Unirea tainică cu Dumnezeu, spre care duce asceza, nu stă la bunul plac al oricui în orice clipă. Ea este cu totul altceva decât stările de confuză afectivitate, în care se poate transpune cineva când îi place, sau care pot veni peste cineva întâmplător". După parcurgerea drumului ascetic în care fiecare moment este aşezat, nu fără raţiune, la locul lui, mintea trebuie să treacă prin etapa cunoaşterii «raţiunilor» lucrurilor create, cum zice sfântul Maxim Mărturisitorul, şi abia după ce a străbătut şi această fază, însuşindu-şi raţiunile create şi depăşindu-le, pătrunde în lumina unirii şi cunoaşterii tainice. Intrucât această fază de cunoaştere a raţiunilor reale şi de depăşire a lor se înşiră şi ea pe scara ascezei, este evident că unirea tainică cu Dumnezeu, situată la capătul final al acestui urcuş, nu este ceva iraţional, ci ceva supraraţional, nu este o stare dobândită de pe urma unei debilităţi a raţiunii şi a unei ignorări a raţiunilor lucrurilor, ci de pe urma depăşirii tuturor posibilităţilor raţiunii, dusă la suprema forţă şi agerime, ca şi de pe urma cunoaşterii complete a înţelesurilor raţionale ale lucrurilor.
Asceza, ca drum al celei mai riguroase raţiuni practice şi al celei mai depline cunoaşteri a raţiunilor lucrurilor, este dovada că la trăirea unirii cu Dumnezeu nu se ajunge prin ocolirea raţiunii, ci prin folosirea prealabilă a tuturor posibilităţilor ei, pentru ca şi din aceasta să se aleagă firea cu o supremă capacitate de a se face vas al înţelegerii supraumane, comunicate de harul Duhului Sfânt. Dumnezeu este Raţiunea supremă, izvorul raţiunilor tuturor lucrurilor. Mintea care se ridică, în faza unirii cu Dumnezeu, la contemplarea nemijlocită a acestei Raţiuni, trebuie să se fi pregătit pentru înţelegerea acestui sân al tuturor raţiunilor, prin cunoaşterea cât mai multora din ele, deşi nemărginit-mai-multul pe care îl cunoaşte acum pune în umbră modul de cunoaştere de mai înainte.
Pe de altă parte, trebuie remarcat că asceza creştină nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză falsă are ca urmare o încoronare falsă, care se caracterizează prin următoarele semne:
a) ea nu implică nici o condiţie morală, ci este o chestiune de temperament
b) extazul este căutat pentru el însuşi, el fiind scopul suprem;
c) acest fel de extaz este steril, când nu este degradant; omul nu revine din el nici mai instruit, nici mai bun;
d) acest extaz se aseamănă cu o «mână întinsă în vid, din care nu aduce decât neant».
Prima cauză a acestor concepţii eronate despre asceză şi despre culminaţia ei în unirea cu Dumnezeu este părerea greşită că omul are în posesiunea sa toate «mijloacele care-1 pot duce la treapta spirituală supremă şi depinde numai de un anumit antrenament, mai mult sau mai puţin ingenios, pentru a le scoate la iveală.
Spre deosebire de această concepţie falsă, creştinismul socoteşte că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dăruit de El, iar pentru primirea acestui har este necesară o perfecţionare morală a întregii fiinţe umane prin necontenitul ajutor dumnezeiesc şi nu ajunge un antrenament pur omenesc pentru a trezi din somnul ei cine ştie ce putere adormită în firea noastră. In creştinism, Dumnezeu nu are o natură asemănătoare cu un obiect, pe care-1 putem cuceri printr-o incursiune omenească dirijată de o tactică bine pusă la punct; El este Persoană şi ca atare, fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate ti cunoscut. Iar pentru această autodescoperire a lui Dumnezeu într-o vedere tainică, trebuie să ne facem vrednici în mod sincer, curaţi şi buni. Căci El este mai presus de orice ofensiva ce uzează de forţă sau de şiretenie. Deci asceza creştină este un drum luminat de raţiune, dar nu numai de raţiune, ci şi de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, un drum de-a lungul căruia întreaga noastră fire se purifică de păcat şi se fortifică moral.
( Ascetica si mistica ortodoxa, pag. 13 ).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu