumii pentru ca avea asupra sa pecetea lui Hristos asezata pe sufletul lui, pecete care, dupa marturia Sfantului Simeon Noul Teolog, inseamna sa preiei pacatele altora si sa le consideri ca ale tale si sa plangi pentru ele ca si cum ar fi ale tale, dandu-ti chiar sufletul pentru sufletul aproapelui si prin aceasta ai pecetea lui Hristos in chipul tau.

Dumnezeu l-a chemat la sine pe Parintele si ne intrebam astazi cum de a fost cu putinta ca o floare atat de frumoasa sa odrasleasca pe pamantul nostru. Cum s-a putut naste si a putut creste un barbat atat de puternic. Doar mila lui Dumnezeu cunoaste adancul acestei taine. Noi doar stim ca a avut o familie binecuvantata. A avut cei sapte ani de acasa. L-a binecuvantat Dumnezeu sa traiasca in stralucita perioada interbelica, sa-si asume atunci responsabilitati administrative in cetatea tarii. Prin suferinta, cum spune el, a fost trezit prin cei 14 ani de inchisoare. Inainte de venirea comunistilor la putere si dupa asezarea acestora la carma tarii. Si apoi Dumnezeu, si aici poate gasim franturi din raspunsul de ce a fost asa, pentru ca mergand la Slatina l-a intalnit pe Parintele Cleopa, mergand la Sihastria, l-a intalnit pe Parintele Petroniu Tanase, vietuind la Antim, a cunoscut bunatatea Parintelui Sofian. Traind la Dintr-un lemn, l-a cunoscut pe cel care anul trecut pe vremea aceasta a plecat la Cer, pe marele intru simplitate si intru sfintenie, Parintele Teofil Badoi. A legat o prietenie mare cu Parintele Gavril de la Zafira. A cunoscut la Aiud pe Valeriu Gafencu, pe Ianolide, pe Vulcanescu, pe Nichifor Crainic, pe Parintele Benedict, pe Parintele Iustin Parvu, si altii asemenea ca el.

Dumnezeu l-a daruit neamului romanesc, pentru ca sa-l ajute pe acesta sa traiasca clipe de adevar. Caci unde este Adevarul, spunea Parintele acum trei ani de zile, este Biserica. Si Biserica este acolo unde este Adevarul si unde este Ortodoxia.

Parintele a plecat la cer. Multi se intristeaza. El se bucura, caci s-a implinit cu certitudine cuvantul pe care l-a rostit cu certitudine in inima sa “Cat doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine, Doamne.” Aproape o suta de ani a asteptat clipa de ieri, de alaltaieri. Si anume sa intre in camara de nunta, sa patrunda in lumina cea neinserata a vesniciei, sa stea la masa cinei celei de Taina. Sa patrunda nu doar pentru doua ore, ci pentru vesnicie in Liturghia cea vesnica.

Acum, in zarile Imparatiei il are alaturi pe Patriarhul Iustinian, care i-a fost ocrotitor, pe Patriarhul Teoctist, care a fost ajutat in clipe de cumpana de rugaciunea, sfatul si binecuvantarea Parintelui. Il are alaturi pe cel care i-a fost foarte multi ani fiu duhovnicesc, pe marele mitropolit al Ardealului (Bartolomeu Anania) plecat ca un inaintemergator. Precum si Parintele Tanase, un alt inaintemergator, caci cum spunea Parintele de la Athos, batranii cheama batranii in Imparatia Cerurilor. Noua nu ne mai ramane decat sa zicem o rugaciune: Iti multumim Doamne ca ni l-a daruit atatea vreme, ai mila de noi Doamne, cu Harul si cu iubirea ta de oameni. Amin.“

Sursa: razbointrucuvant.ro

Arhiepiscopia Iasilor ia atitudine in problema panoului publicitar ce foloseste imaginea unui bebelus, pe a carui mana a fost aplicata eticheta "homosexual"

Având în vedere faptul că în municipiul Iași, într-o zonă intens circulată, s-a afișat, pe un panou publicitar, o imagine cu un copil având de mână eticheta ”homosexual”, alături de care este textul ”orientarea sexuală / nu este o alegere / nu este boală”, aducem la cunoștința opiniei publice următoarele:

Este regretabil ca într-un loc public să fie expus un astfel de panou, întâmplător sau nu, chiar în perioada în care creștinii ortodocși (majoritari în municipiul Iași) se pregătesc să serbeze Sfintele Paști.

Homosexualitatea (ca și alte devieri în comportamentul sexual) nu reprezintă o orientare înnăscută, cum sugerează panoul respectiv, existând și studii ale unor specialiști care combat această idee.

Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, condamnă în mod clar și fără echivoc orice fel de comportament sexual deviant. În cartea Leviticului, Dumnezeu le spune fiilor lui Israel ”Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (capitolul 18, versetul 22). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: ”Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).

Este evident, așadar, că pentru un creștin (dar și pentru alte religii monoteiste) homosexualitatea este un păcat. Cei care au căzut într-o astfel de patimă au însă șansa de a se ridica, prin pocăință și spovedanie, iar Biserica se roagă pentru îndreptarea lor, condamnând însă cu fermitate păcatul, indiferent de contextul social sau de ideile care sunt la modă la un anumit moment.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor

Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei: „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem și mărturisim că omul, așezat de Dumnezeu ca „preot“ și slujitor al creației, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman. „La noi în Balcani - spunea Sfântul Nicolae Velimirovici - se păstrează încă ceva din respectul vechi față de natură. Trăiește încă obiceiul ca săteanul să-și facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (...) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.
Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturisește îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă și responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfințenia sau păcatul din om antrenează întreaga creație, influențând-o în bine sau în rău.

Viața curată a omului aduce bucurie și se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul își umple viața de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primește lumină și slujește omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viață sfântă (Luca 10, 19) și de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societății umane în general, are drept consecință manifestarea naturii în mod pașnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni. „Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (...) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6). „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (...) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20). Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.

Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu.

Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credința în Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „așteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) și a păcatelor noastre.

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandrețe adresat nefericiților acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greșit, orice mângâiere pentru bătrânul răvășit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalți și pentru întreaga creație.

Sursa:

http://www.doxologia.ro/articol/20110311/pamantul-se-sfarama-pamantul-sare-bucati-se-clatina-pamantul-isaia-24-19

Mitropolitul Teofan: "Dacă vocea lui nu mai răsună, rugăciunea Mitropolitului Bartolomeu este mai puternică acum"

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu a plecat la cer, de fapt, s-a născut în Cer, cum au spus cei vechi. A fost un uriaş şi rămâne un uriaş, un uriaş pentru că a reuşit să îmbine ceea ce puţini, foarte puţini reuşesc să facă: o credinţă de cremene în Dumnezeu, o cultură imensă şi o capacitate uimitoare de a sluji Biserica şi neamul. Din această seară, vocea Mitropolitului Bartolomeu nu mai răsună, nu mai cheamă la luptă. Vocea lui nu mai are posibilitatea să creeze împotriviri. Dar dacă vocea lui nu mai răsună, rugăciunea Mitropolitului Bartolomeu este mai puternică acum. De fapt, vocea lui nu se va mai manifesta de acum, decât prin rugăciune, rugăciune în faţa Tronului Preasfintei Treimi. Zic aceasta pentru că am sentimentul lăuntric că după o viaţă de luptă aprigă, Mitropolitul Batolomeu a ajuns la tărâmul păcii. Şi Dumnezeu, în Împărăţia Sa, l-a primit cu braţele deschise. Rugăciunea lui devine vocea lui, glasul lui, care din înălţimea Cerului va răsuna de acum şi mai puternic.

Mitropolitul Bartolomeu a plecat la Cer, deja l-a întâlnit pe Patriarhul Iustinian, pe Patriarhul Teoctist, pe Mitropolitul Firmilian al Olteniei, pe părinţii lui, cei care i-au fost foarte dragi. Ne priveşte împreună cu aceştia din înălţimea Cerului şi ne cere nouă, rămaşi încă în valea plângerii acestei lumi, să mergem pe drumul pe care ei l-au bătătorit, iar Mitropolitul Bartolomeu a avut un drum frumos, un drum adânc, un drum înălţător. A mers pe el cu dreptate, a mers pe el cu credinţă, a mers pe el cu îndrăzneală mărturisitoare a valorii Bisericii Ortodoxe şi a valorii neamului românesc. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Credinţa în înviere, în Domnul cel mort şi înviat îi ajută, în primul rând, pe ardeleni şi pe români, în genere, să trecem peste acest moment şi credinţa în Dumnezeu ne ajută să ne ancorăm în nădejdea că vocea marelui Mitropolit Bartolomeu nu este stinsă, prin rugăciune vocea lui devine mai puternică. 

Dumnezeu să-l odihnească în pace!