92 de ani sub ocrotirea celui mai bogat in ani mucenic, Sfântul Haralambie. Întru mulţi ani, Părinte! Sa ajungeţi măcar la vârsta Sf. Haralambie! Minunea săvârşită de Sfântul Haralambie cu Părintele Justin

Relatam aici o minune petrecută cu Părintele Justin la puţin timp după întoarcerea sa din inchisoare…
„Cu sănătatea zdrobită, dar cu sufletul viguros, se întoarce în satul natal, unde are marea bucurie de a vedea că locurile şi oamenii de aici rămăseseră nealteraţi de arşiţa ateismului. Întâmpină însă o mare întristare – mama era grav bolnavă de pelagră şi nu a putut nicicum să o convingă că s-a întors acasă, că fiul ei cel mai iubit trăieşte. Rugăciunile mamei pentru fiul ei, nenumăratele parastase făcute de mama, care credea că fiul ei nu mai trăieşte, l-au întărit mult pe Părintele în închisoare, dar acum nu mai avea cui să-i mulţumească. A aşteptat ca mama să se stingă din viaţa aceasta pământească şi abia apoi s-a întors în mănăstire, adică după un an jumătate. În acest timp Părintele a încercat să se angajeze undeva, dar nu reuşea nicicum datorită legitimaţiei de deţinut. În cele din urmă reuşeşte să se angajeze ca muncitor în construcţia şoselei din această zonă.

Muncind din greu, istovit de puteri, Părintele se îmbolnăveşte încât abia mai putea urca o scară. Mama îi murise, dar se întâmplă o minune prin care această demnă mamă îşi arată recunoştinţa şi dragostea către fiul ei, stingând astfel amărăciunea Părintelui. Era în noaptea Sf. Mucenic Haralambie, ziua de naştere a Părintelui Justin. În acea noapte Părintele priveghează în cinstea Sf. Haralambie împreună cu celelalte rude care mai erau în viaţă. Cu multă evlavie îşi aminteşte Părintele de acel moment în care citea acatistul înaintea icoanei Sf. Haralambie şi cum a simţit prezenţa Sfântului, care nu a întârziat să-l ajute. Astfel că abia aţipind, o vede pe mama cum îl binecuvintează pe cap, după care Părintele se trezeşte şi uimit, se vede sănătos şi plin de puteri noi, tămăduindu-i-se orice boală căpătată de pe urma închisorii. Îi mulţumeşte Sfântului Haralambie şi mamei şi porneşte din nou spre mănăstire”.

extras din cartea „Parintele Justin Parvu si bogatia unei vieti daruita lui Hristos”

 

Sursa: siteul Revistei Atitudini

A aparut revista ATITUDINI nr. 14

DIN CUPRINS

• Părintele Serafim Rose – propovăduitorul Ortodoxiei inimii
• Cum m-a ajutat Părintele Serafim Rose împotriva evoluţionismului de Ioan Vlăducă
• Hristos S-a născut! Interviu cu Părintele Justin Pârvu
• Istoria ROCOR-ului de Sfântul Ioan Maximovici – partea a II-a
• Cuvânt despre prooroci mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici de Sf. Ioan Gura de Aur
• Scrisoare către cei ieşiţi din Biserică de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică
• Ecumenismul şi politeţea europeană de Ioan Vlăducă
• Prorocii ale stareţilor ruşi. Apostazia ca urâciune a pustiirii
• Maica Gavrilia Papayannis, Anahoreta dragostei. Adevărata Iubire se găseşte mereu pe Cruce
• Ultima revoluţie: NOUA ORDINE MONDIALĂ reală împotriva falsei „Noi Ordini Mondiale” de Saccsiv
• Neamul românesc pe calea Adevărului. De ce suntem în criză? de Dan Radovici
• Hristos Se naşte, slăviţi-l! Icoana Naşterii lui Hristos de Michel Quenot

si multe altele.

A aparut Calendarul pe anul 2011 cu Parintele Justin Parvu!

Primul calendar este de perete, în format A3 (30 cm × 42 cm); cuprinde pe partea din faţă fotografii mari cu Părintele Justin, iar pe verso calendarul ortodox + imagini din viaţa de obşte a Mănăstirilor Paltin şi Petru Vodă. Conţine 13 pagini color, pe carton lucios de 200g. PREŢ: 15 RON.

Al doilea calendar este de birou, în format A6 (15 cm x 10,5 cm); cuprinde pe partea din faţă fotografii mari cu Părintele Justin, iar pe verso principalele sărbători din luna în curs + imagini din viaţa de obşte a Mănăstirii Paltin. Conţine 13 pagini color, pe carton lucios de 130g. PREŢ: 5 RON

Pentru comenzi utilizaţi formularul de aici.

Interviu ATITUDINI. Mărturia Părintelui Justin Pârvu – Trăim într-un veac al minciunii şi al înşelării

Să facem din ţara asta un Canaan de rugăciune

Părinte, spuneaţi că trăim într-un lagăr electronic, chiar dacă noi nu sesizăm şi încă avem impresia că suntem liberi, într-o societate democratică. Credeţi că este vreo diferenţă între acest lagăr şi cel comunist?

Dragii mei, nu este nicio diferenţă. Că este comunism sau neocomunism, că este sub Ceauşescu, sau sub Iliescu, sau sub oricare alt x-ulescu, prizonierul tot prizonier rămâne. De aici putem vedea noi arta şi dibăcia la care au ajuns aceşti stăpâni ai lumii, după cum au reuşit sa transpună în minţile noastre comunismul drept democraţie, cenzura drept libertate, încât au ajuns să desăvârşească această artă demonică, arta minciunii; trăim într-un veac al minciunii şi al înşelării, încât nimic nu mai e autentic, nici noi, ca persoane, nici plantele sau hrana pe care le consumăm, toate sunt modificate şi nefireşti. Se lucrează cu informarea şi dezinformarea în aşa grad, încât nici tu nu mai ştii care este partea reală a lucrurilor. Ca să distingi azi adevărul de minciună e greu şi pentru oamenii duhovniceşti şi cât de cât aşezaţi; este nevoie de o mare atenţie şi trezvie, să ne cunoaştem inamicul ce ne stă înainte. Este însuşi tatăl minciunii şi îşi adună în laboratorul minciunii toate uneltele acestea prin care lucrează şi pe care le compromite neîncetat. Ei folosesc astfel de tehnici pentru un scop foarte important – să inducă confuzia –, aceasta este o armă importantă a sionismului internaţional. Prin îndoială şi confuzie anulezi tot, chiar orice fundament care a stat la baza unei civilizaţii. Adică este o descompunere şi morală, şi spirituală a omului, încât el nu mai există ca fiinţă umană; este o depersonalizare a fiinţei umane. Acesta a fost de altfel şi scopul lor, de a aduce omenirea într-un stadiu de neîncredere. Diavolul, vrăjmaşul de moarte al omului, a reuşit să îl dezmoştenească pe om de toate calităţile cu care a fost înzestrat în rai.

Dar cum poate reuşi fără voia noastră?

Păi, desigur că prin voia noastră; prin neascultarea noastră de poruncile lui Dumnezeu, am lăsat portiţe deschise pentru tatăl minciunii. Cine mai ţine azi seama pentru ce înălţime duhovnicească am fost creaţi şi de ce bogăţie ne facem lipsiţi prin neascultarea noastră? Cine mai ascultă de sfaturile Părinţilor Bisericii? Dacă nu suntem într-un rost duhovnicesc, nu ne aflăm pe o axă bună. Degeaba avem noi raţiuni drepte şi logice, dacă nu îşi au rostul duhovnicesc, sunt fără valoare; nu eşti acoperit de har. Discernământul este sarea Harului dumnezeiesc. Ei amestecă lucrurile şi prezintă unele informaţii reale, unele false, astfel încât să ne slăbească puterea de a discerne. Acesta este, de altfel, scopul lor demonic.

Dacă ajungi să fii prizonierul unei reeducări a minţii, cum reuşeşti să mai evadezi?

Cea mai comună metodă de reeducare, folosită atât de comunişti, cât şi de stăpânitorii de azi, de altfel aceiaşi securişti doar cu altă pălărie, este metoda şedinţelor. Înainte erau şedinţele de partid, acum sunt şedinţe culturale sau simpozioane. În momentul în care a intrat în presa aceasta a şedinţelor şi a strângerilor de mâini, omul începe deja să aibă îndoieli şi să renunţe la crezul său de o viaţă şi astfel să îmbrăţişeze doctrina partidului. Nu deodată. Azi, mâine, poimâine, încet-încet, începe să îşi facă loc în suflet schimbarea concepţiilor pe care le aveai şi aşa toată ciocăneala asta a lor are până la urmă un rezultat pozitiv pentru ei, chiar dacă la început pare o tactică banală.

Ei conduc lumea din umbră, cu un nucleu de oameni, o elită a întunericului şi a răutăţii. Şi noi, dacă am crea o elită duhovnicească am mai putea realiza ceva şi să le stăm împotrivă.

Mai e posibil aşa ceva, când frâiele naţiunii noastre sunt în mâinile altora?

România la ora actuală nu mai este condusă de români, ci de străini, în special evrei şi unguri, care au găsit în ţara noastră o gazdă plăcută din toate punctele de vedere; din punct de vedere economic, dar şi din punct de vedere al laşităţii românului. Îţi dă şi papucul din picioare, numai să îl laşi în pace acolo să trăiască liniştit în noroiul şi în greutatea lui. Şi în special aici în Moldova, mai aproape de Răsărit, este o invazie de evrei, ca astfel să poată avea ei un atu în privinţa succesului lor iudaic, să poată avea trecere din zona Occidentului spre Răsărit. Pentru că toate mişcările politice şi teritoriale nu sunt altceva decât un interes viu pentru viitorul lor, nu un viitor de 10-15 ani, ci un viitor cu o perspectivă şi de peste 50 de ani, viitor pe care să-l aibă la îndemână şi să îl pună la dispoziţia neamului lor, spre realizarea unui guvern unic mondial.

Citeam într-o carte câteva metode de manipulare evreieşti. Primul secret sionist este să deruteze cu zvonul opinia publică. Al doilea secret: a înmulţi aşa de tare defectele poporului, obişnuinţele, pasiunile, relaţiile vieţii în comun încât să nu se mai înţeleagă unii cu alţii. Iată rostul minciunii evreieşti.

Şi care credeţi că ar fi rolul ungurilor la noi în ţară de ocupă funcţii atât de importante în fiecare guvernare?

La noi în ţară au condus şi vor conduce minorităţile. Dar nu numai la noi în ţară, toate conducerile mari ale lumii sunt dirijate tot de minorităţi. Ruşii, de pildă, sunt conduşi în cea mai mare parte de evrei. Americanii, tot de evrei. Pentru că aceste două imperii mari pe care se bazează sunt forţa lor militară. Mafia masonică ţine Rusia şi America aşa, faţă în faţă – când prieteni, când duşmani, când binevoitori, când răuvoitori, când în cântece frăţeşti, când în cântece duşmăneşti. Dacă ai să găseşti nişte români puşi în guvern, aceia sunt la ministerele cele mai neînsemnate, la ape, în agricultură, pe la aviaţie. Ungurii niciodată nu ne-au putut avea în sufletul lor şi nici nu ne vor avea, pentru că e ura acestei rase mongole împotriva rasei latine. Dacă am avea nişte oameni de jertfă, poate am avea şi altă soartă, dar bineînţeles că aceşti oameni sunt repede lichidaţi sau intimidaţi. Şi cei care ar mai putea face ceva sunt de altfel oameni foarte obosiţi, fiind suprasolicitaţi. Asta face parte tot din planul lor, să obosească naţia în aşa fel încât să nu mai poată gândi limpede şi să doarmă în momentele cele mai importante. În parlament, de pildă, vorbeşte unul, ceilalţi sforăie. Şi apoi se întreabă oare când o fi trecut legea cutare? Şi ajung să banalizeze lucrurile de vârf.

Asistăm acum la o demascare a masonilor şi a societăţilor masonice şi ei înşişi încep să îşi facă lucrările cunoscute. Cum se explică aceasta?

Păi, la ce să mai stea ascunşi, dacă şi-au atins ţelul? Acum conduc lumea şi mai trebuie şi să ni le închinăm. Acum nu mai au niciun secret.

A apărut Atitudini nr. 13

DIN SUMAR:

Viaţa Sfântului Ierarh Ioan Maximovici
Portret
Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în Străinătate (ROCA )
de Sfântul Ioan Maximovici
Despre Sfârşitul Lumii
de Sfântul Ioan Maximovici
Veacul minciunii
Interviu cu Părintele Justin Pârvu
Din Scrisorile maicii Gavrilia Papayannis
Despre frică
Întrebări şi răspunsuri despre ecumenism
de Ioan Vlăducă
Biserica Greciei luptă cu politicianismul şi sionismul
de IPS. Seraphim de Pireu
Scrisoarea Mitropolitului Cosma de Etolia către Sinod despre „Carta Cetăţeanului”
Protest faţă de obligativitatea buletinelor biometrice
Memoriu
Noua paradigmă: către o religie a numărului
de rasofora Neonila
Ultima revoluţie: NOUA ORDINE MONDIALĂ reală împotriva falsei „Noi Ordini Mondiale”
de Saccsiv
Să vindecăm cancerul dinspre interior spre exterior
de Monahia Teofana (continuare din nr. 12)
Pericolul otrăvirii cu aluminiu
de Ioan Vlăducă
Maica Domnului, Comoara pământească şi Mamă adevărată
de Michel Quenot

Video. Interviu cu Parintele Justin Parvu. Despre cipuri si dezbinarea dintre ortodocsi. ''Cele prezentate de mine sunt din simplitatea mea''

interviu realizat de monahia Fotini, în data de 23 septembrie 2010

Sursa: http://atitudini.com/

Interviu ATITUDINI cu Părintele Justin: Noi mergem tot cu mucenicia! Dacă noi primim acum cipul, ceilalţi de după noi vor primi liniştiţi pecetea

Părinte, există o nelămurire în rândul credincioşilor cu privire la problema cipurilor. Aţi folosit cuvintele: lepădare şi cădere din Har. Mulţi s-au scandalizat. Poate Sfinţia Voastră aţi avut o altă înţelegere a termenilor decât au înţeles ei. La ce v-aţi referit?

Când m-am referit la cădere din Har, n-am căutat să desfiinţez fiinţa umană în divinitatea ei. Chipul lui Dumnezeu rămâne, numai că este pervertit. Omul, chiar şi în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipseşte harul, lipseşte şi omul, şi divinitatea. Omul este o fiinţă care nu poate trăi izolată şi fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui Dumnezeu, sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existenţa aceasta, poate să ducă o viaţă pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se mişte toată viaţa. Evident că Harul creşte sau descreşte în viaţa omului, în măsura în care el lucrează virtutea, sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găseşte în Harul lui Dumnezeu, la înălţimea aceasta dorită de Creator. Dacă însă omul acceptă să se lase pervertit şi înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voinţa rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanţă cu voinţa Lui. Dar în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de Har.

În conştiinţa noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viaţa asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez – ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălţimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfinţenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.

Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, fiinţială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viaţa omului, poate duce la o pierdere mai mare a Harului. Cu cât sunt mai învechiţi în răutăţi şi în compromisuri, nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăţi, a uitat frumuseţea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăţi, Dumnezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Divinitate. Adevăratul creştin conştientizează că tot darul de Sus este şi pentru aceasta este foarte atent cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puţin Harul Domnului, prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi de puţin, prin gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceţii antihristice.

Din acest motiv mulţi v-au acuzat că sunteţi prea aspru, pentru că atâta timp cât nu este pecetea, înseamnă că nici lepădare nu e.

Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoţi şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunţă la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca asceţi trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii – au datoria de a lumina prin vieţuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiţia Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalţi nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovaţi pentru generaţiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistenţă? Dacă noi primim acum cipul, ceilalţi de după noi vor primi liniştiţi pecetea.

Prof. Ioan Vlăducă: Întrebări şi răspunsuri despre monofiziţi şi copţi.

Care este cea mai impor­tanta hotarare dog­mat­ica a Sin­odu­lui de la Calcedon?

Sfin­tii Par­inti, lumi­nati de harul Preas­fan­tu­lui Duh, au hotarat: „Urmand asadar Sfin­tilor Par­inti, noi invatam intr-un glas si mar­tur­isim pe Unul si ace­lasi Fiu, Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, Insusi desavar­sit intru Dum­nezeire cat si intru omeni­tate, Insusi Dum­nezeu ade­varat si om ade­varat din suflet ratio­nal si din trup, de-o-fiinta cu Tatal dupa Dum­nezeire si de-o-fiinta cu noi dupa omeni­tate, intru toate aseme­nea noua afara de pacat, nascut din Tatal mai inainte de veci dupa Dum­nezeire si, la plinirea vremii, Ace­lasi nascut pen­tru noi si pen­tru a noas­tra man­tuire din Fecioara Maria, Nasca­toarea de Dum­nezeu, dupa omeni­tate, Unul si Ace­lasi Hris­tos, Fiul, Dom­nul, Unul Nascut, cunoscandu-se in doua firi, fara ameste­care, fara schim­bare, fara impar­tire, fara despar­tire, deose­birea fir­ilor nefi­ind nicide­cum stri­cata din pric­ina unimii, ci mai degraba pastrandu-se insusir­ile fiecarei firi intr-o sin­gura Per­soana si intr-un sin­gur Ipostas, nu impartindu-se sau despartindu-se in doua fete, ci Unul si Ace­lasi Fiu, Unul Nascut, Dum­nezeu Cuvan­tul, Dom­nul Iisus Hris­tos, pre­cum au vestit de la inceput proorocii, pre­cum El Insusi ne-a invatat despre Sine si pre­cum ne-a predanisit noua Crezul Par­in­tilor”[1].

Unii con­sid­era ca la Sin­odul al IV-lea de la Cal­cedon a fost o „nein­telegere de ter­meni”. De aceea, hotarar­ile nu au fost prim­ite de catre Dioscor si de cei impre­una cu el. Este adevarat?

Asa spun cei care vor sa mic­soreze impor­tanta Sfan­tu­lui Sinod de la Cal­cedon. In real­i­tate, toc­mai pen­tru a se depasi difi­cul­tatile ter­mi­no­log­ice, Dum­nezeu a aratat in chip min­unat care este invatatura cea ade­varata: „…si s-au adunat sase sute treizeci de Epis­copi, si alca­tuind si o parte si alta, adica drept­cred­in­ciosii si ereticii, doua tomuri, si deschizand racla Sfin­tei Mucen­ite Eufimia, le-au pecetluit si le-au pus pe piep­tul ei, si peste putine zile facand rugaci­une si, deschizand, au vazut si s-au spaiman­tat; pen­tru ca au vazut tomul ereti­cilor lep­a­dat sub picioarele Sfin­tei, iara al drept­cred­in­ciosilor tinandu-l in cin­stitele sale maini. Aceasta facandu-se s-au ingrozit toti, vazand o min­une ca aceasta. Si intorcandu-se mai var­tos spre cred­inta, au slavit pe Dum­nezeu Cel ce face in toate zilele min­unate, si peste fire lucruri, spre intoarcerea si folo­sul celor multi”[2].

Se zice ca actu­alii copti nu mai sunt monofiz­iti si ca ei accepta acum cele doua firi ale lui Hris­tos. In aceste con­di­tii este posi­bila unirea cu acestia?

Actu­alii copti nu sunt monofiz­iti euti­hieni, ci monofiz­iti sev­e­r­ieni. De aceea il cin­stesc pe ereticul Sever ca sfant[3]. Ei spun ca accepta cele doua firi ale Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, dar le con­sid­era ameste­cate intr-o noua fire. Ei con­sid­era ca uni­tatea celor doua firi poate fi numita „o fire”[4]. In plus, nu accepta hotarar­ile celui de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon[5].

Patri­arhul monofizit Shenouda al III-lea al cop­tilor a declarat in 1979 la intal­nirea de la Chambesy: „In ceea ce priveste Sinoad­ele Ecu­menice, noi nu accep­tam decat pe primele trei […]. Noi refuzam Sin­odul de la Cal­cedon. […]. Pot sa spun foarte deschis, nicio Bis­er­ica din Ori­ent nu poate sa primeasca Sin­odul de la Cal­cedon”[6]. Este gre­sit sa vor­bim despre „unirea cu cop­tii”. Se poate vorbi insa de venirea cop­tilor la Orto­doxie. Iar aceasta se poate real­iza numai intr-un sin­gur mod: sa anatem­atizeze monofizis­mul si pe susti­na­torii lui (Euti­hie, Dioscor, Sever si ceilalti de un cuget cu ei), sa accepte Hotarar­ile Sfin­telor Sinoade Ecu­menice IV-VII, sa cin­steasca dupa cuvi­inta pe Sfin­tii Par­inti de la cel de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon (451) si pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia, sa primeasca invatatura Sfan­tu­lui Maxim Mar­tur­isi­torul, a Sfan­tu­lui Ioan Dam­aschin si a Sfan­tu­lui Ier­arh Grig­orie Palama; sa accepte si Sin­od­i­conul Orto­dox­iei. Apoi sa primeasca Sfan­tul Botez Orto­dox.

Continuare la

http://atitudini.com/intrebari-si-raspunsuri-despre-monofiziti-si-copti/

Interviu ATITUDINI cu Părintele Arsenie Papacioc: Neamul românesc va avea o mare misiune, pentru că nu a uitat bătaia clopotelor.

Par­inte, cu ce cuget sa ducem o viata crestina in aceste vre­muri grele?

A fost intre­bat Iisus Hris­tos: Ce este ade­varul? Man­tu­itorul a spus: Eu sunt viata, Eu sunt calea, ade­varul si viata. Daca nu e cale, nu e merg­ere. Daca nu-i ade­var, nu-i cunoast­ere. Daca nu-i viata, nu e vie­tuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aure­ola. Cat am fost inchis la Aiud, 14 ani nu ne-am vazut unii cu altii, ne tineau izo­lati. Mare dar este sa il vezi pe celalalt. Sf. Macarie cel Mare a vazut o cap­atana de mort in padure. Si l-a intre­bat: „Ce ai fost”? Si a raspuns: „Popa ido­l­esc am fost”. „Aveti vreo usurare? Voi unde sun­teti”? „In iad, zice”. „Si aveti vreo usurare”? „Avem, cand te rogi tu pen­tru Egipt”. E vorba de Macarie Egipteanul. „Si ce usurare aveti”? „Ne vedem fetele unul cu altul”. … Si eu am simtit lucrul acesta – cand eram in inchisoare, cand ne scoteau la ancheta, ne dadeau niste ochelari de tabla, pe dea­supra cu sti­cla, ca sa para nor­mal. Mie la un moment dat mi-a dat ochelarii si lipsea tabla aia. Dar nu am spus, ca daca spuneam, ma omora pe loc. Am tacut dar, ducandu-ma el de brat, am vazut inain­tea mea la vreo zece metri ca ducea pe un det­inut, alt gar­dian. Ei, am avut o bucurie deosebita ca am vazut unul de-al meu. Si atunci mi-a venit in minte bucu­ria de la schele­tul pe care l-a vazut Macarie cel Mare. Nu va dati seama ce bucurie este!

Si omul isi pierde tim­pul acesta scump. Si moartea nu vrea sa-i faci o cafea. Nu-i de gluma. E o mare real­i­tate. Deci atunci toata lumea se grabeste. Da-i tarziu, dege­aba te grabesti, totul e sa pleci la timp. Daca ai stii ce te asteapta, nu-i nimic greu. Ori marea bucurie e ves­nica, caci spune asa intr-un loc: Daca chin­urile iadu­lui sunt la nivelul zilei mor­tii, e destul. Ca esti con­stient, stii ce-ai facut, nu mai merge. Spui la duhovnic un pacat si vii cu o mie de scuze. Pai sa vedeti, daca nu era o sit­u­atie care m-a obligat… Incerci sa te scuzi, dar moartea nu te asteapta. Ganditi-va ca iadul, viata, ziua mor­tii nu sunt pe o mie de ani, pe veci. Pe veci, dragii mei, veci, caci spune iar intr-un loc asa: Ca daca stii ca exista ves­ni­cie si nu iei nicio masura, mer­iti sa fii inchis in casa de neb­uni. Nu iei nicio masura, cand stii ce-ai facut? Asa de usor te poti salva.

Si cum putem sa mai tinem rugaciunea?

Eu sunt intre­bat toata ziua: Cum sa ne rugam, cum? Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, daca zicem, e bun. Pen­tru ca Dum­nezeu nu-i suparat pe noi atat de mult, cat pen­tru fap­tul ca sun­tem nepasatori. E suparat pen­tru asta Dum­nezeu. Eu v-am facut si la Mine nu va gan­diti. Eu va iau, eu va fericesc, eu va judec, nu va gan­diti si la Mine deloc? Aceasta nepasare Il doare pe Dum­nezeu. Ca orice mama careia nu-i plange copilul deloc ca sa-i dea tata. Ei, nepasarea asta e foarte dureroasa. Unde-i iubirea aut­en­tica? Deci intre­barea este: De ce n-ai iubit? Raspun­sul e limpede: Pen­tru ca am urat, am dus­manit, si asta este ce ai bagat in traista ves­ni­ciei tale. Trais­tioara aia mica, nici aia nu e plina; din ea te hranesti o ves­ni­cie intreaga, cu un sim­plu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu tre­buie sa ne con­cen­tram pe rugaci­uni lungi sau rugaci­uni mist­ice. Aceea este a oame­nilor mari. Noi sun­tem viermi, dar poate nici asa. Rugaci­unea Doamne Iis­use e o rugaci­une foarte impor­tanta, de mare taina, dar sa fie tacuta. Pretinde lucrul asta, rugaci­unea inimii: taina. Daca se poate, nici tu sa nu stii ca zici. Asa de tainica este. Ai rugaci­uni Tatal nos­tru, ai psalmi. Si daca nu taci, ai vor­bit fata de tine insuti, ca eu suflu si rasu­flu. Dar nu te-ai intre­bat: De unde e put­erea aceasta? Rugaci­unea inimii e o rugaci­une foarte impor­tanta si foarte bogata, foarte inzes­trata, dar tainica. Daca ai vor­bit este egal cu a mana oile la un cioban. Dar ala stie de ce le mana, tu nici nu stii ce faci. Am auzit si eu si zic ca e ceva decat nimic; dar tu esti departe de nimic. Rugaci­unea inimii e viata ta: sufli si rasu­fli. Nu se vorbeste. Prez­inti acest lucru, intri intr-o intim­i­date cu divini­tatea: Doamne Iis­use, Dum­nezeule, miluieste-ma pe mine pacato­sul! Dar eu am redus-o pana la sa zic asa: Doamne, Doamne, Doamne… Nu merge sa pacalesti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece san­gele vietii, san­gele nevazut; nu san­gele rosu, san­gele duhu­lui. Sa-mi spuneti unde gre­sesc si ma corectez. Cine poate sa se planga ca nu a stiut? N-ai stiut ca bat clopotele? Te intreb: De ce bat?… Cheama viii, plange mor­tii si opreste vifor­nita. La o con­fer­inta m-au intre­bat: Ce melodie imi place? M-am pus in sit­u­a­tia sa nu stiu ce sa raspund, ca nici de astea de-ale lumii nu stiam sa zic o melodie, alte lucruri nu stiam, si mi-a dat in minte – bataia clopotelor imi place, dom­nule. E o melodie cu sem­ni­fi­catie, nu-i o melodie pe pielea goala, asa, cum se obis­nuieste la dis­coteci. Am auzi si eu, scuzati-ma, ca asa-i pe acolo. Sa nu socotiti ca sun­teti fiinte nein­sem­nate si rugaci­u­nile nu va sunt auzite. Niciun pui de gaina nu chiuie dege­aba, closca ime­diat e acolo, atenta. Aveam la mama acasa o closca, si a iesit un pui negru. Si-l batea closca, si eu aveam necazpe closca ca nu crestea puiul ala. L-am prins, lam man­ga­iat, dar el, mititelul: tot la closca. Se ducea la mama lui. Asa imi zicea mam­ica mea: Numai mama sa nu fii. Te-a obligat, il suporti asa cum este, ca-i al tau. Dar el are legatura cu mama lui din pan­tece. El n-are con­sti­inta ratio­nala, el are con­sti­inta instinc­tu­ala. El o intu­ieste si o cunoaste pe mama cu intuitia din pan­tece. Am vazut un copil care urla de spe­ria tot cartierul. Toata lumea il lua in brate si nu tacea, cand a venit maica-sa, a tacut ime­diat. Il cunos­tea din pan­tece. Am avut un caine orb. Intr-o seara, am deschis poarta eu, am iesit la aerisire, asa, si un caine cat un magar de mare a sarit la mine, in strada. Fara sa stiu ca si cainele meu era ala­turi de el acolo si stia ca eu sunt pe acolo. A iesit nestiut de mine din cul­cusul lui si s-a repezit la cainele acela. De ce l-a apu­cat nu stiu, dar urla cainele ala si astia se rugau de mine sa-mi chem cainele inapoi. Zic: Nu-l chem, nu-l chem inapoi, lasa sa te inteleptesti si mata. Un caine orb care mergea pe con­sti­inta instinc­tu­ala, asa-i si copilul, el comu­nica cu mama din pan­tece. Comu­nica cu ea dar in pan­tece nu plange ca-i da ce tre­buie. Fer­easca Dum­nezeu sa-ti bati mama. Nu se mai pune in dis­cutie ca ma iubeste mama, ma traieste. Mama il supraveg­heaza cand doarme, nu cumva vreun purice sa-l trezeasca.

Refer­i­tor la edu­ca­tia tiner­ilor, cre­deti ca ar fi via­bila o alter­na­tiva de invata­mant acasa? Invatamant crestin orto­dox, ferit de min­ci­u­nile de acum din man­ualele scolare.

Dar cand s-au invatat nem­inci­uni? Daca ai un moment sa spui cand s-a invatat nem­inci­uni, de ce nu exe­cuti? Draga, nicio­data nu ai man­cat maine pen­tru azi. Azi ai man­cat pen­tru azi, maine man­anci pen­tru maine. Dar nu pot sa spun ca man­anc maine si pen­tru azi, aia nu prea merge. Astazi tre­buie sa auz­iti cuvan­tul Meu, zice Man­tu­itorul. Sa nu va invartoșați inim­ile voas­tre. Si cuvan­tul e divin, nu e ome­nesc, adica pen­tru cine vorbeste, dar nici nu zici pen­tru cine latra. In tot cazul, tot te ingri­jesti de viata aceasta dar nu dureaza decat astazi. Maine nu-i al nos­tru. Dum­nezeu dis­pune. Orice clipa o traim ca vrea Dum­nezeu. Si cand spune: Nu se misca fir de par fara voia Mea. Parul este foarte maleabil. Din­tre toate organele omu­lui, parul se misca cel mai usor la cea mai nein­sem­nata adiere de vant. Dar Dum­nezeu, ca sa-l asig­ure, i-a dat radacina paru­lui. Radacina asta este obiec­tul, subiec­tul vietii noas­tre. Va sa zica, tot ce gandim, Dum­nezeu ne guverneaza. Stie tot, abso­lut tot, tot. De ce, de ce aceasta nepasare? Pe mine al treilea invata­mant ma intere­seaza. De ce? De ce nu ai iubit? Atata nepasare! Ce astep­tati? Pre­pelite sa zboare pe sus? Au fost si aces­tea niste ade­varuri – pre­pelite fripte. Dar tu nu esti evreu, ca numai evreii se gan­desc ca au fost favorizati inain­tea a toate nea­murile, dar ajung la Rastig­nire si li se infunda acolo. Mi-ai man­cat pre­pelitele si m-ai pacalit.

Ce spuneti ca mai marii stat­u­lui vor sa legal­izeze pros­ti­tu­tia si drogurile?

Acesta-i actul de moarte al lor. Fer­easca Dum­nezeu! Dar este omul liber sa faca ce tre­buie. Nu i s-a dat lin­gura s-o duca la ure­che, ci s-o duca la gura. Tre­aba lor… Eu nu fac ancheta. Eu m-am calu­garit. Si va spun sin­cer, nu mai pot de bucurie. Am 96 de ani, am fost un baiat bogat in viata mea, aveam masina acum 8 0 de ani si le-am lasat cu multa placere; sunt acum fericit. N-am nicio oblig­atie decat con­sti­inta care ma indeamna sa am un act de prezenta.

Par­inte, spuneti-ne un cuvant pen­tru calugarie.

E cel mai min­unat lucru in cre­atie. In cre­atie, nu in lume; peste ingeri. Taierea voii asta inseamna, lupta cu Dum­nezeu si tre­buie sa-L biruim. E un para­dox. Cum sa-L birui pe Dum­nezeu? Facand ce spune El. L-ai biruit, daca faci ce spune Dum­nezeu. Sa fii fericit pen­tru ca e cel mai min­unat lucru in cre­atie. Sf. Grig­orie de Nyssa spunea despre om ca este „cople­si­tor de nein­te­les”. Dum­nezeu are taine necunos­cute nici de ingeri despre om. Ingerii nu cunosc toate ale omu­lui si diavolul pune cu ravna nemaipomenita toata mis­carea lui, sa ne iasa din cap ca sun­tem in ase­m­anare cu Dum­nezeu. Tre­aba drac­u­lui, dar noi asa sun­tem creati, sin­guri in cre­atie. Ca ingerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip si ase­m­anare sun­tem numai noi. Man­tu­itorul a luat chipul si ase­m­anarea omu­lui, care inseamna Dum­nezeu vazut. Dar cul­mea, cul­mineaza prin mon­ahism. Asa ca mon­ahis­mul are o com­para­tie nemaipomenita, de nee­galat. Sf. Grig­orie de Nazianz, teo­logul, are vorba asta: De orice cuvant in plus vom da raspuns. Si cu atat mai mult de orice cuvant rusi­nos. Si zic eu: si cu atat mai mult de orice cuvant dus­manos, stri­ca­cios, tiranic. Omul e facut de Dum­nezeu cu chip si ase­m­anare, sin­gur in cre­atie. Si e destul. Man­tu­itorul s-a facut om ca era Dum­nezeu. N-a iesit prin asta din Dum­nezeire, s-a dus tot la nea­mul lui, care-i omul. Dar va spun, cul­mineaza prin mon­ahism. Mon­ahul se lea­pada de sine. Si zice: lasa si tata si mama si frati, si surori, si copii. Plac­er­ile vietii, le mai sic­tirim, pen­tru ca am apu­cat pe un drum. Unii zic: Vorbesti dege­aba, par­inte. Viata-i alta. Este, dar sa stii ca esti cazut. De unde ai cazut, pros­tule? Cre­deti frati­ile voas­tre ca Adam a fost creat de Dum­nezeu hand­i­ca­pat, cum a dovedit-o? L-a facut per­fect. Dovada ca el rezista, si cand zice: Dum­nezei sun­teti, nu zice decat catre fiii lui Adam. Nu va des­cu­ra­jati de viata, nu faceti gre­seli, care nu se mai pot repara. I-am spus si epis­cop­u­lui lucrul acesta: „Mai, nu face gre­seli sa nu te mai poti apara”. Asa ca sa mul­tumiti cu fata la pamant ca sun­teti calu­gari. E cel mai mare lucru in cre­atie. In cre­atie, nu in lume, peste ingeri. Pen­tru ce gresim totul se plat­este, ca s-a anga­jat dum­nezeirea. Adica, a gre­sit Dum­nezeu? Adame, ce-i cu tine acolo? Asa ca ce mai putem salva este prin mon­ahism. Uite, vin la mine fete, care dupa ce se marita zic: „Par­inte daca stiam ce ma asteapta, nu ma mai mari­tam”. „Pai nu tiam spus eu”? Dar nu con­tam atunci, acum con­tez. Dar eu va spun: sunt foarte bucuros ca sunt calu­gar. N-am gre­sit chiar daca am suparat pe mam­ica. Dar sunt lin­is­tit de stram­bat­atea asta care i-am facut-o. I-am spus: Mam­ica, tre­buie sa vina toti aici. Fara sa-mi dau seama ca dia­logul acesta l-a avut si Sf. Ioan Gura de Aur cu mama lui. Vrei sa ma lasi a doua oara vaduva? – i-a zis, si el s-a aparat. Daca sun­teti nepasatori – dege­aba. Adica – Ce n-am facut eu, zice Dum­nezeu, ca sa va salvez? Dar esti liber. Dracul n-a murit, adica nu s-a indracit pen­tru ca nu l-a facut liber Dum­nezeu, ci pen­tru ca l-a lasat liber. Si asta e lib­er­tatea, ea tre­buie aure­o­lata, nu in nepasare. Dar ce ne pasa noua ca sun­tem ala­turi de Maica Dom­nu­lui? Dum­nezeu la Craciun ne-a daruit pe Fiul Lui. Si omenirea I-a daruit pe Maica Dom­nu­lui. Un ucenic a intre­bat pe par­in­tele lui: „Ce e smere­nia”? Si par­in­tele ia spus asa: „A te vedea pe tine sub toata fap­tura, fiule”; toata fap­tura, si vier­mele e fap­tura. Cum sa te vezi sub vierme? Tu, cu nume asa de maret, cu limba care vorbeste, nu numai care musca? Da, dragii mei, dar a avut drep­tate batranul pen­tru ca vier­mele isi cauta viata, con­tinuu. Nu se uita la timp, el isi cauta viata lui si ce-i tre­buie lui.

Cum va rezista nea­mul romanesc?

Va avea nea­mul romanesc, dupa par­erea mea, o mare mis­i­une. De ce? Nu pen­tru ca am avut un Ste­fan cel Mare in Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l sustin cu tot sufle­tul, in partea asta­lalta si Vlad Tepes. Nu pen­tru asta. Ci pen­tru ca nea­mul romanesc nu a uitat bataia clopotelor. Daca tu cauti viata ca un vierme, primeste plata, dar de vierme. E cople­si­tor, zice sfan­tul Grig­ore, caci invinge aspectele nevazute ale vietii, ale exis­ten­tei poz­i­tive ale vietii. Daca reusiti sa supor­tati lumea asa cum e, ati iesit din cat­e­go­ria vier­milor; intrati in cat­e­go­ria omu­lui. Si nu-i usor. De aceea am vrut sa va vad si eu, ca sa va trai­esc. Ca nu-i de-ajuns sa ma iubesti, tre­buie sa ma traiesti. Orice roman are o mis­care inte­rioara tre­ca­toare, dar o are cand aude bataia clopotelor. Pen­tru ca Roma­nia nu a dus nicio­data un razboi de avan­garda, adica de inaintare, ci de avan­post, de aparare. Avem voie sa ne aparam. Si Țara romaneasca nu a vrut nicio palma de pamant sa ia de la vecini. Ata­cata din toate par­tile: ba de unguri, ba de rusi, ba de turci si de greci. Toti vor sa traga de noi. Si a tre­cut un grup, can­tand nu in cuvinte romanesti, ci unguresti si un oare­care Otto, cu care faceam fot­bal impre­una. „Mai, Otto, tu esti ungur”? Da!, asa cu emfaza la mine. „Ati uitat ca sunt si eu roman”. Si m-am suit pe banca aia si am vor­bit o jumatate de zi si m-a facut pri­mar in ora­sul ala. In trei zile am scos toti ungurii de-acolo, asta am facut in primul rand. Cu nicio con­di­tie, nici nu am vrut sa stau de vorba. M-au dat in jude­cata. Revenise axa: Budapesta – Bucuresti – Zarnesti. Binein­te­les ca nu m-am jucat cu viata mea, dar aveam o raspun­dere de roman. M-au con­damnat binein­te­les, dar nu s-a apli­cat. Asta era la Brasov. Dar pe urma i-am pus si eu in mis­care. La pro­ces a venit o parte din oras, plus cetatile de-acolo. Si-am zis: Mi-am facut dato­ria. Si m-a luat Aiudul… Deci pregatiti-va sa rezis­tati unde nu va e voia, printre pietre. Dragii mei, tre­buie sa alergam dupa doua lucruri. De ce Man­tu­itorul a spus sa fiti intelepti ca ser­pii? De ce a ales ani­malul acesta atat de fioros, de inspaiman­ta­tor – sarpele? V-ati gan­dit vre­o­data? Sarpele nu moare, orice i-ai face, numai daca-l lovesti in cap. Asadar, fer­este capul! Fiecare a vazut un sarpe si si-a dat seama ca daca nu il loveste in cap tot nu moare si Man­tu­itorul e capul nos­tru si tre­buie pazit cum isi pazeste sarpele capul. Nu fugi la Hris­tos, ai pier­dut tot! Cine este Hris­tos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea sa fim intelepti ca ser­pii. Dar acuma am pus mana pe vierme. Ce inseamna ca am pus mana pe vierme? Ma rog sa ma ia si pe mine in plim­barea lui. Sa caut si eu viata. Sunt calu­gar si va rog sa ma scuzati, nu va invit ca sun­teti neputin­ciosi, dar dac-ati indrazni, e cel mai mare lucru: calugaria.

extras din revista Ati­tu­dini, nr. 10

Interviu ATITUDINI: Părintele JUSTIN PÂRVU — Despre dezmoştenirea Ortodoxiei

Par­inte, am dori sa ne spuneti un cuvant despre modul in care sa putem dis­tinge invata­turile bune de invata­turile min­ci­noase in aceste vre­muri inse­la­toare de azi. Au mai fost asa inse­lari si rataciri?

Cand a intrat in Europa diho­nia asta rasariteana, comu­nis­mul, terenul era foarte prop­ice pen­tru intro­duc­erea gre­selilor si erezi­ilor si rat­acir­ilor. Pen­tru ca peste Nistru si peste Prut au tre­cut mereu, val dupa val, vesti despre toata „feri­cirea” asta bol­se­vica. La noi in tara a prins foarte putin, pen­tru ca noi nu am avut oameni care sa cul­tive comu­nis­mul, care nu au avut ori­en­tari spre ast­fel de lucruri. Noi eram deja ori­en­tati spre ce avem de facut, pen­tru ca ime­diat dupa primul razboi mon­dial am avut oameni care au con­sol­i­dat cul­tura si viata bis­ericeasca. Apoi a venit curen­tul acesta al Occi­den­tu­lui – hit­leris­mul, si din Italia Mus­solini, ast­fel incat s-a for­mat unghiul acesta al mor­tii: Tokyo-Roma-Berlin, un unghi tot la fel de pagan ca si comu­nis­mul. Hit­leris­mul nu era altceva decat un comu­nism nation­al­ist in favoarea Ger­maniei. Noi stim ca Ger­ma­nia avea planul sa se extinda in Bal­cani cu toata forta lor polit­ica si eco­nom­ica; tan­jeau dupa petrolul si graul din Bal­cani. In aceste momente grele pen­tru noi de a ne pas­tra echili­brul a avut un rol impor­tant curen­tul reli­gios, care a inceput prin man­a­s­tirea Vladimiresti si a con­tin­uat cu Rugul Aprins si a avut un efect foarte poz­i­tiv asupra cresti­natatii noas­tre. In pofida tuturor con­tro­ver­selor, inceputul maicii Veron­ica a fost bun si prin ea s-a dus mai departe o lucrare; e altceva cum a dep­a­sit ea ispitele si greu­tatile de mai tarziu. Apoi a venit vre­mea lui Petra­che Lupu care a fost com­pro­mis de Carol al II-lea, si care mai mult a com­pro­mis decat sa ajute viata Bis­ericii. L-a luat Antonescu pe front si asta a derutat mai mult tara, Roma­nia noas­tra. In tim­pul acesta la noi in tara s-au facut lucruri fru­moase prin orga­ni­za­ti­ile oame­nilor int­elec­tu­ali si mist­ici, cum a fost Rugul Aprins care a dat oameni mari, de mare folos vietii bis­ericesti. Si asa, in fiecare perioada istor­ica a poporu­lui roman, au fost per­soane care sa mentina un echili­bru duhovnicesc. Dar de data aceasta a patruns diho­nia mon­di­al­ista, care vine cu inselaciunea unei paci false, in care sa nu mai poti spune ade­varul, sa ne faca jus­ti­fi­ca­bila tac­erea. Preo­tul din fata altaru­lui nu vorbeste nimic; tal­maceste acolo un frag­ment evanghelic si incolo nimic, la cat ar fi nevoie, cu cate ne con­frun­tam cu greu­tatile si cu cate necazuri care vin asupra noas­tra; cred­in­cio­su­lui i se explica prea putin cum sa se lupte in lumea de azi si ast­fel intra in deruta. Toc­mai asta este esen­tial in taina duhovni­ciei, ca omu­lui sa ii spui atunci cand are nevoie, sa raspunzi la nevoile lui, nu numai asa sa dai niste sfa­turi reci din carti. Daca ii oferi o limpezire a lucrurilor, atunci poti sa il tii legat de Bis­er­ica, dar daca mai mult ii tul­buri intelegerea, atunci el se inde­parteaza. Oricum la noi, la romani, tac­erea este o cal­i­tate veche in ran­dul cleru­lui; daca mai vorbesc asa spo­radic, pe ici colo. Mai sunt vreo doi trei preoti care vorbesc azi – un par­inte Mihai de la Bucuresti, unul de la Vatra Dornei si in rest mai putin – tot Arhanghelul Mihail vad ca ii ocroteste; eu ma rog pen­tru aces­tia sa le dea Dum­nezeu put­erea ca pana la sfar­sit sa se mentina pe pozi­tia aceasta mar­tur­isi­toare, ca nu e usor. Daca inainte era ateis­mul comu­nist, sa nu cre­dem ca acum nu mai este ace­lasi ateism; ateis­mul acum este man­i­fe­s­tat prin frica de a nu mar­tur­isi, prin tacere. Acum acest curent te invata o falsa iubire si prin asta ei urmaresc nu numai sa te dez­moste­neasca de orto­doxie, dar sa schimbe si struc­tura Orto­dox­iei. Asta urmaresc ei acum – sa schimbe struc­tura Orto­dox­iei, si struc­tura firii umane. Orto­doxia inseamna traire, inseamna viata, inseamna lucrare prac­tica. Dar acum incearca sa te dez­moste­neasca, sa iti schimbe radacina, un fel de mutatie genet­ica, ca tot e la moda vad. Ast­fel incat in mintile unora vor reusi sa dea o alta intor­satura bazelor cres­tin­is­mu­lui si le va per­verti si trairea, ast­fel incat vor simti sub spec­trul inse­larii, si tot asa, prin iubire, prin dragoste, prin bunatate. Noi tre­buie sa fim cu ure­chile ciulite acum si sa nu primim usor orice invatatura, tre­buie sa vedem de unde vine acea invatatura si incotro bate, de la cine si din ce impre­ju­rari vine. In curand nu vom mai avea la cine sa ne spovedim, foarte putini preoti daca vom gasi si comu­ni­carea va fi anevoioasa. Dragostea care nu e in ade­var deruteaza sufle­tul si nu este rod­nica si oricum, deo­cam­data se mai vede ca nu este in ade­var, pen­tru ca cler­icul nos­tru de azi una spune la Petru Voda, una spune la Putna, una spune la Secu si tot asa. Dar acesta este si copul lor, de alt­fel, ca sa ne deruteze, sa nu mai stim ce sa cre­dem; ei vor sa intro­d­uca aceasta stare de neincredere.

Si tinerii de azi care fac ascultare de ast­fel de duhovnici si nu au sim­tul dis­cernerii ascu­tit cum sa procedeze?

De jumatate de an incoace eu am remar­cat o sporire a cred­in­tei in ran­dul tinere­tu­lui. Sa stii ca imi place tinere­tul nos­tru. In ultima vreme am de-a face cu mai mult tineret. Si nu numai ca se indreapta spre Bis­er­ica si alearga la Dum­nezeu, dar sunt mai vii decat cei invarsta. Acum hai ca vin pen­tru bacalau­reat, pen­tru admitere sau pen­tru alt exa­men in viata, dar totusi nu se duc in alta parte sa ceara aju­tor, tot la bis­er­ica alearga; asta e prima lor scapare. Si Dum­nezeu, vazand cred­inta lor, ii ajuta, ii calauzeste, le da indru­mare si in felul acesta se infiri­peaza viata crestin orto­doxa. Cred ca tinere­tul va dis­tinge, mai greu e cu cei de la teolo­gie, ca acolo sunt indoctrinati.

A aparut numarul 10 al Revistei Atitudini

Noul numar se bucura si de o schim­bare in ceea ce priveste har­tia si culo­rile folosite, tex­tul este mai mare si se spera ca sa fie bine prim­ite aceste schim­bari de catre citi­torii revis­tei. Va mul­tumim pen­tru fideli­tatea de pana acum.

DIN SUMAR:

Un model – Par­in­tele Dumitru Staniloae, de Horea Pastina
Despre cres­tin­is­mul romanesc, de vorba cu par­in­tele Dumitru Staniloae
Despre dez­mostenirea Orto­dox­iei, inter­viu cu par­in­tele Justin Parvu
De ce n-ai iubit?, inter­viu cu par­in­tele Arse­nie Papa­cioc
Iisus Hris­tos in isto­ria si in viata omenirii, de Pr. Ilar­ion V. Felea
Ce nu stim desp re vaccinuri…PATOLOGIA SOCIETATII VACCINATE, de Dr. Mihailescu Gavriil
EFECTELE NEGATIVE ALE ECOGRAFIEI FETALE, de Ioan Vla­d­uca
Intre­bari si raspun­suri despre ecu­menism, de Ioan Vla­d­uca
Con­ver­tirea unui musul­man, inter­viu cu Daniel, musul­man, con­ver­tit la Orto­doxie
ESENTIALUL LA NUMELE TRANDAFIRULUI AL LUI UMBERTO ECO, de Ioan Iano­lide
Pro­ro­cia Par­in­telui Iosif Vato­pe­d­inul despre un apropiat razboi
Bioet­ica tehnolo­giei infor­ma­tionale, de preot, pro­fe­sor, dr. Mihai Val­ica
Mon­ahis­mul romanesc sub dic­tatura comu­nista intre anii 1950–1959 (con­tin­uare), de ieromon­ahul Cosma, m-rea Sihas­tria
Un mar­tir geor­gian con­tem­po­ran,de ieromon­ahul Andrei (Kurasvili) din Abhazia
Mostenirea — Povestea unui copil, de Vlad-Mihai Dia­conescu
Caminul de copii de la man.Petru Voda, mate­r­ial real­izat de mon­ahia Fotini
Mar­ga­rina si adi­tivii ali­men­tari, de Ioan Vla­d­uca
PARINTELE DUMITRU STANILOAE NU A FOST ECUMENIST, de Ioan Vladuca

Revista Atitudini: Comentariu la Pateric al Părintelui Arsenie Boca. DESPRE ISPITE.

Despre ispite

Avva Antonie: Ridică ispitele şi nimeni nu este carele să se mântuiască. Adică fără ispite nu te poţi mântui.

Mântuirea înseamnă un alt mod de a trăi, dobândirea altei firi, nu aceasta care o avem. Pentru că aceasta trebuie toată topită, scărmănată, omorâtă prin tot felul de ciopleli, altfel nu e cu putinţă să crească firea după Dumnezeu.

Mântuirea e imposibilă fără ispite pentru că numai cu prilejul lor ne cunoaştem; dându-ţi seama de greşeli şi felul cum puteai să rezolvi, adică cunoscând ceva în vremea ispitei, tot e ceva, adică este un început spre creşterea duhovnicească (aceasta în cazul încercării când ţi se face îndreptare).

Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ci fiecare se ispiteşte de pofta sa (cuvântul Sfintei Scripturi).

Ispitele au rostul:

1. De a ne umili, de a ne compromite chipul nostru cel iubit de noi, ochişorii noştri, în ochii noştri, în viaţa aceasta.

2. Dau prilejul să te cunoşti mai bine şi să-ţi pierzi încrederea în tine însuţi, şi te fac să alergi la cineva mai tare ca tine, la Dumnezeu.

3. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele, că ele au însuşirea de a ne observa mai bine răutăţile noastre.

4. Ispita este indicatorul care dovedeşte mărimea duhovnicească la care eşti. În încercări (ispite) îţi trebuie o convingere, adică temelie puternică. Convingerile trăite sunt realităţi religioase, adică realităţi trăite. Convingerile să nu fie numai o bibliotecă în cap, ci să le trăieşti. Ispitele te trag afară de la Hristos, spunându-ţi: Nu trăi o viaţă aşa de grea, nu-ţi chinui tinereţea. Toate aceste momeli te sustrag de la temelia, Hristos şi de la crucea Lui şi te dai spre plăcere, spre cruţare de sine. În încercări trebuie să ai o casă a ta, care să fie întărită pe o temelie puternică, să ai ceva trainic, un foc, un cărbune aprins în sufletul tău, care să-ţi ajute ca în încercări să n-o luăm către noi, ci către Hristos. În felul acesta, încercările dovedesc de ţi-e mai drag de tine sau de Hristos.

Asemănarea cu casa clădită pe nisip. Pe ce temelie stai? Dacă este Hristos, treci prin toate cu veselie, dar trebuie să te laşi cu totul în conducerea lui Dumnezeu. Nu-i altă soluţie decât să te îndrăgosteşti de Iisus, Care a trăit cândva în chip văzut. El continuă să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor.

Şi dacă am fi curaţi cu inima, L-am vedea şi acum.

La ziua judecăţii ne întreabă Dumnezeu: ce asemănare avem cu Iisus? Şi noi numai în cruce ne putem asemăna cu Iisus. Nu ne putem asemăna nici în înţelepciune, nici în putere, deci numai în cruce.

(Însemnări din manuscrisele de la Sinaia)

ATITUDINI – Revista de gandire si traire romaneasca, editată de Mănăstirea Petru Vodă
Anul II, Numarul 4, Ianuarie 2009

Parintele Justin Parvu: Solutia este intoarcerea la traditie!

Par­inte, ne bucu­ram ca va gasim sanatos si ca bunul Dum­nezeu va tine inca ala­turi de noi, ca sa ne mai puteti da un cuvant de intarire in aceste vre­muri tul­buri in care ne aflam. Multi cres­tini, din toate par­tile lumii, de la copii pana la cei batrani, s-au rugat pen­tru sfin­tia voas­tra cu multa dragoste sa va insanatositi cat mai grab­nic. Cum ati dep­a­sit boala? Ati simtit spri­jinul rugaci­u­nilor lor?

Eu nu sunt in masura sa mul­tumesc cres­tinilor ortodocsi, si cunos­cuti, si necunos­cuti, si sa le apre­ciez sol­i­dar­i­tatea lor pen­tru sufer­inta. Nu sunt in masura nici sa le mul­tumesc, dar nici sa ma ridic la inal­timea convin­ger­ilor pe care le au fata de nevred­ni­cia mea, ca om pacatos. Este ade­varat si m-am con­vins de sol­i­dar­i­tatea aceasta crestina intre viata de man­a­s­tire si viata mire­nilor cres­tini ortodocsi, si care mi-a dat un sem­nal foarte put­er­nic ca exista totusi in viata noas­tra crestina sen­ti­men­tul acesta al dragostei, de aju­torare, in care dragostea cu ade­varat face min­uni si poate invia si morti. Aceasta m-a bucu­rat mult si mi-a dat viata si nade­jdea ca ne putem men­tine asa in duhul acesta de dragoste, de pace, de sufer­inta, incat sa ni se umezeasca ochii pen­tru binele celuilalt. Dau slava lui Dum­nezeu pen­tru toate. Eu nu sunt vred­nic de atata dragoste din partea cred­in­ciosilor. Eu le mul­tumesc tuturor aces­tora si Dum­nezeu sa le daruiasca lor, famili­ilor lor si nea­mu­lui nos­tru, bucu­ria pe care am avut-o de sar­ba­to­rile aces­tea ale Nas­terii si Botezu­lui Dom­nu­lui si sa le implin­easca cele mai inalte ide­aluri ale vietii noas­tre crestine!

Amin, Par­inte! Se pare insa ca ide­alurile vietii noas­tre cres­tine nu se asea­mana nici pe departe cu ide­alurile stapan­i­to­rilor aces­tei lumi, care ne impre­soara din ce in ce mai mult, din toate par­tile, fie prin boli incur­abile, fie prin ali­men­tatie otrav­i­toare – ati vazut ca au intro­dus acest codex ali­men­ta­r­ius – si prin multe alte mijloace care ne pun in peri­col vie­tuirea noas­tra in aceasta lume de azi.

Forta aceasta demon­ica, ce stapaneste lumea la ora actu­ala, se intrece, intr-adevar, prin metode care se con­cen­treaza asupra vietii umane. Toate lucrurile care apar acum la ori­zon­tul acesta ome­nesc nu sunt altceva decat metode de dis­trugere a vietii umane. Aceste mijloace de otravire a omu­lui sunt asa de put­er­nice si inrada­ci­nate incat nu le mai poti sta inainte. Acum a aparut gripa asta porcina, chipurile noua, care nu este altceva decat o masi­natie a aces­tei mari mafii ce con­duce lumea, care sa impiedice si sa slabeasca din ce in ce mai mult organ­is­mul omu­lui. Au aparut apoi toate sis­temele aces­tea de ali­men­tatie, care sunt puse la dis­pozi­tia omu­lui de la mic la mare, fara echivoc, tot cu scopul de a-l dis­truge si mai ales pe copil cat este de mic, din fasa daca s-ar putea. Dar imi spunea un cerc­eta­tor din Amer­ica, ca de la 4, 5 ani copiii sunt expusi la cele mai mari peri­cole prin aceste vac­cin­uri ce provoaca boli care ataca organ­is­mul din ce in ce mai mult pana la varsta de 15–20 de ani, deci ele nu au nea­parat un efect ime­diat. Fap­tul ca prin acest codex iti interz­ice sa iti mai poti cul­tiva tu paman­tul tau, dupa cum au cul­ti­vat stramosii tai de atatea veacuri, va duce de rapa toata agri­cul­tura, ca sa nu mai putem avea un con­trol asupra ali­mentelor pe care le cul­ti­vam: fasolea, carto­ful, ustur­oiul sau alte bunuri prin care romanul nos­tru a cres­cut, s-a dez­voltat si a gan­dit in ele. Ei bine, acum vin si iți ras­toarna toate aceste val­ori in care tu ai cres­cut: nu mai este branza buna, nu mai este oul bun, nu mai este carnea buna, nu mai e fasolea buna, nu mai e toata recolta agri­cola buna. Si ma intreb eu: Ei, bine, daca omul nos­tru a trait sanatos pana in jurul a 70 de ani – 80 de ani, cum poate veni omul acesta mod­ern cu atata igno­ranta sa schimbe val­o­rile unui om care a reusit sa tra­iasca cu atata vital­i­tate in atata munca pana acum? E sufi­cient sa iei o sin­gura zi din vara unui taran de-al nos­tru, care sta 24 de ore cu coasa in mana si trage cu tot efor­tul, bea apa asta de izvor si man­anca ce poate si el pe langa cei 4, 5, 6 copii pe care ii are acasa si isi duce viata totusi atat de sanatos si plin de energie si sa vezi care este de fapt real­i­tatea lucrurilor. Dar vine omul mod­ern cu tehnica lui si intoarce lumea. Copilul nos­tru firav, copilul pri­ca­jit, bea coca-cola, poate daca are un lapte la 3 zile, sau o sap­ta­mana, dar in mai tot restul tim­pu­lui este supus la cen­zura asta ali­men­tara, incat ajunge sa fie la un moment dat ca un cobai al soci­etatii. Ei vin cu tehnica asta, care chipurile ii pre­lungeste viata, dar de fapt el ii scurteaza viata, facandu-l ruda cu toate bolile posi­bile din lumea aceasta. Pe langa fap­tul ca viata bietu­lui roman ii este ata­cata, prin fabrici si in uzine, in mine, in toate locurile aces­tea grele de munca pe care le suporta sar­manul, i s-a mai adau­gat si aceasta sub­nu­tri­tie, iar in tim­pul liber pe care il mai are, casca gura la tele­vi­zor, o alta odrasla a mod­ernismu­lui, la cal­cu­la­tor, de unde isi culege toate infor­mati­ile min­ci­noase ca sa isi poata carpi toata nenorocita asta de viata. Pe cata vreme omul nos­tru de alta­data – sanatos, voinic, cu casa lui, cu copiii, cu sotia lui, acolo sar­ba­toreau sanatosi si feric­iti zilele de duminici, sar­ba­to­rile mari: Pasti, Craciun, Sfanta Maria, Boboteaza – in toata aceasta vreme colab­ora crestinul cu harul lui Dum­nezeu pe pamant, care il facea pe om sa tra­iasca in toata ener­gia si spir­i­tu­al­i­tatea lui, intr-o dimen­si­une reala a exis­ten­tei. Este greu sa pornesti acum de la o cerc­etare mai ama­nun­tita ca sa iti dai seama de unde si incotro merge lumea aceasta in declinul ei si pana unde merge si cat mai rezista omul sa duca povara aceasta, ca sa mai poata avea o mul­tumire sufleteasca in ceea ce face. Pen­tru ca toate tend­in­tele care vin asupra noas­tra nu au alt scop decat dis­trugerea si pierzarea noas­tra ca speta umana. Nu se mul­tumesc numai sa ne per­verteasca sufle­tul prin patimi, ci vor sa dis­truga cu ura si orice suflare de viata. De acum omul sa se astepte la boli, la cat­a­clisme, cum a fost acum cu 100–200 de mii de oameni morti in urma cutremu­ru­lui din Haiti, pen­tru ca ei inten­tioneaza sa provoace o incaier­are intre state, ast­fel incat, sa izbuc­neasca, fer­easca Dum­nezeu, un razboi mon­dial, prin care sa dis­truga cea mai mare parte din omenire. Ceea ce este intere­sant este ca toti cei care par­tic­ipa la masina aceasta de dis­trugere, nu isi pun si ei intre­bari: cat vor mai trai in fond, daca dis­trug tot ce este in jur ca sa tra­iasca numai ei ca neam? Pana unde vor merge si cat cred ca vor trai? Caci intot­deauna groapa pe care o sapi altuia, tu cazi sin­gur in ea. Dar cu totii vor cadea in ea, toti care fac aceste greu­tati omenirii, intregii cre­atii a lui Dum­nezeu, pen­tru ca aici este tinta.

Dar cine sunt acesti oameni si de ce si-ar dori raul intregii omeniri?

Aces­tia sunt oameni impotriva lui Dum­nezeu, slu­ji­tori ai diavolu­lui, care urasc fap­tura si orice cre­atie div­ina, uitand ca si ei tot de ace­lasi Dum­nezeu au fost facuti si tot de El se vor prabusi. Pen­tru ca „pia­tra pe care nu au bagato in seama zid­i­torii, aceasta s-a facut in capul unghi­u­lui”. Ei nu se mai gan­desc la gen­er­ati­ile viitoare, ei se gan­desc sa poata cuceri lumea, ca sa o poata dom­ina, si cu cat sun­tem mai putini cu atat si usurinta lor de a dirija este mai sigura. Dar ei sunt ascunsi, simti ca e un razboi dar nu vezi cu cine te lupti. E foarte greu sa gas­esti cu ade­varat un inamic, de cele mai multe ori invinuiesti fara ca celalalt sa fie vino­vatul si situația aceasta a dus lumea la o stare de deruta incat se lupta intre ei, unii cu altii. La noi in tara, de pilda, este o degener­are polit­ica cum nu s-a mai intal­nit, care pro­duce o mare deca­denta, un rau moral si spir­i­tual care nu are alt scop decat dis­trugerea trairii si gandirii roman­u­lui de alta­data. Tinere­tul este asaltat cu sex­u­al­i­tatea, ca nu isi mai dau seama de unde vin si incotro merg; nu mai asculta de par­inti sau de bunici, nu mai asculta de preot, nici de Bis­er­ica, nu mai asculta nici de Dum­nezeu. Si s-a creat ast­fel un iad in care se zbate lumea aceasta fara un drum de iesire, pen­tru ca put­er­ile diavolu­lui sunt dezlan­tu­ite si Dum­nezeu i-a ingaduit cernerea omenirii. Alt­fel nu imi explic cum toti sunt redusi la tacere, pana si oameni val­orosi, savanti, int­elec­tu­ali sau mari ruga­tori care inca mai trai­esc printre noi, si ei hip­no­ti­zati parca de aceasta forta a raului. S-a aster­nut o lin­iste si nu mai explica nimeni niciun fenomen istoric, eco­nomic, reli­gios, moral sau spir­i­tual. Parca toti netreb­nici s-au facut. Toata lumea se gas­este intr-o stare de igno­ranta si lin­iste, iar popoarele aces­tea fara de Dum­nezeu se zbat cu multa pri­cepere si vicle­nie ca noi sa ajungem la rodul necred­in­tei si al hao­su­lui, cre­ate de toata aceasta mafie mon­di­ala. Si care este solu­tia pen­tru omul care vrea sa nu isi piarda cred­inta si nade­jdea in Dum­nezeu? Eu am mai spus-o si o repet: sin­gura solu­tie este intoarcerea la tra­di­tie si iesirea din soci­etatea aceasta mod­erna, putin cate putin, asa usor. Sa revenim la vechile obi­ceiuri ale stramosilor nos­tri, la cul­ti­varea unui petic de pamant, pen­tru ca si firea insasi ne va veni in aju­tor. Firea roman­u­lui nu poate fi fal­si­fi­cata decat foarte greu, pen­tru ca omul nos­tru are o fibra foarte sana­toasa si put­er­nica. Sigur ca vor incerca sa ne atace si aici prin metode diferite pen­tru a ne stan­jeni toata lucrarea aceasta de intoarcere acasa, intoarcere la tra­di­tii, la acest izvor de viata, dar o buna bucata de vreme se va mai putea merge inca, pana vor instaura ei o dic­tatura abso­luta. Cand Satana va veni cu aceasta pecete a lui, 666, prin care va putea prinde put­ere asupra lib­er­tatii umane. Dar oamenii, deja, prin vointa lor, patrunsi de duhul acesta mod­ern, al lib­er­tatilor tru­pesti, sin­guri si-au dis­trus sim­tul dis­cernerii, incat nu mai au nicio ratiune pro­prie, nu mai gan­desc; ei s-au indi­vid­u­al­izat si se indi­vid­u­al­izeaza din ce in ce mai mult, pen­tru ca si sin­gura comu­ni­unea cu celalalt poate fi un fagas de revenire. Ei s-au ridi­cat cu toata forta urii impotriva aces­tui sis­tem al dragostei, al sen­ti­men­tu­lui de a te bucura de celalalt, incat l-au instrainat pe unul de altul, binesti­ind ca dragostea are put­ere multa si poate acoperi mul­time de pacate si invinge multe neputinte. Aceasta ura a lor a ajuns la o asa masura incat vor sa dis­truga si iden­ti­tatea per­soanei, incat sa inlocuiasca numele de om, primit prin sfan­tul Botez, cu un numar. Nu vedeti ca scot acum si numele par­in­tilor din buletin? Vor sa te trans­forme intr-un ins aparut din orice lume, daca se poate si extrater­e­stra, fara niciun nume, fara o orig­ine, fara o natiune din care sa se traga. Ei vor sfar­si­tul omu­lui istoric, omul ca cea mai fru­moasa cre­atie a lui Dumnezeu.

Mai este nece­sara o impli­care a crestin­u­lui in societate?

Pai de aceea este soci­etatea asta asa de dezlan­tuita, pen­tru ca ne-am izo­lat unii de altii. Preo­tul, bis­er­ica, man­a­s­tir­ile, au fost mereu mijloacele de aparare si men­tinere a spir­i­t­u­lui de uni­tate si de dragoste crestina, pe care s-a si bazat viata natiu­nii noas­tre. Astazi preotii nu mai au voie sa vor­beasca. Nu au voie sa spuna un cuvant. Aceasta este noua vir­tute de cap­atai a preotilor acum – sa taca. La ora aceasta scopul demonic este satanizarea in masa a popoarelor, nu numai a unei regiuni sau a unei tari. De aceea nici mon­ahul nu tre­buie sa stea deop­arte. Mon­ahis­mul este armata de elita a tarii noas­tre, cum spunea patri­arhul Nicodim, armata de aparare a cres­tin­is­mu­lui nos­tru orto­dox. Viata mon­a­hala nu este numai ascultare, per­se­v­erenta la bis­er­ica si la lucrare. Lucrarea mon­ahu­lui este mis­i­unea lui, este toc­mai ati­tudinea lui fata de lumea aceasta orto­doxa. De aceea cat mai inalte sa fie si exis­tenta si cuvan­tul nos­tru! Toc­mai atunci cand e vorba sa nu se vor­beasca, sa nu se stie, sa nu se spuna, mon­ahul tre­buie sa strige mai mult. El e impotriva firii mereu. Asa-i viata mon­a­hala! Este o viata impotriva firii! Crestinul la miezul nop­tii se invarte, mai la tele­vi­zor, mai bea un paharel, mai doarme o ora, doua, trei, se scoala, pleaca, vine, se duce, se misca. Ei bine, mon­ahul nu. El sta de veghe acolo la miezul nop­tii. Se aude un clopot, bate o toaca, se canta Sfanta Liturghie, si este tot tim­pul treaz ca un apara­tor al vietii noas­tre crestin orto­doxe. Ce este mon­ahis­mul? Mon­ahis­mul este garda! Cand veneau hoard­ele in Rasarit, ce facea Ste­fan cel Mare? Aveau focuri in munte, puse sa sem­nal­izeze si cand vedeau ca focurile astea deve­neau din ce in ce mai multe, insemna ca naval­i­torii se apropie. Cam asa sun­tem si noi. Tre­buie sa fim mereu in aceasta pre­gatire, ca sa putem aten­tiona lumea. Si vedeti dum­neav­oas­tra acum, diavolul cat de put­er­nic este el? Ca vine cu vicle­sug si iși face apari­tia pe neast­ep­tate. Ce facea omenirea pe cand Noe isi con­struia cora­bia? Ziceau ca se ter­mina cora­bia si potopul nu mai vine si tra­iau in des­fa­tari: Inseamna ca batranul asta n-are drep­tate. Dar toc­mai atunci a venit si potopul. Asa si acum… Vin si iti spun: Nu exista cip-uri. Buletinele toate sunt in reg­ula; n-au cip. Pas­apoartele, car­netele de con­duc­ere n-au nimic. Sunt in reg­ula toate. Dar cand le iei la con­tro­lat vezi ca toate vorbesc ca au; sunt un ade­var. S-atunci sun­tem in aceasta sit­u­atie de a accepta un cat­a­clism moral si spir­i­tual al vietii noas­tre cres­tine. Mai spuneam eu alta data: crestinul tre­buie sa fie ca un iepure pe hat. Umbla, alearga in toate laturile tarinii si cand da sa se culce, seara sau in orice moment, se aseaza acolo in locul nepan­dit de altii, se ridica in doua labute, priveste in dreapta, in stanga, ciuleste ure­chile si, daca vede ca e lin­iste, se culca si el. Asa tre­buie sa fie si crestinul nos­tru de astazi: mereu atent ca nu stim ziua, nici cea­sul cand vine Dom­nul. Fericita este sluga pe care o va afla priveg­hind iar nevred­nica aceea pe care o va afla lenevindu-se. Deci mon­ahii sunt can­dele vii si ochii per­ma­nent trezvi­tori ai vietii noas­tre cres­tine. Sa le spuna intot­deauna de unde bate van­tul si incotro se indreapta ca sa se pre­gateasca crestinul si sa stie cum sa se apere. Si asa, impre­una, sa infrun­tam greu­tatile aces­tui veac si sa ne facem mosten­i­tori vietii celei ves­nice. Amin.

(Ati­tu­dini nr.9, inter­viu real­izat de mon­ahia Fotini,
18 ian­uarie 2010, la praznuirea Sfin­tilor Athanasie si Chiril)

CONFERINTA PENTRU EMINESCU

Institutul de Sociologie, Academia Romana, Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala, Universitatea Bucuresti, si Fundatia Pentru România va invita vineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinta Publica „PENTRU EMINESCU”, care se va desfasura la Casa Academiei Romane, Str 13 Septembrie nr.13.
Participa: Prof Dr Nae Georgescu, Prof Dr Theodor Codreanu, Prof Dr Ilie Badescu, Corneliu Basarab Vlad.

Invitat special: Grigore Lese.

La 160 de ani de la nasterea Românului Absolut se relanseaza, dupa 100 de ani de la tiparire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu Botez, republicat in facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru Romania Unita.
Parteneri media: Revistele Veghea si Atitudini si ziarul Curentul.
www.mihai-eminescu.ro

CONFERINTA PENTRU EMINESCU

Institutul de Sociologie, Academia Romana, Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala, Universitatea Bucuresti, si Fundatia Pentru România va invita vineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinta Publica „PENTRU EMINESCU”, care se va desfasura la Casa Academiei Romane, Str 13 Septembrie nr.13.
Participa: Prof Dr Nae Georgescu, Prof Dr Theodor Codreanu, Prof Dr Ilie Badescu, Corneliu Basarab Vlad.

Invitat special: Grigore Lese.

La 160 de ani de la nasterea Românului Absolut se relanseaza, dupa 100 de ani de la tiparire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu Botez, republicat in facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru Romania Unita.
Parteneri media: Revistele Veghea si Atitudini si ziarul Curentul.
www.mihai-eminescu.ro

Sfaturi medicale de la Parintele Athanasie Stefanescu

MIGRENE PUTERNICE

1. DECOCT DE CRETISOARA — are un efect cal­mant dovedit, putand fi uti­lizat cu suc­ces chiar si in cazul migrenelor put­er­nice. Puneti 40 g planta uscata si marun­tita intr-un litru de apa rece. Fier­beti amestecul timp de 20 minute, apoi acoper­iti vasul si mai lasati la infuzat inca 10 minute. Stre­cu­rati si beti cate 2–3 cani pe zi, la nevoie.

2. O BAIE CU HAMEI lin­is­teste garantat.

Baia gen­er­ala cu decoct de hamei are un extra­or­di­nar efect cal­mant, fiind reco­man­data cu precadere in migrenele de orig­ine nervoasa.

Fier­beti 50 g sem­i­nte de hamei in 3 litri de apa 10 min. Acoper­iti vasul pen­tru 20 minute, intre timp dati dru­mul la apa sa curga in cada (t– 37–38 C).

3. MUSTARUL. O lin­gura de mus­tar nepisat de 3 ori pe zi cu o ora inainte de masa (curata stom­acul, intestinele, pre­cum si canalele san­guine si impotriva ame­telilor si migrenelor).

4. ALINAREA DURERILOR: fier­beti ½ kg cartofi in coaja pana se inmoaie. Pasati-i si intindeti-i pe o panza; apli­cati apoi acest ban­daj pe zona afec­tata si infa­sur­ati totul cu o patura de lana. Se schimba daca s-a racit complet.

5. DURERI DE CAP - se pun lega­tori, cat poti suferi de calde, cu tufe (tulpina) de muse­tel fierte.

- se spala pe cap cu fier­tura de feriga, se leaga pe frunte frunze de catus­nica, batute si ameste­cate cu untura sau se spala cu fier­tura de dumbat.

- se bea ceai de izma si de tei. Se spala pe cap cu otet de vin. Se leaga tam­plele cu mor­covi sau cartofi rasi pe raza­toare sau cu faina de mus­tar inmuiata in apa rece.

- se ia albusul de ou, se rade sapun bun intr-insul, potrivit cu albusul, se bate bine (spuma) cu 2 lin­gu­rite de ulei si iar se mai bate apoi. Dupa aceea se adauga o lin­gu­rita de spirt, se amesteca putin si se lasa pana se corasleste; apoi se ia ce-i dea­supra si se pune pe cap.

6. DURERI DE CAP — MIGRENE.

- Varza cruda — luati primele 2 frunze care inve­lesc cap­atana, taiati-le fasii egale, late cam de 6–8 cm si puneti-le pe frunte in stra­turi, fixandu-le cu un batic.

- Inhalatii cu otet de mere — puneti intr-un vas otet de mere si apa, in parti egale; asezati la foc si cand incep sa iasa vapori, tineti capul dea­supra si inhalati.

- ceai — menta, lev­an­tica, iasomie. Se face o infuzie dintr-o lin­gu­rita de plante la o cana de apa. Se beau 2 cesti pe zi.

7. DURERI DE CAP - infuzie de lev­an­tica. Se toarna 250 ml de apa clo­cotita peste 3 lin­gu­rite de flori uscate, se stre­coara dupa cat­eva minute, se indul­ceste cu miere de sal­cam. Se pot bea pana la 3 cani pe zi, in cazul durerilor persistente.

8. TINCTURA ANTIMIGRENA — se umple o sti­cla de 1 litru cu flori proaspete de coada soricelu­lui. Se toarna peste ele alcool de 40º si se lasa 2 sap­ta­mani intr-un loc insorit, agitandu-se frecvent. Apoi se stre­coara si se pune intr-un vas curat de culoare inchisa cu dop. Se iau cate 10 pica­turi dimineata, pe stom­acul gol, dizol­vate in apa, si alte 10 seara.

9. ULEIURILE ESENTIALE

- de menta — inhalati sub­stan­tele dega­jate direct din sticla;

- de sovarf sau levantica;

- eucalipt: masati tam­plele cu 2–3 pica­turi de ulei extras din acest arbore exotic.

10. DUREI DE CAP, AGITATIE, NERVOZITATE — 2 lin­guri de muguri de brad peste care se toarna o cana cu apa clo­cotita. Acoper­iti vasul, iar dupa 15 minute stre­cu­rati ceaiul si consumati-l indul­cit cu miere.

INSOMNII

1.INSOMNIE SI DURERI PUTERNICE DE CAP: se bea cate o 1/2 pahar de suc de cartofi cu 30 minute inain­tea pranzu­lui si a micu­lui dejun. Cura dureaza 3 saptamani.

2. Cate un pumn de frunze si flori de busuioc, coada soricelu­lui, suna­toare si muse­tel si amestecati-le bine. Apoi infuzati 2–3 lin­guri de pla­mada intr-un litru de apa. Se beau 4 cani pe zi, una inainte de culcare.

3. Mac­erat de roinita — se pun 30 g de planta uscata si marun­tita intr-o ½ l de apa rece. Se lasa vasul acoperit 12 ore pen­tru mac­er­are, apoi se stre­coara. Se ia in doze mici, pe par­cur­sul zilei. Urmati acest trata­ment mai multe seri la rand.

4. Talpa gastii — 15 g (planta) lasata la infuzat in 250 ml apa fiarta, se bea in fiecare seara.

5. Tinc­tura de padu­cel — se ia 1 lin­gu­rita tinc­tura dizol­vata in 100 ml apa, de 4 ori pe zi, inainte de mesele prin­ci­pale si de culcare.

6. Se pune intr-un pahar cu lapte cal­dut, un varf de cutit de scor­ti­soara pisata, o lin­gu­rita de miere, prefer­abil de tei. Se amesteca bine, pana cand se dizolva com­plet mierea. Se con­suma intreaga can­ti­tate inainte de culcare.

7. Sa se faca seara scalda­toare cu fier­tura de tot felul de flori adunate, de pe camp si de prin gra­dini. Este un leac sigur si pen­tru copii.

8. Bai cu flori de tei, in fiecare seara. Se face infuzie din 150 g flori de tei la 3 litri de apa clo­cotita. Se acopera vasul pen­tru 20 minute, apoi se stre­coara. Se toarna ceaiul in cada.

9. Mac­erat de vale­ri­ana — lasati la mac­erat o lin­gu­rita de rizomi si radacina, intr-o ceasca de apa cal­duta pen­tru 8 ore. Stre­cu­rati, indul­citi cu miere si beti lichidul obt­inut inainte de culcare.

extras din numarul 8 al revis­tei Atitudini

Dragostea – cheia spre usa bolnavului. Azilul de batrane de la manastirea Petru Voda

La man­a­s­tirea Petru Voda, cu trei kilo­metri mai in vale, intr-o pajiste fru­moasa, unde odin­ioara Par­in­tele Justin obis­nuia sa mearga cu ani­malele la pas­cut, gasim man­a­s­tirea de maici, care are in grija, prin mila si dragostea Par­in­telui Justin, un azil de batrani si un camin pen­tru copii.

Nu este usor sa ingri­jesti bol­navii. Sfan­tul Vasile cel Mare obis­nuia sa trim­ita in ingri­jirea bol­nav­ilor pe cei mai sporiti din­tre calu­gari, de multe ori el insusi ii ingri­jea si priveg­hea la cap­ataiul lor, din­tre care multi primeau tamaduire.

La man­a­s­tirea Petru Voda o parte din maici, cele cu incli­natie spre slu­jirea aproapelui, se nevoiesc, rabda, ingri­jesc si iubesc niste suflete nea­ju­torate, ajunse la batranete cu trupul suferind si fara grija si cal­dura dragostei cuiva.

Maicile se stradui­esc, pe cat le sta in put­ere, sa urmeze dragostea si jert­fel­ni­cia Par­in­telui Justin pen­tru aproapele, mai ales pen­tru bol­navi. Par­in­tele ne povestea cat de mult isi dorea in tineretile sale sa ii poata ajuta pe bol­navi, ast­fel incat in ziua hiro­tonirii intru preot Il roaga pe Dum­nezeu ca, daca ii va da vre­o­data vreun dar, sa i-l dea pe acela al dragostei de aproapele si cu precadere al tamaduirii sufer­in­telor celor bolnavi.

Nu numai ca le spala, le schimba, le aduc masa, dar mai ales mai­cutele se stradui­esc sa le ofere dragostea si spri­jinul lor sufletesc, le citesc rugaci­uni si pilde din vietile sfin­tilor, le aduc la bis­er­ica (pe cele deplasabile), le ajuta sa isi ream­inteasca pacatele tineretilor lor ca ast­fel sa le spovedeasca in fata duhovnicu­lui si sa capete iertare de la Dom­nul. Nu este usor; pen­tru ca aici nu este sufi­cient sa respecti numai niste norme ascetice ale ran­duielii calu­garesti, ci aceasta ascultare nece­sita dis­cer­na­mant, tact si mai ales dragostea care sa o ajute pe batrana sa se vada pe sine, sa isi planga pacatele ei acoperite de mul­ti­mea anilor care ii fac mai greu cu putinta trans­for­marea ei launtrica.

Din cele ce ne va povesti maica Arse­nia, cunos­cuta pen­tru dragostea ei in ingri­jirea bol­nav­ilor, si pe care „bunicele” (asa cum le numesc maicile) o indragesc cel mai mult, ne incred­in­tam ca aceasta trans­for­mare se mai petrece inca si dragostea nu a pierit inca din­tre noi.

Imi amintesc ce i-a raspuns Dom­nul Sfan­tu­lui Paisie cel Mare, care indragea pus­tia cea mai din­laun­tru mai mult decat orice comoara de pe pamant, atunci cand acesta, din smere­nie, refuza sa primeasca in jurul lui ucenici, frati care doreau sa isi gaseasca alinarea si man­tuirea la umbra Cuvio­su­lui: „Paisie, daca vrei sa fii ucenicul Meu, du-te in pustie; daca insa vrei sa fii fiul Meu, ingri­jeste de aproapele”.

Nada­j­duim ca rugaci­u­nile Par­in­telui Justin si ale sfin­tilor Spiri­don si Pan­te­limon, ocroti­torii aces­tui mic spi­tal, sa le dea put­ere si dragoste maicilor spre ingri­jirea bol­nav­ilor, chiar daca nu sun­tem nici pe departe la masura Cuvio­su­lui Paisie, ca asa sa se odi­h­neasca Dum­nezeu intru noi.

- Maica Arse­nia, este grea ascultarea ingri­jirii de bolnavi?

- Este grea sau usoara pe masura daruirii de sine, a jert­fei tale.

Nimic nu se poate inte­meia fara jertfa. Insusi cres­tin­is­mul este inte­meiat pe jertfa si nu pe orice fel de jertfa, ci pe cea a Insusi Fiu­lui lui Dumnezeu.

In „Cuvinte vii” par­in­tele Arse­nie Boca raspunde la aceasta intre­bare: De ce L-a dat Dum­nezeu pe Fiul Sau, Iisus, ca jertfa si inca jertfa pe cruce? Si spune acolo foarte fru­mos: „Pen­tru ca sin­gu­rul grai care mai poate razbi la inima oame­nilor s-a dovedit ca nu mai ramane altul decat jertfa cuiva pen­tru ei. Cand moare cineva pen­tru tine, pe acela nu-l poti uita nicio­data”[1]. Si mai departe reda o intam­plare care intareste cuvan­tul insuflat.

„La inceputul unuia din­tre razboaie iesise o lege ca poti lipsi de la razboi. Cand era gata de ple­care, vine la el un tanar si ii spune: Eu sunt sin­gur; chiar daca mor, dupa mine nu plange nimeni. Merg eu in locul dumi­tale la razboi. Si s-a dus tanarul. Dupa oare­care vreme tanarul cade ranit de moarte si cum ajunge acasa, moare. Mor­man­tul sau era impodobit cu flori si nimeni nu stia cine i le pune pana cand, intr-o noapte, a fost gasit necred­in­cio­sul ca ii duce flori la mormant.

- Bine, dar tu crezi in Dum­nezeu?

- Ba, acum cred, fiindca numai Dum­nezeu i-a putut da tanaru­lui aces­tuia iubirea de mine si de copiii mei, ca sa mearga el in locul meu la moarte, si asta numai Dum­nezeu a mai facut-o cand a trimis pe Fiul Sau sa moara in locul nos­tru”.
IMG_3445

Iata cu ce fel de iubire ne iubeste pe noi Dum­nezeu! Iar noi cui urmam?!

Lep­adarea de sine este prima con­di­tie a urmarii lui Hris­tos. Nu putem urma pe Dum­nezeu urmandu-ne noua. Tre­buie sa alegem intre noi si Dumnezeu.

- Cum se impaca lucrarea ingri­jirii de bol­navi cu lucrarea monahala?

- Rodul lucrarii laun­trice, a dragostei fata de Dum­nezeu, se vede din felul in care rela­tionezi cu celalalt. Aceasta se poate observa in orice ascultare ai fi, atata vreme cat te afli intr-o man­a­s­tire cu viata de obste. Cu atat mai mult cand este vorba de boala si batranete. Si apoi cred ca atata timp cat exista un al doilea sau mai multi, apare nece­si­tatea, intr-un anu­mit moment al exis­ten­tei, cand tre­buie sa-i slu­jesti celui aflat in neputinta trupeasca.

Desigur, e usor si odi­h­n­i­tor sa stai in prea­jma unei per­soane care se afla pe ace­leasi coor­do­nate cu tine, sa fii plin de dragoste fata de cel ce iti raspunde cu ace­leasi sen­ti­mente… Dar cum ne putem cunoaste mai bine decat in focul ispitelor? Pe masura cunoas­t­erii pro­pri­ilor neputinte, creste si intelegerea fata de celalalt. In masura in care avem rab­dare cu noi insine, putem avea si cu ceilalti. Orice om, indifer­ent de varsta, pre­ocu­pari sau stare sociala, iti ofera prile­jul cunoas­t­erii de sine. Con­sider acest lucru o mare binecu­vantare a lui Dum­nezeu. Noi sun­tem dati pen­tru o impre­una lucrare pe calea man­tuirii. Omul nu se poate man­tui sin­gur; viata ves­nica nu este doar pen­tru un sin­gur om. Si apoi, ca sa poti ajunge la ase­m­anarea cu Dum­nezeu, tre­buie mai intai sa nu treci nepasator pe langa chipul lui Dum­nezeu, icoana vie, care este omul.

Ati­tudinea unui om fata de aproapele sau este sem­nul masurii haru­lui pe care acesta il poarta in el insusi. Cum spunea Sf. Siluan: „Daca cineva vede in fratele sau pe Duhul Sfant, acest lucru este semn ca in el este un mare har”[2].

- In ce con­sta ascultarea la azil, sau bol­nita, cum o numesc Parintii?

- Asa sa va gan­diti: intr-o cam­era sta un om batran si omul acesta este atat de neputin­cios ca nu este in stare sa-si poarte de grija. Si atunci ce faci? Il hranesti, il speli si te straduiesti ca locu­sorul acela in care el traieste, sa nu-i fie o povara in plus. Aceasta tre­buie sa se vada in momen­tul in care deschizi usa camerei lui; ca el se simte bine acolo.

Cele pe care vi le-am spus tin de aspec­tul exte­rior al lucrurilor, pen­tru ca de la usa camerei pas­esti inlaun­tru, spre usa inimii lui. Si, ca sa o poti deschide, e nevoie de dragoste, care este cheia. Fara dragoste nu te poti apropia de om (fara sa-l ranesti). Insa nu tre­buie sa-l iubim nici pen­tru sine, nici pen­tru el, ci pen­tru Dum­nezeu, cau­tand sa intelegem voia Lui cu fiecare din­tre cei aflati in suferinta.

Tre­buie sa amintesc fap­tul ca ceea ce vedeti aici este con­tin­uarea unei lucrari incep­uta cu mai multi ani in urma, la scurt timp dupa infi­intarea aseza­man­tu­lui mon­a­hal. Ini­tial a exi­s­tat o mica bol­nita in care se ada­pos­teau doar cat­eva batrane. Apoi s-a inceput con­stru­irea unui spatiu care sa ada­pos­teasca mai multe persoane.

Rod al dragostei Par­in­telui Justin, spi­talul a avut drept gand de temelie aju­torarea celor nevoiasi si a tot sufle­tul ostenit si impo­v­arat de greu­tatile vietii, oferindu-le un loc unde sa gaseasca, prin mila lui Dum­nezeu, man­gaiere sufle­tu­lui si aju­tor trupului.

Capac­i­tatea spi­talu­lui este de 33 de locuri, care s-au ocu­pat la scurt timp dupa deschiderea aces­tuia. Sunt batrane care, dintr-un motiv sau altul, au fost aduse de copiii lor, sau de cunos­tinte, pen­tru ca nu mai avea cine sa le poarte de grija.

Ca toti oamenii tre­cuti de o varsta, boala isi face mai simtita prezenta si e nevoie de ingri­jire med­icala. Avem 4 maici care au studii de spe­cial­i­tate si 3 in curs de for­mare, si care se ocupa de tratarea bol­nav­ilor, ori de cate ori este nevoie. Spi­talul este dotat si cu un cab­i­net stom­a­to­logic de care se ocupa alte 2 maici.

In plus, la anu­mite inter­vale de timp, le cerceteaza medici spe­cial­isti in diferite ramuri, pen­tru a sta­bili un diag­nos­tic si pen­tru a indica med­ica­tia nece­sara, acolo unde este cazul.

In toata lucrarea aceasta sunt impli­cate mai multe maici, fiecare din­tre ele acoperind un sec­tor cheie: admin­is­tra­tiv, bucatarie, spala­to­rie, intretinerea curate­niei. Opt din­tre noi ne ocu­pam efec­tiv de ingri­jirea bol­nav­ilor: 4 dimineata si 4 dupa-amiaza, cate o sap­ta­mana, apoi se inverseaza. La opt zile vine ran­dul fiecareia sa fie de garda.

Cele de dimineata se ocupa mai mult de curate­nia in camere, schim­barea bol­nav­ilor, servirea mesei; iar dupa-amiaza, pe langa ultimele doua amintite, li se citesc rugaci­uni, citiri din viata sfan­tu­lui zilei si alte carti de suflet ziditoare.

Cand bate clopo­tul de slu­jba, buni­cile deplasabile iau dru­mul bis­ericii, insotite de maicile respon­s­abile. Sap­ta­manal preotii nos­tri slu­jesc Sf. Maslu in par­a­clisul aflat in inc­inta spi­talu­lui, le spovedesc si impar­tasesc cu Sfin­tele Taine.

Din­colo de cele amintite, asa cum va spuneam la inceput, in fiecare moment intri in con­tact cu omul, in toata neputinta lui sufleteasca si tru­peasca. Bolilor trupu­lui se adauga cele ale sufle­tu­lui si ranile lui pe care numai bunul Dum­nezeu le stie. Si cu acea cheie a dragostei cauti sa deschizi usa inimii lui ca sa-l poti ajuta. Le asculti zil­nic of-urile si durerile vechi, vezi cum curge cate o lacrima, ori de cate ori isi aminteste de copilul ple­cat departe, ori de fata care nu mai da niciun semn de viata… si cauti sa suplinesti, cat iti sta in putinta, lipsa aces­tora. Man­gai cu o vorba buna cu privirea, cu o imbrati­s­are, il ajuti sa isi puna nade­jdea in Dum­nezeu si sa ia pilda din vietile celor care au patimit…

Desigur, rolul cel mai mare il are aici par­in­tele duhovnic care le cerceteaza si le man­gaie cu harul ce i-a fost dat in vir­tutea Tainei…

- Cum e sa fii fata in fata cu moartea? Cum mor oamenii care sunt pre­gatiti pen­tru viata de dincolo?

- Doar in momen­tul in care vezi pe cineva cum moare, poti sa intelegi ce inseamna desprinderea sufle­tu­lui de trup. Stim ca in prea­jma iesirii din trup sufle­tul primeste vedere speci­fica naturii sale spir­i­tuale, prin care se vede pe sine mult mai limpede de cum ne putem vedea noi in oglinda. Si lucrul acesta se observa pe chipul ori­carui muri­bund. Daca pacatele nu au fost sterse de pe „haina” sufle­tu­lui de-a lun­gul tim­pu­lui, cu aju­torul Sfin­telor Taine, acum nu se mai poate. Si atunci sfar­si­tul, moartea este cum a fost si viata.

Fiecare „tre­cere” este cutremu­ra­toare. Unele din­tre ele cu 2–3 zile inainte, altele cu o zi, intra in starea de care am amintit, cand ved­erea luminii spir­i­tuale este mult mai clara. E ca si cum incet, incet, sufle­tul se pre­gat­este sa se desprinda de trup. In acele momente, cu ade­varat, „nimeni nu este carele sa-l ajute”. Ori­cat de apropi­ate ar fi fost anu­mite per­soane, ori­cat de dragi i-ar fi fost, in acele momente sunt ca si cum nu ar exista. Doar maica, cu rugaci­unea, poate sa ajute in acele clipe sufle­tul. De fapt e si sin­gura de care are nevoie sufletul.

Sfan­tul Grig­ore Dia­logul spune multe lucruri despre viata de din­colo de mor­mant si despre duhuri. In una din Omili­ile sale, istoris­este urma­toarea intam­plare: „Apropiindu-se de sfar­sit, Hris­erie, chiar in cea­sul cand tre­buia sa iasa din trup, a vazut cu ochii deschisi duhuri ura­cioase si foarte negre, care stateau inain­tea lui, amenintandu-l cu strasni­cie ca il vor lua in inchiso­rile iadu­lui. A inceput sa tremure, sa jeleasca, sa asude, sa ceara amanare cu tipete groaznice, si cu rac­nete nemaipomenite il chema pe fiul sau, Maxim, strigandu-l pe nume (fiul era monah) si zicand: „Maxime, vino, mai repede! Nu ti-am facut niciun rau: ia-ma pe cheza­sia ta”. Spe­riat, Maxim a dat fuga indata, s-a adunat familia, plan­gand si tremu­rand. Ei nu puteau sa vada acele duhuri, a caror navalire il facea sa se chinuie cumplit, insa ghiceau ca ele sunt de fata dupa tul­bu­rarea, palirea si cutremu­rul celui al carui suflet era tras din trup. Speriindu-se de infati­s­area lor hada, acesta se zvar­colea in pat incolo si incoace, intorcandu-se spre perete: acolo erau ei. Iar cand, stram­torat pana peste poate, a inceput sa strige tare, zicand: „Amanare! Macar pana dimineata! Amanare! Macar pana dimineata!” Insa, pe cand striga el, a fost smuls din casa trupu­lui sau[3].
IMG_0298

Sau o alta intam­plare din Pateric: Cand era aproape de a muri, l-au vazut ucenicii pe Avva Arse­nie plan­gand si i-au zis: „Intr-adevar si tu te temi, par­inte?” Si le-a zis lor: „Intr-adevar, frica ce este cu mine acum, in cea­sul acesta, cu mine este de cand m-am facut calu­gar”. Si asa a ador­mit intru Dom­nul[4].

Prin fiecare din­tre ele iti vorbeste Dum­nezeu, daca stii sa asculti…

Imi amintesc de una din­tre bunici care nu mai este printre noi, femeie sim­pla, adusa de rudele ei (nu avea copii), cu semi­pareza pe partea stanga, aproape piele si os. Avea un duh atat de pas­nic… A fost cea mai deosebita din­tre buni­cile de pana acum. Zicea: Doamne, mai da-mi un an ca sa trai­esc! Doamne, toate pos­turile le tin! Ii citeai cat­eva rugaci­uni, iar: Doamne, ce rugaci­uni fru­moase! N-am mai auzit asa rugaci­uni!” Ii spuneai: Hai, bunica sa ne rugam! Si ince­peam: „Tatal nos­tru sau Doamne Iis­use… Si o gaseai dupa o ora, tot ros­tind rugaci­unea. Nu vedea sa citeasca. Avea rugaci­u­nile ei pe care le citea cu voce tare si cu duh de umil­inta. Desi durerile ei erau mari, nicio­data nu a auzit-o vreo maica sa planga sau sa fie nemul­tumi­toare… Rabda in tacere si rugaciune.

O alta batrana, simtind ca se apropie cea­sul (era cu o zi inainte de a muri), m-a chemat la ea. M-a sur­prins chipul ei trans­fig­u­rat (cu o zi inainte se spovedise si se impar­ta­sise cu Sfin­tele Taine) ca si cum se afla intr-o alta lume. Si-a cerut iertare de la noi (intre timp venise si cealalta maica) si de la batrana care locuia in aceeasi cam­era. Poate o sa spuneti ca iertare isi cere tot omul cand con­sti­en­tizeaza ca a gre­sit, dar batrana asta o facea cu atata pocainta si cu starea omu­lui care stie ca tim­pul este masurat, cum nu am mai vazut la nimeni pana atunci. A fost o pilda pen­tru noi… (ne-a impre­sionat mult).

Se ruga cu Doamne Iis­use. In urma cu un an, in Vinerea Patim­ilor, statea pe ban­cuta afara (era la vechea bol­nita). Si i-am zis: „Buni, uite, astazi e Vinerea Mare si se apropie cea­sul cand Man­tu­itorul a fost rastig­nit pe cruce. Macar pana la al IX–lea ceas sa pas­tram tac­erea si sa zicem rugaci­unea”. Ce sa va spun: ori de cate ori ieseam afara o vedeam in aceeasi poz­i­tie, cu o mana spri­jinita de banca si cu cealalta facand inchi­naci­uni si spunand Doamne Iis­use. Si a ros­tit rugaci­unea nu doar pana la ora 15….

Exem­plele ar putea continua…

(a con­sem­nat Mon­ahia Fotini)

[1] Din invata­turile Par­in­telui Arse­nie Boca, Ros­tul incercarilor.

[2] Arhim. Sofronie Saharov, Viata si invatatura stare­tu­lui Siluan Athoni­tul.

[3] Sf. Ignatie Bri­an­cian­i­nov, Cuvant despre moarte, Edit. Sofia, Bucuresti, 2007.

[4] Pater­icul Egiptean, Edit. Rein­tre­girea, Alba Iulia 2003.
(arti­col pub­li­cat in

Revista ATITUDINI, Nr 8 )

Cititi si:

1. Man­a­s­tirea Sfin­tilor de la Aiud
2. Par­in­tele Justin Parvu, voievo­dul orto­dox­iei romanesti
3. Mesaj al Par­in­telui Justin catre sem­natarii tabelelor anti-cip
4. Par­in­tele Justin: Intreaga cresti­natate este rastig­nita pe cruce
5. Par­in­tele Justin Parvu in revista ATITUDINI, nr. 8: S-A AJUNS LA APOGEUL NIHILISMULUI