La Mulţi Ani Profesorului Radu Ciuceanu la 87 de ani! FOTO/VIDEO

Pe fundal, o fotografie cu fratii Ciuceanu in timpul rezistentei armate anticomuniste din munti

Profesorul Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST) şi fost deţinut politic cu 15 ani închisoare grea, inclusiv la Piteşti, a împlinit, ieri, 16 aprilie, 87 de ani, fiind sărbători de colegi, cercetători, istorici, jurnalişti, scriitori si academicieni. La Mulţi Ani!
Radu Ciuceanu a fost arestat împreună cu părintele-martir Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana (foto sus, de la o reconstituire a Securităţii, via CNSAS) şi alţi tineri, în cadrul “Lotului Carlaonţ”, denumit astfel după numele generalului Ioan (Iancu) Carlaonţ, conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia, după cum arată istoricul Silviu Moldovan de la CNSAS într-un studiu publicat de Mărturisitorii.ro. Conform unui raport al Securităţii din 3 martie 1964, prezentat în lucrarea autobiografică “Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod: ARTISTUL“, “numitul Radu Ciuceanu, împreuna cu generalul Carlaonţ, dr. Cărăuşu, Sergiu Mandinescu [poet-martir, mort la 38 de ani, după 12 ani de temniţă – n.m.] şi alţii au pus bazele unei organizaţii subversive cu caracter terorist, au achiziţionat armament, muniţie şi explozibil, cu scopul de a înlătura regimul şi de a lupta împotriva Uniunii Sovietice, prin acţiuni de sabotare şi insurecţie”. În plus, tânărul absolvent al liceului “Carol I” din Craiova, “a recrutat mai multe elemente şi a elaborat un plan de acţiune al organizaţiei şi a căutat a lua legatura cu anglo-americanii, prin spionii Andreevici Victor şi Puscariu Ciprian”. La 22 septembrie 1948, când a fost arestat, Radu Ciuceanu avea 20 de ani. El a fost cercetat de “consilieri” NKVD, cu o brutalitate fără seamăn, şi în cele din urmă condamnat la 15 ani temniţă grea. A cunoscut şi a trăit toate grozăviile din penitenciarele Craiova, Piteşti, Jilava, Văcăreşti, Târgşor, Dej şi Gherla. La 18 septembrie 1963, după expirarea pedepsei, a fost eliberat. Era bolnav şi abia se ţinea pe picioare. Dumnezeu l-a ţinut în viaţă şi i-a răsplătit apoi suferinţa – ca şi altor foşti deţinuţi politici, mucenici ai închisorilor bolşevice – cu ani frumoşi şi luminoşi de bătrâneţe. Mulţi Ani trăiască!

Integral la: VICTOR RONCEA BLOG

Despre viaţa, suferinţa si biruinţa luptătorului anticomunist citiţi:
Profesorul Radu Ciuceanu, martor la uciderea studentului-martir Corneliu Niţă de către Eugen Ţurcanu. “Prea mult întuneric, Doamne!”
“Reperele mele, pline de lumină, sunt anii de tinereţe când am pus mâna pe armă şi m-am împotrivit regimului comunist şi năimiţilor săi”
Profesorul Radu Ciuceanu! Lansare si Marturii din Inchisori: “Prea mult intuneric, Doamne!”. FOTO/VIDEO
Profesorul Radu Ciuceanu, decorat de Patriarh la aniversarea INST de la Academia Romana. FOTO/VIDEO Trinitas/Ziaristi Online

Profesorul Radu Ciuceanu, martor la uciderea studentului-martir Corneliu Niţă de către Eugen Ţurcanu . “Prea mult întuneric, Doamne!”

Profesorul Radu Ciuceanu, directorul Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), membru al rezistentei armate anticomuniste si fost detinut politic cu 15 ani de inchisoare executati, a implinit, azi, 86 de ani, aflam din presa online. Radu Ciuceanu, unul dintre putinii supravietuitori ramasi ai Experimentului Pitesti, si-a lansat recent un nou volum din memoriile sale, intitulate “Prea mult intuneric, Doamne!“. Redam din acesta marturia impresionanta a uciderii studentului-martir Corneliu Nita.

Cornel Niţă

(31 mai 1927 – 28 Februarie 1950)

Treceau zilele nebune, ca şi cum ar fi fost înşiruite pe un mosor care nu se mai oprea. Odinioară aveam câteva repere sigure, precum năierii pe întinsul apelor, o stea polară combinată cu Carul mic sau cu cel mare, cu un Luceafăr sau mai ştiu eu ce stele din diadema galaxiei noastre.
Acum pierdusem nu numai ritmul unei zile marcate de o deschidere sonoră, de un număr, de tărşâitul unui hârdoi, de scoaterea în pas alergător pentru nevoile fizice, dar, ceea ce mi se părea cel mai grav şi ameninţător pentru psihicul meu, era absenţa alternanţei între zi şi noapte. Mă simţeam cufundat într-o noapte permanentă, însă cu un întuneric străveziu, de unde puteam să văd, ca pe nişte năluci, trupurile camarazilor mei, nemişcate, în poziţie de veghe şi meditaţie – după cum li se ordonase, spre a ne aduce aminte de blestemăţiile părinţilor noştri, îmbinate cu fapte şi nelegiuiri pe care nu avusesem curajul să le mărturisim la anchetă!!
În dimineaţa aceea nimic nu părea să se fi schimbat în atmosfera camerei 4 Spital. Nu ne mai surprindea faptul că Ţurcanu Eugen lipsise peste noapte. Sau poate s-o fi întors, cum obişnuia, din periplul său penitenciar să se odihnească o oră-două şi o fi plecat odată cu săvârşirea numărului.
Luase fiinţă un petit comitet, compus din cei mai zeloşi locotenenţi ai săi: Alexandru Popa, Mihai Livinschi, Maximilian Sobolevschi, Alexandru Mărtinuş şi alţi năvrapi care intrau în funcţie automat în lipsa domnului Ţurcanu.
Cu timpul, începusem să mă obişnuiesc şi nu mai dădeam importanţă demascărilor de orice fel: interioare, exterioare, toate având acelaşi sfârşit şi consecinţe. Indiferent dacă ajungeai să declari că părinţii tăi fuseseră depravaţi – asta însemna o mamă curvă şi un tată alcoolic şi sabotor – şi fraţii şi surorile fugiseră de-acasă, nemaisuportând atmosfera, judecata şi, mai ales, sancţiunea erau aceleaşi. Și, după cum ţi-era norocul, puteai să pici pe labele de urangutan ale lui Vasile Puşcaşu sau să capeţi o porţie bună de ciomăgeală de la Leonard Gebac, Livinschi sau Aristotel Popescu, zis Aligo.
Nu-mi făceam prea multe iluzii asupra succesului obţinut la prima confruntare cu domnul Eugen şi impresia pe care a produs-o demascarea mea interioară. Fusese doar un episod cu sfârşit fericit pe care Ţurcanu, dacă îl mai păstra în memorie, l-ar fi putut continua cu uşurinţă… şi în mod contondent.
Plantonul din faţa mea, un sucevean cu ochi blajini, minune mare, mi se părea absent mai tot timpul. Avea însă grijă, atunci când se apropia câte unul din conducere, să pară vigilent, cu ochii pe noi şi cu sudalma pe buze. Îl lăsam să doarmă cu ochii deschişi şi mă bucuram şi eu de o relaxare pe care mi-o îngăduia paznicul cu puţin zel.
Se făcuse lumină afară şi cred că soarele, pe bolta sa, arunca raze domoale pe crusta zăpezii, când capo di tutti capi, Ţurcanu, a intrat vijelios şi ne-a anunţat:
− Bandiţilor, mişcaţi-vă! Uitaţi-vă unul la altul şi vedeţi dacă mai aveţi borş pe faţă… că vă văd cam spoiţi! Pe urmă, după ce v-aţi dres la faţă, aranjaţi-vă hainele că n-oţi vrea să vi le dau eu la călcat. Care dintre voi e mai pocit să stea în spate!! Şi să nu aud cumva pe vreunul că plânge sau se plânge la cei care vor veni acum. Aţi înţeles, bandiţilor? Executarea!!
Cu gesturi tremurânde şi folosind scuipat ne-am şters unii pe alţii pe faţă, pe mâini, pe ochi.
− Ia zâmbeşte, mă, Călinescule, nu face pe mortul viu!! Hai, Plapşa, că eşti cât un taure, fii mai vioi! Fii vesel! Gândiţi-vă toţi că libertatea pe care o cerem partidului trebuie s-o dovedim zi de zi, ceas de ceas, prin sinceritate şi lepădarea de trecut. Bă, bandiţilor, astăzi dăm un examen. Toţi de aici, cu mine în frunte! Poate de el depinde cât om mai sta pe aici. Ultimele cuvinte le rostise parcă pentru sine.
Ne-a trecut pe urmă în revistă. Cinic, recomanda lui Sebeşan să stea în rândul doi şi dacă este întrebat de ce are capul aşa de mare să spună că are o infecţie pe care o tratează la infirmerie. Lui Iosif I. Iosif i-a zis:
− Bă, banditule, întoarce capul la stânga să nu se vadă că ai bucile obrazului negre.
Auzeam din depărtare cum se deschideau şi se închideau uşile pe celular. După ritmul lor, inspectorii păreau grăbiţi. I-am auzit când s-au oprit în faţa camerei 4 Spital. Au şuşotit ceva imperceptibil. Cred că şi-au împărţit rolurile pentru laborator. Au intrat trei şi la uşă rămăseseră alţi trei. Înăuntru, ticăloasa gazdă, comandantul Alexandru Dumitrescu, însoţit de un bărbat la vreo cincizeci şi ceva de ani, solid, care a început să se uite la noi cu ochi ce respirau satisfacţia. Celălalt, mai în vârstă, mai scund şi uscăţiv, a mers către masa neagră din centru şi discret i-a şoptit ceva directorului care, cu glas molcom, a întrebat:
− Are cineva ceva de zis?
Întrebarea mi s-a părut stupidă şi formală. Dumitrescu ne bătuse zdravăn în ziua de Crăciun şi încă o dată în ianuarie, cu două-trei săptămâni în urmă, cu aceeaşi sălbăticie, până îl trecuseră sudorile, iar acum, feciorelnic, dar cu o vădită îngrijorare, ne invita să ne prezentăm doleanţele! Toţi trei au aruncat ca la comandă, ca nişte actori, o privire semicirculară circumspectă. Noi însă, am tăcut şi cel mult ne-am plecat ochii în jos, provocator. Eu cel puţin asta am făcut. Pe tăcute, s-a înfiripat o discuţie între cei trei. Căpitanul parcă le făcea o prezentare şi de câteva ori şi-a îndreptat privirile către Ţurcanu, care stătea smirnă şi cu ochii pe ei. A urmat parcă o încheiere concluzivă:
− Ee, dacă aşa stau lucrurile şi v-aţi liniştit, e… bine. S-au întors şi au păşit agale spre uşă.
Glasul subţire al celui pe care l-am descoperit ulterior i-a surprins pe cei trei în cadrul uşii.
− Domnilor inspectori, mă numesc Cornel Niţă, sunt condamnat la trei ani şi sunt la jumătatea pedepsei. Permiteţi-mi să vă aduc la cunoştinţă fapte pe care camarazii mei de puşcărie nu îndrăznesc să vi le comunice. Am fost condamnat şi mi-am pierdut libertatea, dar nu sunt condamnat să-mi pierd şi viaţa! Acest lucru se petrece aici, la Piteşti, sub ochii domnului comandant. Uitaţi-vă la camarazii mei şi veţi vedea cât de cumplit am fost bătuţi toţi, fără excepţie. S-au rupt mâini și s-au frânt coaste cu o sălbăticie fără margini.
M-am uitat către cel care cutezase să le spună călăilor ce se petrecea cu noi. Inima începuse să-mi bată cu putere şi-mi venea să-i strig acestui tânăr curajos că se expune degeaba. Cornel Niţă, un puşti de nouăsprezece-douăzeci de ani, de prin părţile Moldovei, cu ochii mari, visători, a mai încercat să continue, dar fraza i-a fost tăiată de o înjurătură ţâşnită de pe buzele individului în vârstă.
− Bandiţilor, f…’tu-vă mamele voastre, să vă intre în cap la toţi că, pentru ce aţi făcut voi, aţi merita să vă împuşcăm fără milă ca pe nişte câini turbaţi.
− Pentru ce am făcut am luat o pedeapsă, domnule inspector!… a îndrăznit Niţă să-i replice. Individul era deja întors cu spatele şi depăşise uşa. Cuvintele au rămas în aer.
În pragul uşii, înainte de a se închide, l-am văzut pe comandantul Dumitrescu făcându-i semn discret lui Ţurcanu că totul a ieşit bine! Criminalii de sus erau mulţumiţi de ucenicii lor. Zgomotul ivărelor trase a continuat, dar din ce în ce mai rar, semn că vizita avusese un scop: testarea rezultatelor de la camera 4 Spital, unde peste o sută douăzeci de deţinuţi politici studenţi fuseseră supuşi unor torturi ce sporeau de la o zi la alta în intensitate şi victime.
După prânzul pe care l-am înghiţit porceşte, fără lingură şi cu mâinile la spate, a urmat ceea ce am considerat a fi o judecată. E drept, o judecată sui generis, completul având numai un preşedinte care, evident, a fost Ţurcanu şi care îndeplinea şi funcţia de procuror; avocatul era absent, întrucât inculpatul nu l-a solicitat!
Rechizitorul procurorului a fost presărat de toate organele genitale personale şi familiale, asta pentru a crea atmosferă.
− Nu v-am spus eu vouă, a zis Ţurcanu cu glas domol, că nu aveţi voie nici unul să ieşiţi în faţa inspectorilor? Nici să vă plângeţi, nici să ne lăudaţi? A rânjit şi a completat: Nu v-am spus eu, că au venit să ne vadă dacă ne-am schimbat opiniile, credinţele, dacă am înţeles în fine cât rău am făcut partidului şi clasei muncitoare de afară prin comportamentul nostru? Dar voi, bandiţilor, nu aţi înţeles lucrul ăsta! Şi aţi vrut să mă loviţi pe mine! Ceea ce a spus nenorocitul ăsta e adevărat şi ştiţi prea bine. Dar eu, şi alţii ca mine – îi aveţi în faţa ochilor – vrem să convingem partidul că poate mai suntem de folos. Şi în loc să putrezim aici ani de zile, să ne gândim la răul pe care l-am făcut şi mai ales la ceea ce am lăsat afară, la ceea ce nu am declarat organelor Securităţii. V-am spus de atâtea ori că a venit momentul când nu mai aveţi cale de întors şi va trebui fiecare dintre voi să-şi facă de-mas-ca-rea. Şi nimeni să nu-şi închipuie că ar putea să o ocolească şi mai ales să ne înşele spunând sau scriind scorneli.
Ţurcanu – începusem să-l cunosc – era decis să dea un exemplu. Îl vedeam după cum îşi încorda muşchii, după cum îşi rotea ochii furioşi spre noi şi-şi agita pumnii în sus.
− Paştele mamii voastre! V-arăt eu vouă acuma ce păţeşte cel care îmi calcă ordinele şi-şi bate joc de mine. A răcnit cu o nuanţă de paternitate: Ia vino la mine aici, Corneluş, în faţă, să te judec!
L-am observat cu atenţie şi după cum îi erau încordaţi maseterii feţei, momentul declanşării represaliilor era iminent.
− Ce credeai tu, că domnii inspectori o să te asculte pe tine şi o să mă pedepsească pe mine? Pe mine, care vreau să vă aduc pe calea cea bună? Ia dezbracă-te tu în pielea goală, aşa cum te-a făcut mă-ta!
Ţurcanu se automonta:
− Ce-ai vrut, mă, ce-ai vrut?! Nenorocitule, crucea mă-tii… Sau ai crezut, dobitocule, că ai să-mi iei locul? Nu l-ai văzut pe director că mi-a dat dreptate?
Nu puteam zări chipul lui Cornel. Cred că din priviri îl înfrunta pe Ţurcanu. N-a scos niciun cuvânt, decât un geamăt prelung atunci când bestia l-a lovit drept în moalele capului.
Execuţia lui Cornel Niţă s-a consumat în mai puţin de cinci minute. Cu o măciucă scurtă, s-a aruncat peste trupul firav, într-o dezlănţuire de fiară. La loviturile în burtă, care erau specialitatea lui Ţurcanu, Cornel Niţă era deja pe ciment. Pocnetele oaselor alternau cu gemetele muribundului. După ce i-a zdrobit cu o mişcare rapidă şi frontală tâmpla s-a auzit un pârâit de oase asemănător cu dezghiogarea unei nuci. Pe urmă i-a măcinat pur şi simplu scheletul, iar ultimele lovituri i le-a dat jos, când deja trupul rupt al lui Cornel ajunsese în bucăţi, într-o baltă de sânge. A urmat o scenă demoniacă: Ţurcanu parcă a încremenit într-o privire fixă asupra cadavrului. Am încercat să surprind pe faţa lui o reacţie de groază pentru ceea ce săvârşise. Nimic din toate acestea! Părea că nu înregistrează crima; era chiar calm şi numai ochii îi erau injectaţi. Mişcările execuţiei victimei nu ieşiseră din şablonul său bestiar, căruia îi găsise însă acum o neagră încununare. Sfârşitul însă fusese provocat şi îl așeza în rândurile călăilor autentici ai lagărelor bolşevice sau naziste.
Agonia lui Cornel Niţă a fost scurtă pe cimentul inundat de sânge. Poate câteva minute. Un horcăit scurt, ca o uşurare, a punctat ieşirea din puţina lui viaţă. Cu mişcări automate, nebunul s-a dus la uşă, a bătut puternic în geamurile galbene şi în prag a apărut un miliţian de statură potrivită – cred că era sergentul major Dina –, căruia Ţurcanu i-a şopotit ceva la ureche. Peste un minut, două, o pătură a fost aruncată în interior. Ţurcanu, împreună cu Livinschi şi Puşcaşu sau Sobolevschi – oricum am reţinut că au fost trei – l-au înfăşurat în pătura de cai. L-au târât apoi pe culoar. Cornel Niţă lăsase o logodnică, studentă şi ea, şi o familie iubitoare!
Am şoptit în gând o rugăciune şi l-am urmărit cu coada ochiului pe Ţurcanu. S-a întors cu acelaşi pas precipitat, aruncând o privire circulară în care parcă intram noi toţi ca viitoare victime. Şi-a luat locul pe patul cu saltea − el o avea! – şi timp de aproape un ceas a stat absent, într-o cameră în care orice zgomot se stinsese şi nimeni nu mai îndrăznea să facă vreo mişcare. Iar eu aveam toate motivele să mă simt ca într-un cavou.
În liniştea funebră ce a urmat – în care am certitudinea că majoritatea studenţilor torturaţi îl purtau în gând şi în inimă pe tânărul nostru camarad asasinat sub ochii noștri – m-am străduit să judec la rece cele petrecute şi cele ce pot urma. Vizita fusese premeditată, categoric, la nivel instituţional, dar Dumitrescu şi ai lui aflaseră în ultima clipă că vor fi inspectaţi, de unde şi toată forfota ce precedase intrarea delegaţiei pe celular.
A doua concluzie pe care o puteam trage, după zgomotul ivărelor deschise şi închise, era că nu toate celulele fuseseră călcate, iar a noastră, faimoasa cameră 4 Spital, se număra printre primele.
Ieşirea lui Cornel Niţă din rând, privită sub aspect administrativ, nu depăşea normalul unui regulament al penitenciarelor, cel mult în măsura în care raportul se adresa unei autorităţi sosite în control. De zeci de ori, în penitenciarul din Craiova, avusesem prilejul să mă consider ieşit la raport şi să aduc la cunoştinţă, chiar în faţa directorului, neajunsurile administraţiei sale ori, mai bine zis, încălcările abuzive ale regulamentului!
Cuvintele sale nu depăşiseră cu nimic posibilitatea oricărui deţinut cu mandat de execuţie să se adreseze decent organelor de control. Ceea ce se petrecuse cu noi, în Ajunul Crăciunului, era o flagrantă încălcare a regulamentului interior, ca să nu mai pomenesc de cel general, care presupunea obligaţia să primim vizita procurorului de serviciu al parchetului cel puţin o dată pe lună. Or, nimic din cele de mai sus nu se petrecea, ci tocmai inversul: bătaia şi tortura din noaptea de 24 spre 25, continuarea de a doua zi şi, fapt foarte grav, participarea directă, deschisă a administraţiei penitenciarului în pedepsirea unei culpe deja sancţionate prin sentinţa de condamnare. Pentru Cornel Niţă şi pentru noi toţi, deţinuţii politici de la Piteşti, indiferent dacă unii mai aveau câteva luni de temniţă sau ani mulţi, bătaia sălbatică de-a lungul a zeci de ore însemna mai mult decât o răzbunare pentru fapte de indisciplină născocite; era o încercare de distrugere şi eliminare fizică a sute şi sute de studenţi aflaţi în penitenciarul Piteşti.
Răspunsul primit de la inspectori a fost pe de-a-ntregul uluitor. Supus unei analize, el demonstra două realităţi.
Una, cea mai terifiantă, era că toţi, absolut toţi, cunoscuseră faptele petrecute la camera 4 Spital, de aceea elementul de surpriză a fost înlocuit cu unul constatatoriu. Post festum, ei sosiseră în penitenciar nu să inspecteze, ci să constate efectele acţiunii din Ajunul Crăciunului. De aceea, indiferenţa şi nepăsarea le-au slujit privirilor pentru a nu încerca vreun act emoţional; feţele noastre, trupurile noastre purtau încă semnele unor lovituri puternice. Cei mai mulţi aveam capetele umflate ca nişte baniţe, iar câţiva cu membrele fracturate zăceau pe priciuri. Ba mai mult, Nicolschi, pe care îl identificasem de la început și care parcă se mai îngrăşase de un an de zile de când nu-l mai văzusem, s-a uitat la Călinescu şi la Soare, cu atenţia unui anatomist. Poate, după expresiile lor, nici nu au perceput intervenţia deţinutului Cornel Niță.
Al doilea fapt care mi se părea devastator şi pe care îl citeam pe feţele lor, cu excepţia lui Dumitrescu, care era livid, era satisfacţia faptului împlinit: nicio reacţie din partea noastră şi o tăcere de mormânt pe întreg celularul. Pe bună dreptate, puteau raporta ministrului şi acoliţilor un prim succes asupra celor pe care îi considerau coloana vertebrală a rezistenţei din penitenciare: studenţii. Pentru noi, asasinatul reprezenta o nouă înfrângere, incomparabilă prin gravitate cu sinuciderea studentului Şerban Constantin sau cu tentativa eşuată a studentului Barbă. De data aceasta, crima se petrecuse sub ochii neputinţei noastre şi, mult mai târziu, m-am întrebat dacă nu era mai onorabil să fi sărit cu toţii asupra călăilor şi să fi murit cu ei de gât. Din păcate, din nou, socoteala celor care aveau condamnări reduse tripla numărul celor condamnaţi, iar cei din prima categorie, cea mai numeroasă, nu gândeau să-şi piardă viaţa printr-un act de sinucidere colectivă.
Spre noapte se pornise o viforniţă ce scutura geamurile ritmic. Parcă şi natura se revoltase împotriva asasinilor care îi dăduseră lui Cornel Niţă cununa martiriului, acolo sus, alături de primul mare mucenic similar al creştinătăţii, Arhidiaconul şi tânărul Ştefan Mărturisitorul.

Radu Ciuceanu, “Prea mult întuneric, Doamne!” – Memorii, Vol IV, Editura INST, 2012

Sursa: MARTURISITORII

Invitatie la neuitare prin fotografie – Lansare, miercuri, ora 19.00, la Libraria Sophia. Despre chipul sufletului Parintelui Justin Marturisitorul in fotografiile Cristinei Nichitus Roncea si sensului acestui Album dupa Prof. Ilie Badescu

Vă invităm
miercuri, 6 noiembrie 2013, ora 19.00
de Sfntul Pavel Marturisitorul
să ne amintim de Părintele Justin Marturisitorul, împreună cu:
prof. Radu Ciuceanu, fost deţinut politic, membru AFIAP
actorul Vasile Muraru,
d-na Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic (video)
monahul Filotheu Bălan, mănăstirea Petru Vodă
şi
Cristina Nichituş Roncea – ochiul din spatele obiectivului.

Albumul de fotografii prezentat în această seară conţine imagini inedite cu părintele Justin Pârvu surprinse de d-na Cristina Nichituş Roncea si presarate cu vorbe de duh ale Duhovnicului Neamului

Libraria Sophia

Str. Bibescu Voda 19

Extrase din Album la

ParinteleJustinParvu.Ro

Din umbrarul trupului în lumina icoanei

Gânduri de admirare la albumul Cristinei Nichituș Roncea

Prof. Ilie Badescu

 „Dar acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului” (Luca, 22 : 53)

Nu există alt limbaj mai potrivit decât limbajul imaginii pentru a surprinde momentul cel mai tulburător din istoria spirituală a unui popor, momentul în care sfințitorii acelui neam se retrag insesizabil în icoane. Chipul lor ni se arată în rama icoanei mult mai târziu. Arta înfiorată de harul „inimii încălzite” străvede, însă, minunea miraculoasei „în-cununări” prearătând-o. Este adeverită astfel funcția profetică a artei. Pr Iustin Pârvu a fost unul dintre sfințitorii „vremurilor smintite”, i-a mângâiat pe mulți, le-a poruncit cu proorocirea vederii tuturor acelora pe care vremurile smintite i-au orbit, dar pe care i-a scos din valea de amar a întunericului acestui veac porunca cea către orbul din Ierihon (”Vezi! Credința ta te-a mântuit”. Luca 18: 42). A coborât cu profeție duhovnicească împreună cu atâția dintre cei ce călătoreau pe un altfel de Drum spre Emaus, a tâlcuit întâmplări și a vindecat de sminteli, a povățuit, a dăruit învățătura care „încălzește inimile” împietrite de gerul veacului. Cristina Nichituș Roncea a reușit în chip minunat, cu arta fotografiilor ei fără seamăn, să ni-l descopere pe marele duhovnic în toate felurile acestor arătări ale sale. Fotografiile sale fixează într-un umbrar tainic chipul din luminie al acestui mare și preablând duhovnic. Cristina fixează clipa în care chipul duhovnicesc se preschimbă în lumină, clipa cea repede și plină de mister în care se odihnește lumina cea neînserată și fără de hotar, așa cum în grăuntele de muștar ni se tâlcuiește taina Împărăției lui Dumnezeu. Chipurile din luminie ale Părintelui Iustin se văd în imaginile pe care le-a surprins talentul harismatic al acestei extraordinare artiste a fotografiei. Această artă divină surprinde chipul Părintelui în lumina liturghiei de la Petru Vodă ori în acele instantanee care-au surprins clipa când lumina chipului se îngemănează minunat și lămuritor cu memoria cuvântului ca în această mărturie a Părintelui despre smintitele vremuri: „În 1954, mărturisește Părintele, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ într-o mină de sare. (…) Noi preoții, am cântat tot ceea ce știam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intra în ascensor am intrat cântând Hristos a Înviat! Apoi am auzit pe cei ce coborau de la suprafață în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină”. Ce imagine cutremurătoare! Oare nu repetau ei coborârea spre iad a lui Hristos și urcarea către lumina Învierii Sale?!
În minele acelea în care a răsunat liturghia Învierii a fost lumină și lumina aceea se luptă și azi cu un altfel de întuneric, cu întunericul celor ce se fac purtătorii contraînvățăturii aceluiași veac al minților răvășite. Astăzi când suferința Părintelui Iustin își caută odihna în memoria noastră alți smintiți se vor gardieni de memorie. Unii care nu vor să ne amintim de Părintele Iustin Pârvu. Care ne ceartă și ne amenință cu un fel de a doua arestare. După ce l-au aruncat pe Părinte la 800 de metri sub pământ ar dori să-i îngroape astăzi și memoria. Unora ca aceștia, albumul Cristinei Nichituș Roncea le spune: puteți să arestați trupurile noastre, dar sufletele nu puteți, căci nu vă aparțin. Sufletele ne-au fost dăruite de Dumnezeu și se întorc la Dumnezeu. Ne spune profetic, de 2000 de ani, memoria noastră cea după Duh. Despre chipul sufletului acestui Părinte de la Petru Vodă dau mărturie fotografiile Cristinei Nichituș Roncea. Fotografiile ei se fac armă inefabilă și fără de glonț în lupta cu omorâtorii de memorie. Fotografiile ei tocmai fixează o profeție: grație lor putem privi în zarea altui veac chipul Părintelui Iustin trecând ușor din umbrarul trupului în lumina cea neînserată a icoanei. De ce să ne fie frică, de cine să ne temem?!

Ilie Bădescu pentru ParinteleJustinParvu.Ro

“Parintele Justin Marturisitorul”, de Cristina Nichitus Roncea, lansare la Libraria Sophia de Sfantul Pavel Marturisitorul, miercuri, 6 noiembrie 2013, ora 19.00, cu prof. Radu Ciuceanu, actorul Vasile Muraru si parintele Filotheu Balan

Vă invităm
miercuri, 6 noiembrie 2013, ora 19.00
de Sfantul Pavel Marturisitorul
să ne amintim de Părintele Justin Marturisitorul, împreună cu:
prof. Radu Ciuceanu, fost deţinut politic, membru AFIAP
actorul Vasile Muraru,
d-na Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic (video)
monahul Filotheu Bălan, mănăstirea Petru Vodă
şi
Cristina Nichituş Roncea – ochiul din spatele obiectivului.

Albumul de fotografii prezentat în această seară conţine imagini inedite cu părintele Justin Pârvu surprinse de d-na Cristina Nichituş Roncea si presarate cu vorbe de duh ale Duhovnicului Neamului

Libraria Sophia

Str. Bibescu Voda 19

Extrase din Album la

ParinteleJustinParvu.Ro

IPS Justinian Chira pentru Parintele Justin Parvu – Cetatean de Onoare. Demersul Gazetei de Maramures, sustinut de presedintele AFDPR, directorul INST, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi Episcopia greco-catolică de Maramureş, cat si de zeci de personalitati

GAZETA DE MARAMURES si Pagina Parintele Justin informeaza: Propunerea GAZETEI de acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş a adunat numeroşi adepţi şi susţinători.
Sătui de ignorarea adevăratelor valori şi de schimbarea scării principiilor, am demarat un RECURS LA DEMNITATE. Am propus acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru şase personalităţi care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş.
Sase oameni care reprezintă fiecare un prototip, un model şi o virtute demnă de urmat. Propunerile şi referatele vor fi depuse săptămâna viitoare la fiecare dintre cele trei primării. Până atunci însă, am deschis o listă de susţinători: ONG-uri, instituţii şi oameni care doresc să se alăture demersului nostru.
Până acum am adunat deja importante mesaje de susţinere. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Maramureş, subfiliala Sighetu Marmaţiei, cat si institutia nationala, prin vocea presedintelui AFDPR, dl. Octav Bjoza, susţin din toata inima demersul nostru. De asemenea, directorul Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), istoricul si fostul detinut politic timp de 16 ani dr. Radu Ciuceanu, cat si alte numeroase personalitati, printre care se numara si dl. Constantin Dobre, fostul lider al minerilor de la 1977, si istoricii de pe ambele maluri ale Prutului Ioan Scurtu, Vasile Lechintan, Cristian Troncota si Alexandru Moraru cat si profesorii Ilie Badescu, Adrian Boeru, Radu Baltasiu, Viorica Balteanu, s.a.. Totodata, reprezentantii administratiei publice locale si deputati de Maramures s-au alatura demersului, cum ar fi Gheorghe Simon, Gabriel Zetea si Emil Marinescu, vicepresedinti ai Consiliului Judetean sau Zamfir Ciceu, presedintele Consiliului Judetean Maramures, care, pornind de la propunerea Gazeteim vrea sa instituie distinctia “Maramuresean de onoare”.
Cum între cei şase se numără şi un cardinal greco-catolic şi un mare duhovnic şi monah ortodox am primit personal sustinerea distinsului Arhiepiscop IPS Justinian Chira (foto) si a PS Justin Hodea Sigheteanu, şi, evident, sprijinul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului şi a Episcopiei greco-catolice de Maramureş, dar şi a Asociaţiei Filantropice Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul, condusă de inimosul părinte Vasile Fodoruţ, care s-a arătat de asemenea încântat de iniţiativă şi va pune o listă la dispoziţia credincioşilor din parohia sa, care doresc s-o semneze, mai transmit jurnalistii Ioana Lucacel si Mircea Crisan de la Gazeta de Maramures.
Detalii despre campania si cum puteti sa semanti gasiti aici: DEMERS NATIONAL: Cetatenie de Onoare Post-mortem pentru Parintele Justin, Monahul Nicolae Steinhardt, istoricul-martir Gheorghe Bratianu si alti detinuti politic. Civic Media sustine total initiativa Gazetei de Maramures. CITITI, SEMNATI SI DATI MAI DEPARTE!

Iata doar o parte din sustinatorii demersului Gazeta de Maramures si mesajele acestora, asa cum vor fi prezentate in viitorul numar al publicatiei maramuresene:

“În perioada comunista, multor generatii le-a fost îngradit accesul la adevarata istorie. Personalitati de calibru, oameni de aleasa cultura, au fost prezentati adesea drept “dusmani ai poporului”, în timp ce generatiilor tinere le era prezentat modelul „omului nou”, a activistului de partid, semidoct, obedient si periculos. De ce? Pentru ca un asemenea om este foarte usor de manipulat. Adesea, privind în jur, la ceea ce ne ofera scena politica, la falsele modele care ni se ofera azi, simt ca exista pericolul repetarii istoriei pe anumite segmente ale politicii, ale vietii publice în general. De aceea, demersurile prin care adevaratele valori ale judetului, si implicit ale tarii, sunt promovate, sunt nu doar bine-venite, ci obligatorii. Sunt gesturi firesti de reparatie morala pentru oamenii care chiar au suferit pentru un principiu, pentru o idee, care dincolo de gratii si de zeghe, au fost oameni liberi, pentru ca au avut cultura si demnitatea care le-a permis sa aiba constiinta si spiritul libere.
Initiativa “Gazetei de Maramures” vine oarecum în sprijinul unei idei pe care si noi – ca administratie judeteana – dorim sa o promovam: aceea de a institui titlul de „Maramuresean de onoare” pentru oamenii care au marcat istoria, cultura, viata judetului nostru. Dorim ca prin acest titlu sa eviden&iem si sa promovam adevaratele modele si valori ale Maramuresului.”
Zamfir Ciceu,
Presedintele Consiliului Judetean Maramures

“Subscriu cu toata inima! Ce pot spune, decat ca este o initiativa laudabila care ii onoreaza pe cei care se mai gandesc inca la marile personalitati ale Romaniei trecute prin iadul temnitelor bolsevice, infrant in vesnicie, cu ajutorul Mantuitorului, cu moartea pre moarte calcand. Pentru ca sunt si fost detinut politic si istoric, recunosc ca pentru marele nostru confrate martir Gheorghe I. Bratianu puteau fi facute mai multe. Pot sa va mai spun insa ca Academia Romana are in vedere un proiect de cinstire a membrilor sai arestati, intemnitati sau chiar ucisi in inchisorile comuniste. Cat despre regretatul Parinte Justin, care a participat la slujba aceea de Pasti din adancurile minei de la Baia Sprie despre care ati scris si Dvs, pot sa va spun ca m-am bucurat sa fiu alaturi de dansul atat la hramul Manastirii Poarta Alba – Galesul, ridicata in memoria colegilor nostri morti la Canal si sfintita de Arhiepiscopului Tomisului, cat si pe lista de sustinatori ai lui Valeriu Gafencu, “Sfantul Inchisorilor”. Mai adaug un singur lucru: demersul Dvs minunat are, totusi, o mica si unica hiba: ca vine atat de tarziu…. Dar mai bine acum decat nicicand! Ii felicit anticipat pe edilii si membrii consiliilor locale din orasele maramuresene care se vor onora cu aceste distinctii. Dumnezeu sa va binecuvanteze!”
Dr. Radu Ciuceanu, fost detinut politic
Director – Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST)
Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania

“Consider ca este o initiativa buna, pe care o sustin. Ca urmare, numele meu poate fi inscris pe lista cu adeziuni pentru conferirea Cetateniei de Onoare post-mortem lui Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hosu, Aurel Vişovan, Nicolae Steinhardt şi Justin Pârvu.”
Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu
Președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania

“Da, din tot sufletul si cu cea mai inalta putere omeneasca, aceea a lacrimii!” – Prof. Univ. Dr. Ilie Badescu
“Închegarea unei societăți, capacitatea ei nu doar de a se integra în modernitate, dar mai ales aceea de a propune lumii propria modernitate, depinde de trezia fiecăruia dintre noi. Trezia înseamnă înainte de toate discernământ, iar acesta, la rândul lui, se reazemă pe neuitare. Stâlpii neuitării sunt sfinții, martirii și eroii noștri, modelele. Părintele Justin, Nicolae Steinhardt, Gheorghe Brătianu, care exprimă esența omenească numită credință și iubire de aproapele, sunt turnurile de veghe ale societății românești. Cu condiția să nu-i uităm. Iată de ce inițiativa de a le conferi titlul de Cetățean de Onoare este nu numai remarcabilă, dar face parte din necesarul urcuș al treziei noastre.”
Dr. Radu Baltasiu

Director – Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române
“DA! Un astfel de demers, acordarea titlului de cetatean de onoare, are o semnificatie, dar nu o implinire, daca nu vom interioriza nazuinta lor formativa, curmata in moarte, la unii: Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, marele istoric Gheorghe I. Bratianu, sau implinita si disemnata, ca in cazul lui Nicolae Steinhardt si a Parintelui Justin. Macar de-am invata cate ceva din martiriul lor, din cuvantul lor, din lucrarea lor. Mi-e teama ca acesta “acordare” sa nu fie o uitare, cand ea ar trebui sa insemne aproape o inviere. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, iar noi sa-i “inviem”, sa traiasca in noi! Pentru ca nu stiu ce sa spun mai mult, ramane sa ma inchin!”
Prof. Univ. Dr. Adrian Boeru, filosof – Universitatea Nationala de Arte

Lasati-ne in Legea noastra! Protest impotriva Guvernului, care a facut presiuni asupra Primariei Targu Ocna in scopul retragerii cetateniei de onoare acordate sfantului închisorilor, Valeriu Gafencu. Doamna Aspazia Otel Petrescu (declaratie inregistrata video): “Ma uluieste aceasta pornire impotriva cetateniei de onoare a lui Valeriu Gafencu! Este un act de ura”

Joi, 30 mai a.c., între orele 15.00 şi 17.00, în Piaţa Victoriei, pe trotuarul din faţa Muzeului Antipa, Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu”, căreia i se alătură Asociaţia “Rost”, Centrul Rezistenței Anticomuniste, alte asociaţii civice, organizează un protest împotriva guvernului, care a dictat defăimarea lui Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor.
Prin retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, sub acuzaţia de fascism, guvernul Victor Ponta şi inspiratorii săi de la Institutul Elie Wiesel intenţionează să-l supună oprobiului public pe Sfîntul închisorilor.
Manifestarea noastră se va desfăşura în acelaşi timp cum şedinţa Consiliului Local Tg. Ocna, care va trebui să-şi dea votul formal pentru decizia luată deja la Bucureşti.
Sînt aşteptaţi să participe toţi cei care au conştiinţă naţională şi credinţă creştină. Singurele însemne permise la miting sînt crucea şi drapelul tricolor.
De asemenea, vă îndemnăm să veniţi fiecare cu portretul lui Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu, basarabeanul a carui mare parte din familie s-a jertfit pe altarul tarii, cu tatal, artizan al Unirii, mort in gulagul sovietic, s-a savarsit din viata sa de pe acest pamant in urma cu 61 de ani, pe 18 februarie 1952, in inchisoarea de la Targu Ocna, dupa ce isi daruise streptomicina pentru salvarea unui alt detinut, evreu, pastorul Richard Wurmbrand. Dupa 61 de ani de la acest gest suprem, un Institut ce poarta numele lui Elie Wiesel, care s-a reusit sa fie infiltrat sub cupola si acoperirea Guvernului Romaniei, isi permite sa conteste omagierea lui Valeriu Gafencu de catre primaria si cetatenii din Targu Ocna, prin conferirea cetateaniei de onoare celui supranumit de un alt evreu, Parintele Nicoale Steinhardt, drept “Sfantul Inchisorilor”. Gestul, catalogat de Doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic cu 14 ani de temnita grea, drept un “act de ura” a nascut o reactie fireasca a societatii civile crestine, zeci de organizatii si mii de persoane protestand printr-o petitie publica sau prin scrisori transmise direct autoritatilor locale din Targu Ocna. Detinutii politici cu peste 15 ani de
inchisoare, Parintele Justin Parvu si profesorul Radu Ciuceanu, sau regretatul istoric Gheorghe Buzatu, s-au raliat acestei initiative. Nu este cazul sa mai intram in amanunte. Spre sfarsitul acestei luni (30 aprilie-nn), Consiliul Local din Targu Ocna urmeaza sa decida – in sedinta publica – ce se va intampla cu aceasta cerere aberanta. E bine ca cei care vor sa apere memoria martirului inchisorilor sa fie aproape si sa-l sustina pe Sfantul Inchisorilor incluisv la fata locului, la momentul respectiv. Doamna Aspazia Otel Petrescu, a carei declaratie o puteti citi sau asculta aici, la fel ca si Parintele Justin Parvu, afirma ca, orice s-ar intampla, pentru noi Valeriu Gafencu ramane un sfant. Rugati-va pentru el asa cum si el se roaga pentru noi.

Doamna Aspazia Otel Petrescu despre atacul la... de ZiaristiOnlineTV

“Ma uluieste aceasta pornire impotriva cetateniei de onoare a lui Valeriu Gafencu!”, ne spune doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic timp de 14 ani si autoarea impresionantelor volume memorialistice “Strigat-am catre tine, Doamne!” , “Cu Hristos in celula” sau “A fost odata”. “Masura aceasta se indreapta in primul rand impotriva cetatenilor din Targu Ocna. Pe Valeriu Gafencu nu-l afecteaza cu nimic lucrul acesta; el va ramane in istorie ceea ce a fost: unul din cei care a protestat cu pretul vietii sale impotriva unui regim tiranic si care a adus foarta multa nefericire in lumea intreaga. Gasesc asadar ca masura aceasta este absurda si este un fapt al urii, si se stie ca tot ce izvoraste din ura este ilogic. Poate sa-i ia cetatenia de onoare, ca nu el a cerut-o. Asta nu inseamna ca el nu ramane un om de onoare. E o masura lipsita de logica impotriva oamenilor din partea locului, a societatii civile, a celor care au considerat ca Valeriu Gafencu ii reprezinta”, prin sarcrificiul lui, ne spune venerabila traitoare intru Hristos. “Este o este doar inca o nedreptate in plus pe umerii lui de martir. Valeriu Gafencu si-a dat medicamentul care putea sa-l salveze pe el unui cetatean strain de religia si etnia lui. Dar era un om care era in suferinta si el a hotarat ca sa-l ajute. Prin gestul acesta a dovedit odata pentru totdeauna ca este un om al Cetatii lui Dumnezeu, al cetatii universale. Cine poate sa-i conteste acest gest, care este un gest valabil in eternitate? Deci el merita sa fie cetatean de onoare al Universului. Si acest Institut (“Elie Wiesel”) vine sa se ridice impotriva unui gest similar local!?”, arata Doamna Aspazia Otel Petrescu, afirmand ca o astfel de “masura aberanta, ilogica si inumana”, a celor care solicita retragerea cetateniei de onoare a orasului Targu Ocna pentru “Sfantul Inchisorilor”, pe motiv ca a facit parte din Fratiiile de Cruce si a fost condamnat de regimul lui Ion Antonescu (!),  este “un act de ura”, dictatorial, “care contesta vointa societatii civile si a cetatenilor din Targu Ocna” si “tinuta inalta a lui Valeriu Gafencu in eternitate”.

Video: Ziaristi Online / Foto: Cristina Nichitus Roncea

Profesorul Radu Ciuceanu, Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania. Un discurs impresionat: O idee cat o viata. Ganduri ale temnitei

Profesorul Radu Ciuceanu, fost detinut politic in temnitele bolsevice timp de 15 ani (1948-1963), membru al Miscarii Nationale de Rezistenta – postura din care a solicitat Patriarhiei Romane canonizarea “Sfantului Inchisorilor”, Valeriu Gafencu, a lui Ioan Ianolide si a staretului Gherasim Iscu, monah alaturi de care a fost arestat si inchis -, om politic, istoric si presedinte al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), a sustinut, ieri, in cadrul unei ceremonii speciale, discursul de receptie la conferirea calitatii de Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania (AOS). Profesorii Vasile Candea si Ioan Scurtu au sustinut laudatio pentru distinsul lor coleg, in prezenta mai multor membri ai Academiei Romane, a colegilor istorici, scriitori si oameni de stiinta. Portalul Ziaristi Online are onoarea sa va prezinte impresionantul discurs al Profesorului Radu Ciuceanu:


O idee cât o viaţă

Aş zice eu, fără să exagerez, că îmi este mai la îndemână să vorbesc, ba chiar să scriu, despre alţii decât despre mine însumi. Există chiar o explicaţie logică la această afirmaţie: când faci sau refaci biografia unui semen, dincolo de reperele generale – epocă, societate, operă, atunci când e cazul – partea reziduală, ca să zic aşa, dar care în fond este hotărâtoare şi definitorie în viaţa unui om, o prinzi sau o cuprinzi prin gesturi, fapte, atitudini, mărturisiri şi declaraţii. Ele sunt cele care prin amănuntul lor definesc, disting şi despart persoanele de personalităţi.
Când ai ponosul să-ţi declari, sau şi mai grav, să-ţi scrii, propria biografie, cârceii se instalează imediat şi în primul rând, îţi apare evidenţa deja selecţionată de memorie a copilăriei, a adolescenţei, cu alte cuvinte, a intrării în viaţă, cu părinţii care te-au odrăslit, cu dascălii care te-au învăţat, cu preoţii care te-au cuminecat, într-un registru de amintiri unde nimic nu mai poate fi nici adăugat, nici schimbat. Pe urmă, valurile existenţei te înhaţă şi memoria dă rateuri.
Când l-ai văzut pe Carol al II-lea în 1939 cu chiveră de grănicer la fereastra vagonului regal, cum ţi s-a părut?
Dar pe Mareşalul Antonescu, când v-a trecut în revistă pe elevii colegiului „Carol” din Craiova. În ce vară a fost?
Cum a fost ziua şi câte zeci de mii de oameni s-au adunat în Piaţa Prefecturii sau pe acoperisurile caselor din jur?
Poate este important să-ţi mai aduci aminte cine era înaintea lui cu un pas, pe care Antonescu îl respecta. Dar de primul bombardament american din 4 aprilie îţi mai aduci aminte? Când se întunecase cerul de numărul păsărilor aducătoare de moarte?
Sau atunci când ţi-au ieşit lacrimile şuvoi în seara zilei de 23 august la auzul Proclamaţiei către ţară rostită de Mihai Rex?
Sau cum arătau aşa-zişii muncitori de la Malaxa, aduşi cu camioanele de la Bucureşti şi care au luat cu asalt prefectura în ziua de 5 martie 1945?
Sau cum l-am bombardat cu legume stricate pe Petru Groza  în mijlocul Craiovei pe 1 iunie 1946?
Şi cum am luat-o la fugă strecurându-mă printre poliţişti…
Şi firul continuă cu aderarea mea la MNRO, cu prima invitaţie de a participa în faţa Comitetului militar al organizaţiei, cu primul expozeu, cu primele concluzii apreciative ale generalului Carlaonţ.
Şi anii vor curge pe văile Carpaţilor meridionali, prin Gârdomanu, Rădochiasa, Godeanu, Muraru şi Ţarcu şi alte văi şi vârfuri golaşe de peste 2500  de metri ale Retezatului Mare sau Mic, adunându-se în acea noapte fatidică, când, întorcându-mă dintr-un raid pe muntele Cozia, am ajuns acasă şi am simţit ţeava pistolului băgată în burtă. Şi amintirile vin în cascadă: anchetă dură cu dezlipirea tălpilor bocancilor de munte sau miros de carne arsă, cu ancheta NKVD şi tot cortegiul de chinuri care a precedat un proces şi o condamnare lungă cât o culme de jepi către creasta Pelegii sau Bucura.
Şi pe urmă, în etape scurte sau lungi, pereghezele prin universităţi de faimă: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Târgşor Gherla, Aiud, Poarta Albă şi Dej, toate devorându-mi tinereţea, visurile şi speranţele, lăsând loc pentru o credinţă nestrămutată în Hristos şi o infinită înţelegere pentru oameni şi slăbiciunile lor.
M-am eliberat fără să capăt de milă nici măcar o zi şi am refuzat orice fel de compromis care să-mi scadă suferinţa şi crezul.
Am ieşit pe porţile iadului purtând o dublă înfrângere: prima, cea mai cumplită, o simţeam cu fiece pas ce-l făceam în închisoarea cea mare a României comuniste; a doua, în plan secund, eşecul costisitor în vieţi al MNRO-ului.
În anii ce au urmat până în Vinerea Mare din 1989, treptele s-au aşezat încetul cu încetul şi, cu ajutorul celor care mă înconjurau, mi-am adus aminte de cuvintele părintelui meu: „În istorie nu mori niciodată, dacă ai lăsat ceva pe propria ta cheltuială”, iar el pentru mine a fost primul exemplu.
El mi-a împrumutat faptele pe care destinul le-a forjat într-o idee-forţă: Să-ţi iubeşti ţara până în ultima clipă!
Angajarea mea în revoluţie a fost un act reflex: pornisem de mult timp pe drumul, care mi se părea acum drept şi sigur, al libertăţii şi demnităţii în ţara noastră.
Am realizat fără zăbavă, împreună cu alţi camarazi de luptă, un front recunoscut al foştilor deţinuţi politici. Din păcate, miasmele politicianismului nou-născut ne-au întors de pe drumul unei recunoaşteri şi recunoştinţe legitime.
Anii de tranzit de la un comunism intolerant la un capitalism travestit în democraţie şi toleranţă, mi-au dat măsura unui destin incert şi a unor personalităţi care întârziau să se afirme.
Cu tristeţe constat că în suprema instituţie a României, Parlamentul, uitarea şi indiferenţa s-au făcut pereche, cufundând trecutul într-o „confortabilă” filă a istoriei, iar impostura discursului politic, indiferent de unde se aude, afundă şi mai mult speranţele luptătorilor de atunci, într-o ţară care să merite memoria, puţin scrisă, a celor pieriţi din codrii Babadagului până în obcinile Bucovinei.
Astăzi, suferinţa de atunci a devenit o povară iar recunoaşterea ei un efort inutil.
Tot azi incompetenţa, incultura şi îmbogăţirea cât mai grabnică sunt cele dintâi viruţii ale perioadei postcomuniste şi temelia noii societăţii, şi ne apropiem de clipa când vom putea spune fără să roşim ca în timpul bolşevicilor versurile lui Sergiu Mandinescu închinate : Acolo pe văzduh călcai, la noroi te închinai.
În încheiere, mi-aş permite să rememorez câteva gânduri ale temniţei:
Viaţa nu o capeţi, ci o dobândeşti .
Cinsteşte-ţi duşmanul pentru că el te cunoaşte poate cel mai bine.
Numără banul numai la lumina zilei, noaptea, sclipeşte şi te fură.
Adevărul îl găseşti întotdeauna ascunsă în pivniţă şi dreptatea în pod.
Dacă vrei să citeşti în sufletul celui care îţi stă în faţă, priveşte-l în ochi. (pr. oriental)
Nu aştepta bătrâneţea pentru a ajunge înţelept.
Cel mai bun testament al tău sunt gândurile de bine pe care nu le-ai putut înfăptui.
 Şi, în fine, iertarea este cel mai copleşitor dar al Divinităţii şi paşaportul Raiului.

Sursa: Ziaristi Online
Foto: Mihai Sindile / AOS