Acad. Alexandru Surdu: Nicolae Steinhardt. Despre fericire

Discuţiile referitoare la istoria filosofiei româneşti au relevat faptul că, cel puţin între cele două războaie mondiale, datorită unor împrejurări speciale, alături de filosofii profesionişti, au existat şi numeroşi savanţi şi oameni de cultură care au avut contribuţii filosofice remarcabile, uneori chiar mai importante decât ale celor dintâi. Mulţi dintre ei n-au fost încă valorificaţi din perspectivă filosofică, cel mai important fiind chiar Mihai Eminescu. Centenarul Nicolae Steinhardt ne prilejuieşte ocazia încadrării acestuia, cel puţin prin lucrarea sa monumentală, Jurnalul fericirii, printre filosofii neprofesionişti cu rezultate admirabile.

Ne referim aici chiar la noţiunea de „fericire”, care a fost şi a rămas, alături de „înţelepciune”, în centrul preocupărilor etico-filosofice.

Fericirea poate fi studiată din mai multe perspective. Cea mai simplă este perspectiva psihologică, fericirea, ca şi bucuria, fiind legată de plăcere, mai precis, de o stare generală benefică. Sinergetic, de o cumulare a plăcerilor fizice şi intelectuale, spre deosebire de „bucuriile simple”, despre care vorbise filosoful Constantin Noica, un fost coleg de liceu al lui Steinhardt, într-o lucrare de tinereţe, pe care i-o cunoştea de bună seamă.

Tot despre fericire a vorbit şi Petre Andrei, din perspectivă însă mai mult sociologică, despre fericirea în societate şi pentru societate, care poate să meargă până la jerfta de sine. Vorbise şi Mircea Vulcănescu, din perspectivă etică, respectiv comportamentală, şi Petre Ţuţea, care îi adaugă şi dimensiunea religioasă.

Este remercabil faptul că toţi au sfârşit-o năprasnic, ceea ce ilustrează cuvintele tragedianului antic: să nu spui despre nimeni că a fost fericit până nu-i cunoşti sfârşitul. Primul şi-a luat viaţa, al doilea a murit sacrificându-se în temniţa de la Aiud, iar ultimul în chinuri groaznice.

Dar ce este fericirea? Grecii îi spuneau eudaimonia, un fel de indemonizare, căci, deşi era o activitate a sufletului, enérgeia tes psyches, ea se datorează şi intervenţiei divine, demonice sau dumnezeieşti. Fiind creştineşte o îndumnezeire (theosis). Dar nu este dată oricui, zice Aristotel, ci numai înţeleptului sau iubitorului de înţelepciune, filosofului, căci eudaimonia este legată de sophia.

Fiind o trăire specială, superioară, ariston, kálliston kai hédiston, cea mai nobilă, cea mai bună şi cea mai plăcută, zice Aristotel, este o purificare (chatharsis) a sufletului. Şi este legată de cele cinci componente ale acestuia: frica, mila, dragostea de oameni, plăcerea şi uimirea.

Se pare că Steinhardt cunoştea toate acestea, căci vorbeşte despre fiecare, dar pe Aristotel îl menţionează doar cu afirmaţia îndoielnică despre uleiul care nu îngheaţă iarna.

Oricum, însă, Steinhardt încearcă un fel de expunere genetică, cronologică, a fericirii, cu ceea ce o precede şi ceea ce îi succede. Aceasta este semnificaţia gândului său.

Ceea ce intrigă este faptul că datele nu se prezintă cronologic, ci surprind clişee din 1924 până în 1971. Explicaţia o dă singur, este bergsoniană. Evenimentele trec în timp, dar rămân în durată pentru totdeauna. Nu contează când s-a petrecut ceva, căci evenimentul se păstrează şi se acumulează oricum.

Etapele însă sunt clare, iar miezul întregului jurnal îl reprezintă detenţia şi botezul.

Abia spre sfârşitul jurnalului este prima prevestire din 1924, pe care o reţine Steinhardt, de pe bancheta din fundul maşinii între părinţii săi: „Pe şosea, deodată, dintre stejari, apare o biserică şi o cruce în bătaia soarelui”. Aceasta este prevestirea.

Ne interesează însă mecanismul declanşării sentimentului de fericire, care nu s-ar fi produs fără intervenţia detenţiei. Aceasta nu fiindcă detenţia ar fi neapărat necesară, dar pentru superficialul şi fluşturaticul Steinhardt a fost esenţială. L-a rupt, în termeni existenţialişti, de viaţa banală şi l-a pregătit pentru clipa trăirii autentice. Căci concepţia lui Steinhardt este evident existenţialistă, uneori şi declarată.

La început, autorul ia în glumă şi arestarea. Procesul Noica-Pillat este redat, de către Constantin Noica, după eliberare, în termeni evanghelici. „I-am tras după mine pe toţi în bezna iadului”, va zice Noica, în opoziţie cu vorbele Mântuitorului: „Când mă voi înălţa la cer, vă voi trage la mine pe toţi”.

Intrat în iadul detenţiei comuniste, Steinhardt trăieşte frica, groază de neimaginat, tortura şi umilinţa, decăderea fizică şi psihică. Scene greu de imaginat se tot repetă de la începutul şi până la sfârşitul jurnalului.

Iată cum descrie Steinhardt iadul comunist: „Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puterncie elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, este o imagine de iad decolorat”.

Aşa se nasc frica, groaza de nestăpânit, dar şi mila pentru fiinţele umane care trăiesc aici în propriile lor mizerii.

Cea mai zguduitoare scenă care îl doboară pe Steinhardt este întâlnirea cu Noica la interogatoriu. „Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este înfăţişarea lui Noica: slab, gălbejit, neras, cu ţoale ponosite care atârnă pe el, cu ochelarii negrii, ca de fantomă, speriat şi umil, turnându-şi toţi prietenii şi cunoscuţii”. El, Noica, cel mai mare filosof român! Mila şi groaza ating aici culmea disperării.

Poate că nimeni n-a mai descris aceste sentimente reunite mai bine ca Steinhardt.

Dar frica cea mai mare care este şi începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, căci oricând poate să fie şi mai rău. Arche sophias phobos Theou.

Cutremurat de frică şi de milă, cu dragoste neţărmurită pentru semenii în suferinţă (philanthropon, cum îi zicea Aristotel), Steinhardt cere botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei de oameni, tocmai în opoziţie cu iadul în care trăia, el visează la raiul creştin.

După încreştinarea făcută în astfel de condiţii, dar cu toată gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa existenţialistă a fericirii. Într-o noapte, sub forma unui vis. Vede o lumină uriaşă, care îl cuprinde din toate părţile şi înţelege că este lumina Taborului. Îl cuprind o plăcere nemărginită şi uimirea (taumaston) unei minuni de nedescris. Aceasta este fericirea, cu toată măreţia ei. Şi o zice Steinhardt: sunt fericit, fericit, fericit!

Nimic nu se compară cu fericirea, doar atâta că, tot în spirit existenţialist, oricât de măreaţă ar fi clipa, ea trece.

Trece şi vremea detenţiei, vine eliberarea, dar clipa fericirii nu mai revine, decât jurnalistic, prin reamintirea ei permanentă.

Steinhardt nu renunţă însă la calea pe care a pornit. Îşi desăvârşeşte Botezul şi îşi măreşte credinţa până spre sihăstria creştină, isihia, cum îi zice el, adică liniştirea, purificarea totală faţă de nimicnicia lumii, pregătirea pentru fericirea cea adevărată şi veşnică.

Se spune că fiecare om are o poartă a lui, poarta destinului său, pe care o aminteşte şi Steinhardt. Poarta pe care unii o caută toată viaţa. Câte unul o şi găseşte, dar ea poate să fie închisă sau bine păzită, ca în povestea lui Kafka. A fost însă un om, am putea să zicem ca într-un basm, pe care îl chema Nicolae Tare ca piatra (Steinhardt) şi care după multe rătăciri ajunse la poarta unei mănăstiri.

Bătu cu toiagul în poartă, hotărât să lupte pentru a intra cu oricine l-ar opri. Dar în locul paznicului la care se aştepta, în pragul porţii, cu cheile la brâu, se arată Sfântul Petru. „Nicolae, Nicolae, pe unde ai rătăcit atâta vreme, căci tomai venisem ca să încui poarta aceasta?” Am făcut un ocol, Preasfinte, şi am intrat pe altă poată, de unde era să nu mai ies. Am tot căutat înţelepciunea şi fericirea, pe care le-am şi trăit într-un vis de lumină, cuprins de frică şi de milă. Dar visul a trecut, Preasfinte, şi am venit aici pentru adevăratul botez şi pentru fericirea veşnică.

Dacă pentru o clipă de fericire, îi zise Sfântul Petru, ai îndurat atâta frică, ce vei face în faţa fricii de Dumnezeu, frica cea mare (mega fobia)? Nu ştiu, Părinte, ce voi face, dar merită să încerc, căci pe mine mă cheamă Tare ca piatra.

Şi omul nostru a intrat pe poarta care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe poarta mânăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia.

Până unde o fi ajuns oare nu vom şti niciodată. Cert este însă că, cel puţin în ultimii săi ani, omul acesta a încercat să meargă pe urmele lui Iisus Hristos, căci Acesta este calea, adevărul şi viaţa (he hodos, he aletheia, he zoe), fără să uite însă, ca învăţătură de minte şi pentru noi, că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu.

Acad. Alexandru SURDU

Sursa: revista Clipa

Parintele Nicolae Steinhardt: Jertfa, marturisirea si curajul crestinesc al Sfantului Arhidiacon Stefan. Hristos ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte. De nu, vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea.

...Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8) printre cei sortiti iezerului de foc.
Sfantul Stefan aceasta chiar este: pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.
Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri."
Marcu 8, 38: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri."
Luca 9, 26: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri."
Luca 12, 8-9: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu."
Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.
Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: "Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire."
Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.
Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-l marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.
Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. "De forma" nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca - in orice fel - Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii. (...)

Parintele Nicolae Steinhardt

Parintele Nicolae Steinhardt despre curaj

Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare.

Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu?

Care fire, de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor?

Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi)?

Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la provăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani?

Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teama ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduielii, credinţa?

Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi visonul Bisericii; e şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului.



Că aşa stau lucrurile o dovedeşte nu numai procesul evolutiv al instituţiei eclesiastice, ci şi textul însuşi al Scripturii care, parcă prevestitor, a pus accentul pe această calitate intrinsecă şi sine qua non a creştinismului.

Mântuitorul şi ucenicii Lui direcţi au ştiut prea bine şi ab initio unde sălăşluieşte marea taină a creşterii şi durabilităţii Legii noi. De aceea şi aflăm nenumărate referiri – în Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole – la socotirea curajului drept trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin.

Martir înseamnă martor, dar sinonimul substantivului este, erou.

Desigur că mucenicii au depus mărturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de pătimire. Şi-au mărturisit deopotrivă inimoşia, vrednică de a celor mai bravi dintre eroii vieţii profane (militare şi civile). Şi voi sunteţi nişte militari le rosteşte colonelul Chabert, personajul titular al unei frumoase nuvele de Balzac, călugăriţelor căminului de pensionari unde e găzduit. Şi nu încape îndoială că pentru militari curajul e particularitatea specifică.

Mucenicii, anticipând cuvintele lui Saint Just, au confirmat cu mult înainte de revoluţia franceză spusa că împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din faţa mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi; ba au şi mers, nu o singură dată, către ele, fără a fi constrânşi, plini de încredere, de voioşie şi de hotărâre.

Pentru ei n-au existat împrejurări dificile, situaţii imposibile, greutăţi de neînvins. Lor, fraza lui Brice Perain, filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e simplu, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte.

Iată de ce aurul, visonul, purpura şi podoaba Bisericii se confundă cu sângele de pe Cruce şi cu sângele martirilor.

Paralel celor mai strălucite victorii militare ale istoriei profane. De la Duhul Sfânt şi din sângele acesta s-a întrupat şi a dăinuit şi de-a pururi va dăinui Biserica lui Hristos.

In textele scripturistice, îndemnurile la curaj ale Domnului sunt numeroase.

Nu te teme îi spune (Marcu 5, 36; Luca 8. 50) mai marelui sinagogii, lui Iair, când vin unii şi-i vestesc că fiica lui a murit.

Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi. (Credinţa este, prin urmare, recunoscută a fi o faptă de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinţei, o taină). Lui Simon, la fel i se grăieşte: Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni (Luca 5, 10).

Ucenicilor şi mulţimii tot aşa: Nu te teme turmă mică (Luca 12, 32). Nu te teme găsim şi în Apocaljpsă (1, 17).

Acelaşi îndemn apare şi în formă plurala: Deci nu vă temeţi (Matei 10, 26); aşadar nu vă temeţi (Matei 10, 31); îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi (Matei 14, 27; Ioan 6, 20): toate către Apostoli, când s-au speriat văzându-L că umblă pe mare.

La Schimbarea la Faţă, după trecerea norului luminos, Se apropie de Petru, Iacob şi Ioan şi atingându-i le zice aşijderea: sculaţi-vă şi nu vă temeţi (Matei 17, 7).

Îngerul către femeile venite la mormânt: Nu vă temeţi (Matei 28, 5), iar Domnul repetă şi El aceloraşi: Nu vă temeţi (Matei 28, 10).

Îngerul Domnului către păstori: „Nu vă temeţi” (Luca 2, 10), „căci iată vestesc vouă bucurie mare”! Când Iisus Se arată celor unsprezece şi ei se înfricoşează crezând că văd duh (Luca 24, 36-37) nu rosteşte aceleaşi cuvinte, dar sensul vorbelor: „Pace vouă” şi „de ce sunteţi tulburaţi?” – este identic cu „nu vă temeţi”. („Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”-stă scris şi la Ioan 14, 27).

Când scena umblatului pe apă pe vreme rea este relatată de Ioan (6, 10-20), cuvintele folosite sunt aceleaşi ca la Matei:„Ei s-au înfricoşat; iar El le-a zis: Eu sunt, nu vă temeţi“.

Alteori întâlnim: nu vă înspăimântaţi. Astfel, la Marcu 16, 6 (îngerul către femei, în dimineaţa Duminicii de după răstignire).

Frica e vrednică de certare şi dojana: de ce vă este frică, puţin credincioşilor?, li se spune (Matei 8, 26) celor din corabie, spăimântaţi de valurile ce o acopereau.

La fel la Marcu 4, 40: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Fără frică îşi dorise să primească darurile cereşti şi Zaharia, tatăl înaintemergătorului, după ce a scris numele copilului pe tăbliţă.

Formele negative: nu te teme, nu vă temeţi, nu vă înspăimântaţi, să nu se tulbure inima voastră sunt adesea înlocuite prin imbolduri la curaj: îndrăzneşte fiule (Matei 9, 2: către un slăbănog); îndrăzneşte fiică (Matei 9, 22; Luca 8, 48: către femeia cu scurgere de, sânge); îndrăzniţi (Matei 14, 27; Ioan 10, 33); „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”; îndrăzniţi: (Marcu 6, 50); îndrăzneşte, scoală-te! (Marcu 10, 49: către orbul Bartimeu).

Care este efectul principal al fricii?

Îndepărtarea de Hristos.

Relatarea de la Luca 8, 37 e pe deplin edificatoare: după ce scoate duhurile rele din omul demonizat iar porcii se aruncă în lac, mulţimea din ţinutul Gadarenilor „e cuprinsă de frică mare”. Urmează consecinţa: „L-au rugat pe El toată mulţimea să plece de la ei”. (Matei 8, 34 şi Marcu 5, 17 zic: L-au rugat să treacă -sau să se ducă – din hotarele lor). Legătura de cauzalitate e limpede: Îi cer să plece pentru că le este frică.

Frica, aşadar, aduce cu sine ruperea de Hristos.

Dacă „nu vă tulburaţi” este echivalentul lui „nu vă înfricoşaţi”, căci îngrijorarea e tot o formă a fricii, probabil că Marta a fost certată şi din pricina aceasta, Domnul ştiind ca îngrijorarea zămisleşte simţăminte şi stări ale minţii străine învăţăturii Lui.

La Faptele Apostolilor apar mereu aceleaşi poveţe: îndrăzneşte, îndrăzneşte Pavele, iar el (ei) îndrăznind …

De asemenea în mai toate Epistolele Sfântului Pavel: „De aceea nu ne pierdem curajul (II Cor. 4,16); „îndrăznind deci totdeauna” (II Cor. 5, 6); „Fără să vă înfricoşaţi întru nimic” (Filip. 1, 28); „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii” (II Tim. 1, 7) frica, aşadar, e de la diavol, ca şi păcatul, ca şi moartea; textul acesta e capital, ne dă posibilitatea să desprindem adevărata sorginte a fricii).

Apostolul creştinilor, mai înainte de orice, le cere să fie îndrăzneţi: „Drept, aceea, fraţilor, având îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus” (Evrei 10, 19). Tot el adoptă în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă; „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă pană la sânge” (Evr. 12, 4) (David, Hanibal, Cezar, Napoleon nu le-ar fi vorbit altminteri ostaşilor lor); „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică” (I Tim. 6, 12) „Sufera ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus”.

Textul de la Efeseni 6, 11 e plin de cuvinte cu iz ostăşesc: „întăriţi-vă întru puterea.., îmbrăcaţi-vă cu toate armele …, luaţi toate armele…, toate biruindu-le…. staţi deci tari…. având mijlocul vostru încins…, îmbrăcându-vă cu platoşa…. pavăza credinţei, luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului.

S-ar zice că răsfoim un regulament militar, că citim un ordin de zi al unui căpitan de oşti.

Există în Noul Testament un stil imperativ al curajului, obârşia căruia se afla în porunca dată lui Avraam: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău” (Fac. 12, 1) – şi Avraam ascultă, plin de curaj, neştiind încotro merge şi unde se va opri, ca un bun ostaş ce se află (V. şi Evr. 11, 8).

Stilul evanghelic militar se manifestă şi prin verbe „active”, verbe îmbolditoare, imperioase, răsunătoare ca: stăruiţi, întrebaţi, vegheaţi, privegheaţi, treziţi-vă, cuceriţi, priviţi cu luare-aminte, fiţi gata, mergeţi, cercetaţi, căutaţi, bateţi, încingeţi-vă.

Acestea toate din partea Mântuitorului şi Apostolilor Săi. Dar şi creştinul, având bună îndrăzneală, răspunde în acelaşi mod, în aceeaşi tonalitate a neînfricării: „Nu mă voi teme!” (Evr. 13, 6) De ce? Pentru că ştie două lucruri: mai întâi că „partea celor fricoşi… este iezerul care arde cu foc şi pucioasă” (Apoc.21, 8 ) (înşiruirea osândiţilor începe cu fricoşii, ei mai întâi; necredincioşii, spurcaţii, ucigaşii, desfrânaţii, fermecătorii, închinătorii la idoli şi mincinoşii sunt menţionaţi în urma lor) -iar apoi, şi mai ales, că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4, 18).

In felul acesta curajul ajunge a fi, alături de dragoste, singura virtute în veci nepieritoare.

Domnul ne scoate din robia păcatului şi totodată ne liberează din tirania fricii. Ne dăruieşte cele două nestemate: libertatea şi curajul.

Aşa fiind, creştinului nici nu-i incumbă îndatoriri mai sfinte şi mai de seamă decât a iubi şi a-şi dovedi curajul. Ca unii care suntem urmaşi prin credinţă ai celor care L-au văzut pe Dumnezeu întrupat, ni se aplică textul de la Evrei 11, 27, reprodus pe statuia amiralului de Coligny, pe una din străzile Parisului: „A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat”.

Covârşitoarea însemnătate acordată curajului atât de Domnul Hristos cât şi de Biserică rezultă şi din aceea că precum scrie la Matei 11, 12: „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”.

Cerurile, spune limbajul popular (tot în stil marţial), se cuceresc.

In traducerea Radu Vasile şi Gala Galaction se folosesc termeni mai tari, o grăire mai directă: împărăţia se ia cu năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.

Francezii spun şi ei că împărăţia e silită şi că violenţii o înşfacă (s’en emparent).

Tot de violenţă şi forţa pomenesc versiunea veche şi versiunea nouă a Bibliei englezeşti. Verbul to seize este concordant cu a înşfacă, a pune mâna pe în tălmăcirea lui Luther substantivul Gewalt nu e deosebit de forţă şi vilolenţă, iar verbul weg reisen e aprig şi expresiv, aproape de a răpi.

Drept concluzie aş cere voie să afirm: Dacă vechea Lege a putut fi rezumată în două porunci:

Să iubeşti pe Dumnezeu şi să iubeşti pe aproapele tău (Matei 22, 37; Marcu 12, 30—31; Luca 10, 27), Legea nouă poate – sub aspectul ei operaţional – fi conspectată astfel: crede, iubeşte şi nu te înfricoşa. Frica – păcat urât în ochii Domnului; curajul – virtute mult plăcută Lui şi consubstanţială situaţiei de creştin.

Cuvant al Parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica Tomei

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

DUMINICA TOMEI

Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlaţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!



Dar dacă nu pregetăm a cerceta şi celelalte Evanghelii, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios; necredincioşi au fost toţi apostolii, aşa încât duminica Tomei (subînţeles: necredinciosul) s-ar cuveni să se numească a tuturor apostolilor bântuiţi de necredinţă.

In adevăr, referatul Sfântului Marcu (16, 10-14) ne-o arată pe Maria Magdalena mergând să-i vestească pe apostoli că L-a văzut pe Domnul viu şi pe aceştia nedându-i crezare. Mergând alţi doi care-L văzuseră în drum spre o ţarină, Iisus li Se arată şi-i ceartă pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor.

Referatul Sfântului Luca (24, 10-43) este şi mai explicit: vestirea celor unsprezece de către mironosiţe are drept rezultat că relatarea lor e considerată a fi o aiurare (versetul 11) ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se relatează în continuare întâmplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus. Textul ne arată că erau cuprinşi de întristare şi că nu mai nădăjduiau, după ce trecuseră trei zile de la răstignire, ca spusele învăţătorului lor să se realizeze. Şi dânşii, pomenind informaţia transmisă de femei, folosesc un limbaj foarte sceptic (nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat… zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu:) „nişte femei”, „ne-au spăimântat”, „zicând că”, limbajul este cum nu se poate mai reticent, mai prevăzător, mai neentuziast. De la versetul 36 încolo, Evanghelia Sfântului Luca e categorică:’atunci când Iisus li Se înfăţişează stând în mijlocul lor, ei  înspăimântându-se şi înfricoşându-se – cred că văd duh. Domnul,(vorbind aidoma lui Toma în textul de la Ioan) îi mustră şi-i pofteşte să se uite la mâinile şi picioarele Lui, să-L pipăie şi să constate că nu e nălucă ori duh. Mai mult decât atât. Spre a-i convinge pe deplin şi a şterge orice urmă de îndoială din mintea lor le cere de mâncare şi mănâncă înaintea lor.

Nu încape, aşadar, dubiu că n-au crezut: toţi, nu doar Toma, n-au crezut pentru că nici nu era de crezut! într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea lui Iisus drept de-finitive şi ireversibile. Făgăduinţele învăţătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgiri ale cugetului!

Parintele Nicolae Steinhardt despre curaj

Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare.

Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu?

Care fire, de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor?

Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi)?

Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la provăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani?

Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teama ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduielii, credinţa?

Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi visonul Bisericii; e şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului.

Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt

"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.

Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale. In sfarsit, Domnul nu incepe a predica decat atunci cand atinge varsta de 30 de ani, dand si in felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un barbat sa nu predice ori prooroceasca mai inainte de a fi implinit 30 de ani. S-au intrebat unii ce a facut Domnul intre 12 si 30 de ani, perioada asupra careia referatele evanghelice nu ne dau nici o informatie. Nu cumva a fost plecat in India, unde a deprins invatatura yoghinilor si practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie sa recurgem la asemenea ipoteze hazardate si presupuneri fanteziste deoarece tacerea evanghelistilor se explica foarte usor: Iisus n-a inceput sa predice si sa propovaduiasca inainte de a fi atins varsta de 30 de ani pentru ca S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tacere aceasta lunga perioada din pricina ca, in conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizeaza decat faptele importante si momentele semnificative si nu se dau amanunte asupra perioadelor de pregatire.

Parintele Arhimandrit Paulin Lecca despre Apocalipsa (video). Reflectii ale Parintelui Paulin redate de Parintele Steinhardt in Jurnalul fericirii.

Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii:
Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi din-tr-aceştia, rămîn printre roşcove şi porci.
Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc.
Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină!
Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei reprezintă idealul.