Nu e calatorie pe care o fac cu metroul newyorkez sa nu vad doi baieti sarutandu-se sau doua fete stand imbratisate ca la Muzeul sexului. Sexul e rege in America. E pretutindeni. E o imagine cotidiana sa vezi fete stand pe o banca, in fata unui grup de baieti, cu picioarele desfacute, aratandu-si fie lenjeria intima, fie direct “pussycat”. In timp ce marijuana circula de la unul la altul. De la pub-ul din colt la Festivalul de Film Tribeca, totul pluteste in erotism. Cred ca Festivalul a avut peste o suta de filme sexuale, dintre care jumatate erau LGBT, adica lesbi, gay, bisexual si transsexual.
Si de parca festivalul nu s-a terminat, am vazut recent in aceeasi zona, in zona homo a New York-ului, unde se afla si Muzeul homosexualitatii, mai exact, la galeria “Artists Space”, numita si “Book & Talks”, de pe Walker St., un film de pomina, cel mai teribil documentar experimental pe care l-am vazut pana acum. Si am vazut sute!
E vorba despre Race d’Ep, un documentar realizat in anul 1978 de Lionel Soukaz, dupa un scenariu scris impreuna cu Guy Hocquenghem. Productie franceza, filmul a rulat in America cu titlul The Homosexual Century. Fiindca filmul evoca momentele homo de-a lungul intregului secol 20. Adica se constituie din parti dedicate anilor 1900, 1930, 1960 si 1980. Dar miscarea homo a luat un mare avant abia in anii 2000 si urmatorii, cand tari ca Franta, Spania, Suedia, Belgia, Olanda sau Portugalia au legiferat casatoriile intre homosexuali, iar in anul 2012 si America valideaza aceasta realitate.
Rar mi-a fost dat sa vad istoria omenirii din perspectiva homo, de la romani si greci pana la amorul pervers din timpul nazismului si de aici la anii ’60, cand s-a dezvoltat, legat de rock si beatless, amorul in grup! E cumplita dependenta omului de sex, de peversiuni sexuale. E o imagine de cosmar.
Vazusem mai devreme o expozitie de arta indiana, la Aicon Gallery, de pe Great Jones St., din Soho. O demonstratie de manifestare moderna a spiritului budist. Un grup de artisti, din avangarda Indiei, prezinta remarcabile lucrari, in care traditia se imbina cu modernitatea, cum ar fi capetele realizate de Ravinder Reddy, senzationalul “Smart Alec” al lui Chintan Upadhyay, ca si o versiune socanta a Cinei lui Da Vinci, numita Progression, lucrare semnata de Baiju Parthan. Desene, grafica, pictura, sculptura, digital media creeaza un univers aparte, o raritate printre expozitiile newyorkeze. Iata, iti zici, spiritualitatea n-a murit, traieste!
Ca de aici sa aterizez la “Artists Space”, unde ni s-au oferit imagini document ale unei alte realitati, uneori de neimaginat, dar realitate existenta. Bine intrata in istorie. Nu e de gluma! Realitatea homosexuala tinde sa se identifice cu viata, cu istoria. Documentarul, avand la baza autoritatea lui Guy Hocquenghem, considerat parintele teoriei pederaste (“father of queer theory”), demonstreaza faptul ca de cand suntem copii avem inclinatii homosexuale. Si sunt aratate aceste porniri pe diferite cazuri. De pilda, atunci cand ne jucam capra, acest joc se transforma in dorinte homo. Sunt aratate si alte jocuri, care devin obiect erotic intre tineri sau tinere. De altfel, cuvantul pederast vine de la grecescul paiderastes (pais=copil; erastes=indragostit).
Dar ceea ce m-a naucit de-a dreptul a fost episodul dedicat epocii naziste, unde relatiile homo erau cultivate de armata nazista, chiar si experimentele bisexuale, asa cum erau cultivate si in armata sovietica. Si adesea Lenin este pus fata in fata cu Hitler, ca ocrotitori ai perversiunilor sexuale, pe care le practicau, de asemenea, si ei. Este bine stiut ca Lenin a fost homosexual si este citata adesea scrisoarea unui iubit de-al lui, Zinoviev, care ii scrie: “Te pup pe tine si fundul tau marxist”. Si se mai stie ca Lenin a murit de sifilis. Ce putea produce un astfel de conducator putred, bolnav? Cel mai ticalosit sistem din istorie.
De aceea, hotararea lui Obama de a valida casatoriile dintre homosexuali este foarte controversata, iar biserica o condamna categoric. E total nesanatos pentru o societate sa validezi perversiunea, sa faci sa intre in randul lumii civilizate, la paritate cu casatoriile normale, casatoriile lesbi si gay! Dar acest act e vazut ca o reparatie morala, fiindca interzicerea incestului e considerata un rau si mai mare, o discriminare. Apoi, o alta ratiune in legalizarea acestor mariaje invertite ar fi de ordin demografic. Se stopeaza astfel inmultirea galopanta a populatiei planetare.
Evident, aceste casatorii sunt considerate si ele normale. Este incredibil sa vezi intr-un documentar de aproape doua ore cat de mare este dependenta omului de sex, de perversiuni. Sunt mii si mii de imagini concludente, fiindca filmul este realizat dupa tehnica videoclipului, adica prin taieturi scurte. Ca un jurnal de actualitati. Cred ca numai in secventa amorului in grup, partea anilor ’60, sunt mii de imagini, montate alert, pe ritm de rock.
Ele sunt luate din publicatia lui Hocquenghem, numita Race d’Ep: Un Siecle d’Images de l’Homosexualité, combinate cu nudurile baronului Von Gloeden, care in anii ‘70 racola tineri si ii poza nud, in diferite pozitii sexuale. In rest, filmul are comentariu, in engleza si franceza, ca si interviuri cu unii specialisti in domenul LGBT, cum este episodul dedicat bisexualitatii, cand un grup de medici studiaza persoane cu acest defect, ca si in cazul lui Betty, o transsexuala.
O adevarata monstruozitate. Lumea a crescut stramb, Dumnezeu l-a parasit pe om din clipa cand l-a izgoit pe Adam din rai. Si totul a intrat sub semnul pacatului. Privita din aceasta perspectiva, Biblia ni se releva drept o carte a pacatoseniilor umane. Ca si istoria umanitatii. Oamenii au trait si continua sa traiasca sub semnul perditiei, al mizeriei sexuale, al dependentei de libido.
Perversiunile se nasc chiar la Opera regala din Paris, acolo unde este un bar si unde se realizeaza acuplarile homosexuale, asa cum vedem in ultimul episod al filmului, de unde aflam si ca formulara “race d’ep” vine de la un argou, auzit de Hocquenghem de la doi betivi sub un pod, “rasdep”, care e inversarea cuvantului pederast. Lionel Soukaz, care a fost de fata, intr-o convorbire cu scriitorul Bruce Benderson, pe placul salii arhipline, a mai realizat in 1980 o versiune scurta, de 40 de minute, a acestui film, numita Ixe (pornographie). Sigur el va cauta sa-si aduca la zi demonstratia, cu realitati din secolul 21, cum o si face in ultimele sale scurt-metraje, Soukaz facandu-si “mana” cu filme homo si porno, ca si cu activitati legate de miscarea gay in Franta.
Filmul Race d’Ep, avand pentru prima oara subtitluri in engleza, este considerat o pagina de referinta in domeniul “gay culture”, drum deschis de un Michel Foucault, cu istoria sexualitatii, si reflectat in activismul parisian, de o miscare numita Front Homosexuel d’Action Révolutionnaire.
Evident, Race d’Ep, un docmentar mai mult decat franc, a starnit scandal in Franta, fiind considerat pornografic si cenzurat. Mari personalitati ca Roland Barthes, Gilles Deleuze, Felix Guattari, Margueritte Duras, Simone de Beauvoir, Patrice Chéreau si Cahiers du Cinéma, printre altii, au semnat o petitie in apararea acestui film impotriva hotararii guvernului de a-i interzice difuzarea. De asemenea, Michel Foucault a trimis o scrisoare Ministrului Culturii in favoarea filmului, considerand ca documentarul este o cercetare serioasa, stiintifica, a unui fenomen real, care semnaleaza in primul rand persecutiile aplicate de nazisti homosexualilor.
Filmul, cu radicalismul lui, este de acum istorie. A intrat in istoria pederastiei. Interesant ar fi de stiut, cati din tinerii prezenti in sala de proiectie erau homosexuali, fiindca, dupa aplauzele lor, e limpede ca imbratisau o astfel de realitate. E realitatea lor sau poate si a noastra, a tuturor?
Sursa, autor: Ziare.ro, Grid Modorcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu