Pe MIRCEA VULCANESCU l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studentiei mele. Lectiile sale, Sâmbata după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe, organizate pe probleme şi structurate pe esential, dar prezentarea şi desfăşurarea cursului devenea plin şi fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate şi perspectiva largă in care încadra orice problemă, ideie sau sistem filozofic. Astfel, fişele sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, in timpul prelegerii, Vulcănescu era un adevărat creiator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile in minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor. Profesorul avea o impresionantă putere de a surprinde filiatia ideilor, de a scoate la suprafată esentialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile in diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau clare şi cruciale in procesul de înţelegere a unei şcoli filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.
Vulcănescu urmărea cu stringenta logică şi pedagogică semnificatia conceptelor in toate planurile colaterale, dela economie politică, până la metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de natură enciclopedică, toate fiind încadrate într’o ierarhie de valori, in care puteau fi sezizate atât contradictiile cât şi armoniile viziunii sale, pe care încerca s’o facă înţeleasă şi cuprinsă într’o filozofie românească pură. Interesul lui imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze şi să înteleaga valorile specifice româneşti, din viata şi opera lui Ion Creangă.
Era director al vămilor in Ministerul de Finante, dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfăşurat in diferite structuri idiologice. Participa la şedintele Consiliului de Miniştri, însă, in acelaş timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria despre filozofia poporului român şi pozitia creştinului in lumea modernă.
Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea din 1945, a fost arestat şi el odată cu toti membrii guvernului de atunci şi a fost condamnat pentru vinovatia de a fi sustinut războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. In terminologica comunistă se făcea şi el vinovat de «dezastrul României».
In închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună in pratică morala creştină, pe care o propăvăduise dela catedră şi in scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viată creiate de guvernul comunist, cu intenţia de a lichida pe toti prizonierii politici.
Două au fost împrejurarile din viaţa de detinut, despre care pot depune mărturie exactă de situaţia in care s’a găsit: una, in perioada detenţiei dela Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică in închisoarea dela Aiud.
Prin 1951, pe primăvară, mă găseam in beciurile dela Jilava, cu trei ani de anchete şi mizerie de temnita, fără nicio perspectivă de rezolvare a situaţiei mele juridice. Ancheta nu putea duce sub nici o formă la trimiterea mea in judecată, întrucât nu mi s’a putut găsi niciun fel de vinovăţie, nicio declaraţie şi nicio probă materială răsfrântă împotriva mea. Astfel, necondamnat, eram repartizat într’una din celulele mari ale secţiilor, unde, înţesaţi, viaţa devenise mizerie şi coşmare. Mâncarea era putină, asistenta medicală şi sanitară inexistentă, iar bătaile nu mai conteneau. Dimineaţa şi seara, la numărătoare, eram crunt bătuti de gardienii care ne aşteptau, la ieşire şi la intrare, cu ciomegele in mâini, lovind fără crutare şi fără nicio alegere de condiţia fizică a deţinutilor. Singura relaxare interioară, era posibilă prin venirea noilor detinuti, care era de fapt un fel rotatie din alte celule. Acestea ne aduceau veşti noui, despre alţi detinuti, sau chiar din afară, despre situaţia politică, internă şi externă.
Celula in care mă găseam, la vremea aceea, avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule, aşa că sursele de informatie deveneau mărite in numărul de posibilităţi. Aşa se face că in secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităti politce, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea. Alexandru Constant, venea şi el dintr’o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcanescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice, şi izolarea de trei zile şi trei nopti in celula 16, numită Celula Neagră. In timpul in care au locuit împreună, într’o altă aripă a Jilavei, Vulcănescu şi altii, obişnuiau să ţină conferinte despre diferite subiecte, spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei ce-i ascultau. După una din conferintele ţinute de M. Vulcănescu, a apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, in curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuti cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă in bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitati, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopti. O veşnicie de tenebre! Nemâncati, in frig, in umezeală. N’aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toti prin murdărie, dela un colt la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşeaşcă. Mircea Vulcanescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi le-a întretinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situatiei in care se găseau.
- In conditiile acestea, spune Vulcănescu in forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu exista nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forteze administratia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Ma voi aşeza jos, pe pântece, in ultimile clipe ale vietii mele, şi, in felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniti, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravietuiti…
Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin crestinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremurati de această propunere şi de slăbirea rezistentii sale. Au refuzat categoric şi au trecut la actiune, la inviorarea lui şi la angajarea lui din nou in cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de virtutea speranţei. Această ocazie, i-a oferit lui M. Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri in legătură cu viata şi moartea şi destinul omului, ceeace l-a făcut să se sustragă dela preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vietii creştine.
Vremea a trecut, penibilă, şi când izolarea lor a luat sfârşit, până şi gardienii s’au uimit de minunea întâmplată, găsindu-i încă vii la deschiderea celulei mortii. Epuizati, el şi prietenii lui, au fost duşi şi zvârliti într’o nouă celulă, tixită cu ce mai ramasese din generaţia jertfelor, cu tineri frământati şi rezistenti la procesul de reeducare comunistă. Trăiau toti într’o atmosferă presentă, de îngrijorări şi teamă. Totuşi, in fata spectacolului apocaliptic pe care l-au văzut, cu fiintele desfigurate de suferinte, frig, foame şi murdărie, au avut curajul de totdeauna, aceşti tineri, şi numai ei au înfruntat pe educatorul lor sărind in sprijinul oropsiţilor, acceptând toate riscurile.
Dela Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.
Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n’am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi deslegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.
Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentrucă veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.
Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:
I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n’au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi… toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.
II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.
Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s’o analizeze şi s’o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de «sinucigaşi», de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s’a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.
Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.
Orice jertfă pentru Christos» este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s’a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s’a părut lui Vulcanescu un nesecat isvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor…
III. Procesul de fermentatie al unei noui lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noui căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.
Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe M. V., nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M’a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng…
Sursa: roncea.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu