Sfinti romani din inchisorile comuniste. Parintele Nicolae Grebenea despre marturisitorul Dumitru Uta, doctorul fara arginti, care a fost inchis la Poarta Alba, Aiud si Gherla timp de 28 de ani

Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degerase răpicioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uță, ce „căzuse” tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri.

El reusi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.

Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram. Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât medicina empirică?

Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de vindecare, dar cu efecte atât de mici.

Dar admirabilul doctor Uță nu se multumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la altii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.

Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum.

Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.

Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uță. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.

În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uță, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă si dragoste pentru altii.

Daniela Panioglu: Noua orânduire comunistă europeană. Nu vreau să învăţ lecţia detestării propriului neam. România are chipul curat. Neocomunismul european îmi lipseşte de conţinut mormintele strămoşilor.

Într-o Uniune Europeană întemeiată pe concepte comuniste, nu voi avea niciodată conştiinţa apartenenţei la o comunitate artificial creată, de fapt un monstru hibrid, manevrat din umbră, pus să macine, încet, între fălcile lacome, aceleaşi mereu grămezi de oameni fără voinţă proprie şi fără identitate, aşternute, drept jertfă, la picioarele de lut ale acestui idol fals.
Izbânda comunismului constă în ştergerea deplină a identităţii umane şi pervertirea memoriei naţionale, prin falsificarea trecutului.
Identitatea mea de român are o istorie a demnităţii naţionale, încă nescrisă, şoptită cu frică, are pământul grăniţuit şi păzit, cu bogăţiile ţărânei şi ale cerului, cu tradiţiile satului, de unde, odată, fiecare a pornit.
Nu vreau să învăţ lecţia detestării propriului neam, care ni se tot suflă, bucuros, de atâta vreme. Românii nu sunt trădători şi laşi. Românii mei au fost aruncaţi în temniţele comuniste, cei mai mulţi fără mormânt. Românii mei sunt izgoniţi din propria ţară, muncind pe nimic pe la stăpânii care ne predau lecţia democraţiei şi-şi permit să ne tragă de urechi. Românii mei sunt străbunicii mei, care m-au aşezat în genunchi în faţa icoanei Lui Hristos şi m-au învăţat să-mi fac semnul crucii pe piept, scutul meu nevăzut. Sunt bunicii mei, care m-au învăţat să muncesc, să ascult şi să respect pământul, cu toate vieţuitoarele lui. Românii mei au purtat şi duc pe spate Crucea Lui Hristos, aşa cum pot.
România are chipul curat, de etern copil, al studentului Cornel Niţă, atârnat de un par, în închisoarea de la Piteşti, cu mâinile legate la spate, şi lovit, până când din craniul său nu a mai rămas decât un morman de oase zdrobite şi însângerate, dar cu un fir de viaţă care s-a stins greu. Românii mei sunt preoţii mei din gropile comune, ale căror oase izvorâtoare de mir au fost, batjocoritor, scoase la suprafaţă de către deţinuţii de drept comun de astăzi, invocându-se pauperitatea statului. Românii mei s-au opus comunismului, cu arma, în munţi. Românul meu este Valeriu Gafencu, în care-au încăput, laolaltă, moartea şi Învierea Lui Hristos. Într-un singur om plăpând, dar care a avut forţa de a ne ridica pe toţi, împreună, la dimensiunea la care am fost creaţi. Petre Ţuţea, românul absolut, cât toată ţara, însă izolat şi înstrăinat. Medicul fără de arginţi Dumitru Uţă, la care mă rog pentru sănătate.
Nici unul dintre ei nu se-nvaţă în şcoli. Pentru că în şcoli nu se predă românismul. Acum copiii învaţă să socializeze, să iubească de Valentine’s day şi multe alte asemenea. Românismul este aruncat în nimicnicie umană.
Românismul este, sistematic, distrus în însăşi esenţa sa, în conştiinţa naţională, cu multe dovezi de izbândă, care ne descumpănesc şi ne descurajează. Istoric, materialismul dialectic a eliminat, în mod brutal, fizicul, atunci când spiritul a refuzat să se supună materiei. Noua orânduire comunistă europeană urmăreşte confiscarea spiritului de naţiune de sine-stătătoare şi transformarea popoarelor în gloate nomade şi resemnate de muncitori, care trăiesc doar că să primească o leafă mai bună şi, apoi, să o consume pentru propria bunăstare. Noul eurocomunism, în graniţele lui europene mult mai ample, urmăreşte această golire de conţinut a fiinţei umane, în care nu mai poate trăi nici o valoare. Adică pentru un om scos din rădăcini, în căutare de căştig material, găunos, vid de Dumnezeu, distrus în apartenenţa sa divină şi, la rândul său, distructiv.
Singura traiectorie valabilă a fiinţei umane este către Dumezeu, de care nimeni nu se poate apropia decât cu transparenţa, claritatea şi curăţenia propriei identităţi şi doar în ritualul sacru, rânduit şi urmat, de-a lungul secolelor, de propriii strămoşi. Neocomunismul european îmi lipseşte de conţinut mormintele strămoşilor. O deshumare fără preot, urmată de aruncarea cadavrelor şi a oseminelor pe un câmp pustiu, fără timp şi fără memorie.

Sursa: Cotidianul

Sfinti romani din inchisorile comuniste. Parintele Nicolae Grebenea despre marturisitorul Dumitru Uta, doctorul fara arginti, care a fost inchis la Poarta Alba, Aiud si Gherla timp de 28 de ani

Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degerase răpicioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uță, ce „căzuse” tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri.

El reusi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.

Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram. Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât medicina empirică?

Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de vindecare, dar cu efecte atât de mici.

Dar admirabilul doctor Uță nu se multumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la altii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.

Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum.

Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.

Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uță. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.

În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uță, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă si dragoste pentru altii.

(Pr. Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric, Sursa: fericiticeiprigoniti.net)