Text inedit Ion Gavrilă Ogoranu

Tot ce înalţă, tot ce zideşte sufletul omenesc şi-l mână spre înviere e artă. Tot ce-l împiedică e balast nefolositor. Deci nu artă pentru artă, nici pentru frumos, căci nici arta, nici frumosul nu pot fi scopuri în sine. În afara drumului spre Rai nimic nu foloseşte sau mai degrabă dăunează. Arta nu poate fi tot ce reuşeşti să transpui din ceea ce ai în minte, în inimă (vezi P. Andrei definiţie), căci faci artă numai în măsura în care ai ridicat cu un pas un suflet spre Dumnezeu. Păi şi frumosul are legătură cu Dumnezeu? Răspundem categoric: da! Frumosul, mai mult ca altele, este prin excelenţă de esenţă divină. Şi în afară de Dumnezeu nu poate exista frumos. Cum a fost folosit altarul artei pentru neamul nostru să zicem în cei 20 de ani de la unire încoace? Nechemaţi şi profanatori, măscărici ai Satanei au luat locul aleşilor. Ne-am întrebat în singurătatea munţilor de ce atât de puţini tineri au reacţionat sănătos atunci când Diavolul roşu ne-a potopit. De ce atât de puţini au pus mâna pe armă? De ce atât de puţini s-au împotrivit? De ce avem o intelectualitate atât de dezorientată şi laşă? De ce o ţărănime supusă? Şi-am găsit că una din cauze e că de atâta vreme a fost otrăvită cu fel de fel de bucate putrede, credem noi, servite neamului nostru cu un scop preconceput: de a ne ameţi pentru a nu mai putea reacţiona şi azi slugile Satanei să ne învârtă cum vor.
De unde era tineretul să înveţe să iubească pe Dumnezeu? Din noianul de cărţi-atac profanatoare de cele sfinte?
De unde sentimentul onoarei, al mândriei, al dragostei de ţară? De unde bunul simţ, sentimentul camaraderiei, prieteniei până la mormânt, de unde stăpânirea de sine? Dispreţul de bani? Numai din arta celor douăzeci de ani nu. Unde să-şi găsească visurile tinereşti pe care să le urmeze? În romanele şi cinematografele româneşti? Unde cadenţa şi ritmul saltului spre ideal? În confuzele şi languroasele melodii mălăieţe ale compozitorilor la modă? Unde ţinuta şi atitudinea dreaptă? În pictura şi sculptura aţăţătoare de simţuri? Calitatea produsului uman e chipul şi asemănarea concepţiei despre artă din această perioadă.
Există o părere: prezentăm tineretului viaţa cu binele şi răul amestecat. Tineretul să-şi aleagă. (Deşi în intimitatea gândului lor erau convinşi că numai binele nu-l prezintă sau îi dădeau rolul Cenuşăresei). Că apoi acela-i tânăr ce şi într-un mediu rău devine bun. Atunci pe acest gând putem merge mai departe. Ce folos atâţia profesori şi educatori pentru băieţi şi fete? Să dăm mai bine grijă educaţiei băieţilor pe mâna pungaşilor de buzunare din închisoarea Văcăreşti, iar pe cea a fetelor în grija prostituatelor. Că apoi aceea vor fi tineri şi tinere ce vor ieşi curaţi cu astfel de educatori.
Nimeni nu poate concepe acest lucru? Şi totuşi grija educaţiei prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii. Căci dacă unui tânăr îi vei pune în faţă un şmecher pungaş de buzunare şi i-l vei arăta ca ideal de urmat, desigur îl va respinge.
Iar dacă unei tinere îi vei aduce o epavă de femeie distrusă trupeşte şi sufleteşte de păcat şi-i vei cere să o urmeze, sufletul curat nu ar da un pas pe urma unei astfel de călăuze. Or tocmai minunea aceasta de neconceput reuşesc să o facă „aceşti maeştri” de artă. Îmbracă aceste putreziciuni morale şi trupeşti în haine scumpe, dau lumină putregaiului şi-l prezintă tineretului astfel fasonat. După cum farmacistul nu-ţi dă chinină decât ascunsă într-o bulină de zahăr. (text preluat din publicaţia Veghea, nr. 5)

României i s-a făcut dreptate!

Prin decizia Curţii Internaţionale de la Haga, României îi revin 9730 de kilometri pătraţi din platforma continentală aflată în litigiu cu Ucraina. În urma acestei decizii, România are acces la o cantitate estimată de 70 de miliarde de metri cubi de gaz şi 12 milioane de tone de petrol.

Am câştigat o primă bătalie. Mai avem de dus câteva, până la împlinirea unităţii româneşti. Acest vis nu ni-l vor putea fura niciodată.

Pe http://www.victor-roncea.blogspot.com/, vedeţi un amplu documentar pe această temă.

IMAGINI MANIFESTAŢIE ANTICIP! SUB SEMNUL CRUCII, PENTRU LIBERTATE!

Duminică, 31 ianuarie, sub semnul Crucii, la baza Dealului Patriarhiei, au demarat acţiunile de protest împotriva introducerii cipurilor biometrice în actele de identitate. În organizarea Coaliţiei împotriva Statului Poliţienesc, care reuneşte mai multe organizaţii civice (cele mai multe dintre ele având o contribuţie importantă şi la fenomenul Piaţa Universităţii), cei aproape 1000 de participanţi şi-au exprimat împotrivirea fermă faţă de perspectiva supravegherii şi controlului total asupra românilor. S-a subliniat că introducerea cipurilor biometrice şi a legii controlului comunicaţiilor constituie o încălcare gravă a normelor constituţionale şi a libertăţilor fundamentale ale românilor, recucerite în urma jertfelor din decembrie 1989.
Victor Roncea, unul dintre organizatorii principali ai manifestaţiei, a dat citire mesajului Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu. Participanţii şi-au exprimat solidaritatea cu marele duhovnic al ortodoxiei româneşti. “Părinte Iustin, te iubim!”, au scandat manifestanţii.
“Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!”, “Nu vrem să fim o naţiune de scavi!”, “Boc, Boc, nu fi prost, scoate cipul fără rost!”, “Afară cu cipul din ţară”, au fost lozincile cele mai des auzite în timpul protestului.
Manifestaţia a început cu Rugăciunea Domnească “Tatăl nostru” şi s-a încheiat cu cântările “Cu noi este Dumnezeu” şi “Mântuieşte, Doamne, poporul Tău!”.

Despre strigoi, microchipuri, cyborgi, apostaţi şi New Age

MORŢII VII

Pretutindeni unde există un suflet de om, la toate neamurile şi tradiţiile, există credinţa că Speranţa moare ultima. În mod particular la Creştini întâlnim cele trei virtuţi fundamentale: Credinţă, Speranţă şi Iubire, cu menţiunea că mai presus de toate este Iubirea, pentru că în alt loc al Sfintei Scripturi se spune că "Dumnezeu este Iubire". Interesant este însă faptul că Speranţa şi Credinţa sunt puse pe acelaşi loc cu Iubirea. Dar dacă Dumnezeu este Iubire, şi dacă ştim că Dumnezeu nu are nici început şi nici sfârşit, deducem că Iubirea nu moare niciodată. În mod analog, dacă Speranţa este pusă la un loc cu Iubirea, deducem că Speranţa nu moare niciodată.

Atunci de unde totuşi ideea că Speranţa moare, că ea totuşi moare, dar moare ultima? Vedem însă că până şi în această mentalitate se acceptă faptul că Speranţa este foarte puternică, aproape invincibilă, de vreme ce ea stă în picioare când toate celelalte mor, şi nu moare decât în dezastruoasa situaţie în care mai întâi toate celelalte au murit. Dar, spre deosebire de viziunea creştină, în care Speranţa, ca manifestare a Iubirii, nu moare niciodată, pentru că Iubirea este Dumnezeu şi Dumnezeu este Iubire, în dictonul "Speranţa moare ultima" este afişată o mentalitate terestră, lipsită de perspectiva divinităţii. Într-adevăr, într-o lume cu desăvârşire pământească şi decăzută, speranţa poate să moară. O astfel de lume nici pe Dumnezeu nu-L mai recunoaşte: "Dumnezeu a murit", după cum afirmă Nietzche.

Vedem deci că Speranţa nu moare în definitiv, ea moare doar la oameni, pentru că ei nu mai cred în ea. Însă ea rămâne - în afara lor. Dacă Duhul Sfânt îi părăseşte pe oameni, asta nu înseamnă că Duhul Sfânt a murit. Cu toate astea el este mort - în inima acelor oameni (şi NUMAI în inima lor).

Speranţa moare ultima... În zilele noastre tulburi, cineva s-a găsit să adauge acestui dicton străvechi o continuare: "Speranţa moare ultima, DAR VAI DE CEI CARE CONTINUĂ SĂ TRĂIASCĂ ÎN AFARA EI !".

Haideţi să vedem aşadar cine sunt aceşti morţi vii. Deocamdată, îi putem împărţi în 3 categorii, fiecare aparţinând unui univers de gândire distinct (tradiţia populară, era actuală a tehnologiei, mentalitatea Creştină):

1)Strigoii (cunoscuţi în limba de lemn globală ca "Zombie") - tradiţia românească veche îi recunoaşte drept slujitori "post-mortem" ai necuratului. Aceştia, pe lângă relele fizice (atacuri nocturne), sunt răspunzători şi de unele "răutăţi la distanţă" - îmbolnăviri misterioase sau moartea subită a celor vii. Un om devine strigoi dacă a dus o viaţă necurată, plină de fărădelegi.
2)Cyborgii - ne-am obişnuit cu ei de la desene animate sau din cărţi SF şi avem impresia că cyborg este un organism uman condus de un creier robotic. Ei bine, ne înşelăm! Într-adevăr, cyborgul este un organism care combină părţi biologice cu anumite componente robotice, dar un cyborg nu este neapărat un robot care şi-a înlocuit multe din părţile electronice cu organe biologice. Dimpotrivă, cyborg poate fi şi un om care şi-a inclus în organism chiar şi o singură componentă electronică.
Mulţi oameni sunt în zilele noastre cyborgi fără măcar să o ştie: ai un picior amputat şi, în locul lui, ţi-ai montat un picior electronic? Eşti cyborg! Eşti orb şi ţi-ai introdus un ochi electronic? Eşti cyborg! Eşti cardiac şi ţi s-a introdus o inimă artificială? Eşti cyborg! Cel mai mare pericol însă este acela al implantării la oameni a microcipurilor de identificare, pentru că oricine va primi în corpul său o astfel de componentă (deşi de dimensiuni milimetrice) îşi va lua adio de la condiţia umană, devenind cyborg. Se preconizează ca în aproximativ 10 ani implantarea de astfel de chip-uri să fie obligatorie la oameni, pretutindeni pe Glob. Aplicarea acestui chip se va face pe frunte sau pe mâna dreaptă, exact cum prevede Cartea Apocalipsei Sf. Ioan despre semnul anti-hristului, care este 666. Evident, vom spune, care este legătura dintre microchip şi fatidicul număr? S-a demonstrat că la baza funcţionării microchipului se află un sistem identic codului de bare aplicat în comerţ pe fiecare produs. Acest cod cuprinde 3 elemente mai lungi decât restul şirului de bare şi care sunt asociate de calculator numărului 6. Or, un microchip care funcţionează pe baza numărului 666 şi care este implantat oamenilor pe frunte sau pe mâna dreaptă devine exact "semnul fiarei" despre care ne vorbeşte Sf. Scriptură. Se spune că oamenii nu vor fi constrânşi, însă vor fi "determinaţi" să primească implantul microchipului, pentru că în condiţiile aplicării globale a acestui nou sistem, cei care vor rămâne "pe dinafară" nu vor mai putea cumpăra nimic, nici măcar hrană, nu vor mai avea acces la sistemul medical şi, practic, vor fi scoşi în afara societăţii. Primul pas către implantul microchipului este noul sistem de carduri bancare ce înlocuieşte vechile carduri magnetice cu unele cu microchip încorporat. Acest procedeu va fi folosit şi pentru o nouă generaţie de acte de identitate. Apoi, la un moment dat, toate aceste multe carduri vor fi unificate într-un unic card cu microchip. De aici înainte, calea va fi deschisă spre pasul final: convingerea populaţiei de a primi implantarea în organism a unui microchip similar celor de pe carduri. Motivele invocate vor fi penibile, dar convingătoare:
1) Pierderea repetată sau furtul cardurilor îşi va găsi soluţia definitivă în implantarea microchipului în organism, pe principiul "ce-ai în cap nu-ţi ia nimeni!".
2) Aşa-zisul "motiv de securitate": oricine aren implantat microchipul poate fi şi este urmărit şi localizat în fiecare moment. Astfel se spune că vor putea fi prinşi la timp rău-făcătorii şi aşa-zişii "terorişti", copiii dispăruţi vor putea fi localizaţi iar oamenii bolnavi vor fi salvaţi de microchipul în stare să apeleze singur serviciile de Ambulanţă în cazuri de forţă majoră.
Ceea ce nu se spune este că, pe lângă gravul atentat la viaţa privată (un purtător de microchip poate fi permanent urmărit şi "citit" - fişa medicală, portofelul electronic, cazierul, actul de identitate, toate se găsesc în microchip), microchipul permite unei tehnologii mai avansate decât cea prezentată în mod oficial, dar la fel de reală şi concretă, să controleze parţial sau total pe purtătorul de microchip implantat: să îi inducă stări de foame, sete, migrenă, oboseală, dorinţă sexuală, dar şi stări dincolo de cele fizice, corporale - modificarea gândurilor, a memoriei, alterarea voinţei şi a personalităţii, ajungându-se chiar şi la "teleghidare". Nimic nu va fi imposibil de făcut cu şi în făptura celui care va fi acceptat implantarea microchipului. Pentru un astfel de "om", într-adevăr, Speranţa a murit!
3)Apostaţii - sunt cei care s-au lepădat de Dumnezeu şi de Dreapta Credinţă. Ei au refuzat de bunăvoie răscumpărarea păcatelor pe care a adus-o Învierea lui Hristos-Dumnezeu şi care este primită de fiecare Creştin la naştere prin Sfânta Taină a Sfântului Botez. De la ei harul Sfântului Duh s-a retras şi, o dată cu el, Speranţa a murit. Apostaţii nu sunt neapărat numai ateii, cei care nu cred deloc în Dumnezeu, dar şi cei care au părăsit Dreapta Credinţă (Ortodoxia) şi au adoptat o alta, fie ea creştină sau păgână. Plecând din Dreapta Credinţă a lui Hristos, ai plecat şi din Hristos! În acest sens, cel mai mare pericol actual îl constituie Ecumenismul, acel lup fioros care a îmbrăcat paşnicul vestmânt de oaie. Sub pretextul minunat al frăţiei şi unificării tuturor creştinilor, abuzându-se chiar de înseşi vorbele Mântuitorului, care Se ruga ca "Biserica Mea să rămână Una, precum Eu şi cu Tatăl Una suntem", se încearcă de fapt forţarea unificării de formă a tuturor Creştinilor tocmai pentru a se altera fondul Creştinismului: Dreapta Credinţă, Ortodoxia. Fiindcă ceea ce propune Ecumenismul nu este o revenire a schismaticilor la Adevăr, adică o Unire reală a Bisericii lui Hristos ci, dimpotrivă, o coborâre a Bisericii la nivelul
schismaticilor: să accepte Biserica "adevărurile" lor parţiale de credinţă şi să îşi relativizeze. Adevărul ei absolut de aşa natură încât toţi să ne integrăm cu drepturi egale într-o biserică schizoidă a unei noi credinţe pseudo-creştine: ghiveciul de idei. Dar noi ştim că lucrul amestecat miroase a rahat. N-am zis-o eu, o spun străbunii noştri! O uniune de adevăruri parţiale duce la concentrarea minciunii şi la diluarea Adevărului. Împreună, credinţa va fi mai puternică! De acord, dar care credinţă? Adevărul sau minciuna? În zilele de astăzi nu mai luptă nimeni pentru Adevăr, şi sinceritatea celor care vin cu astfel de idei unificatoare este îndoielnică, pentru că Unirea nu se poate face decât în Adevăr, iar nu în afara lui. Iisus a zis să fim uniţi precum El este una cu Tatăl, adică după modelul dumnezeiesc, al unui Dumnezeu Care a spus despre Sine "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Eu sunt Adevărul. Să fiţi uniţi ca Mine, deci uniţi-vă în Adevăr, nu în minciună! Prin această afirmaţie Hristos Se face primul anti-ecumenist. Spre deosebire de religia oficială din Imperiul Roman din vremea lui Iisus Hristos, care era de fapt o colecţie de religii şi influenţe din toate teritoriile cucerite, un fel de sincretism religios in dulcele stil ecumenist, Crestinismul a venit cu o noua conceptie: dezicerea totala de paganism (religia anterioara) si primirea Adevarului Evangheliei (Vestea cea Bună). Da, Creştinismul a venit ca un burete, dar nu ca acel burete care înmagazinează mizeria minciunii din jur, ci ca buretele ce curăţeşte şi dezrădăcinează definitiv minciuna! Însă dacă intenţiile satanice ale Ecumenismului sunt greu de observat atâta vreme cât ne îndreptăm atenţia doar la unificarea Creştinilor (lucru doar aparent bun şi de dorit), observând o mişcare identică în vederea unificării tuturor religiilor lumii într-o nouă religie, misterioasă, dizolvantă şi cu "valori" modificate, relativizate, răsturnate, ne punem întrebarea firească: Încotro? Ce anume va deveni această religie şi cui se va închina ea? Întronarea cui anume pregăteşte ea? Pentru că un lucru este sigur: noua religie nu Îl va avea ca centru pe Iisus Hristos, fiindcă o religie a tuturor popoarelor nu va putea să le mulţumească pe toate în acelaşi timp decât dacă îi va desfiinţa pe "vechii" dumnezei şi va găsi pe altcineva în loc. CINE va fi acel altcineva? Oricum, ne este clar că o astfel de religie va fi satanică şi anti-creştină, de vreme ce nu-L va avea ca începătură pe Iisus Hristos. Fiindcă, oricât ne-am învârti noi după coadă, Creştinism înseamnă Christ, şi nu altceva! Iar Hristos este Înviere. Cine nu recunoaşte Sfânta Înviere, nici creştin nu este, fiindcă un Iisus fără Înviere nu mai este Dumnezeu, ci un simplu om, iar credinţa în El nu ar mai duce nicăieri, cu atât mai puţin la Mântuire. Creştinismul înseamnă Hristos şi înseamnă Cruce, adică Biruinţa asupra morţii şi răscumpărarea tuturor din păcat.

Iată aşadar cele trei categorii de morţi vii, pentru care, după cum spuneam la început, Speranţa a murit: strigoii, cyborgii şi apostaţii. Aceştia vor deveni "sfânta treime" a veacului nostru (iertată să-mi fie ironia macabră). "Omul nou" al epocii "New Age" este în egală măsură STRIGOI avant la lettre (pentru că e total aservit necuratului şi trăieşte în fărădelege, desfrânare şi nedreptate), CYBORG (pentru că are implantat microchipul în organism) şi APOSTAT (pentru că nu crede în Dumnezeu sau crede în dumnezeul Ecumenismului sau al noii religii mondiale care, mai devreme sau mai târziu, va fi recunoscut făţiş: satana).

Problema cea mare se pune însă în cazul Creştinilor Ortodocşi care sunt pe cale să piardă cămaşa lui Hristos, adică să piardă Sfântul Botez şi Duhul Sfânt să Se ia de la ei. Hristos ne-a numit pe noi fii ai Săi şi fraţi ai Săi mai mici. Prin Învierea Sa, El a desfiinţat robia păcatului şi ne-a adus o eră a libertăţii adevărate, în sensul spiritual. Însă cel care se însemnează cu semnul fiarei pierde atât calitatea de fiu al lui Hristos (adică nu mai este creştin), cât şi pe Hristos însuşi. La fel cum cei care şi-au vândut sufletul diavolului nu vor vedea Împărăţia Cerurilor, nici cei care se vor pecetlui cu semnul fiarei (microchipul implantat pe frunte ori pe mâna dreaptă va fi o adevărată "pecete", semnătura digitală, identitatea fiecărui individ) nu vor mai primi Mântuirea. O dată ce ai făcut pactul cu microchipul, vei câştiga toate avantajele materiale ale societăţii de consum, dar îţi vei pierde sufletul, vei pierde Duhul Sfânt şi Împărăţia Cerurilor. "Nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletului nu au ce să îi facă, dar temeţi-vă de cei care pot omorî şi trupul şi sufletul şi să le azvârle în iad". Adevăratul Creştin este un luptător intransigent, care nu acceptă nici un compromis: "Nu puteţi sluji la doi domni, Lui Dumnezeu şi lui mamona". El este gata să îndure orice, inclusiv moartea (prin înfometare, căci cine nu are microchipul nu poate cumpăra hrană şi, în caz de boală, nu primeşte asistenţă medicală), de dragul Împărăţiei Cerurilor. Sfântul Apostol Pavel mărturisea că jertfa şi chinul pământesc sunt cu neputinţă de comparat cu bucuria viitoare a Împărăţiei Cerurilor. El nu era un simplu orator care să vorbească frumos şi fără acoperire faptică, de exemplu ca mine şi ca noi toţi. El era văzător cu Duhul şi lui îi arătase Dumnezeu încă din timpul vieţii Împărăţia Cerurilor, de aici şi focul cu care el o mărturisea, pentru că o văzuse. Iar argumentul suprem care îi întăreşte afirmaţiile e acela că el şi-a dat viaţa pentru Împărăţia pe care o predicase, fiind primul care să însoţească vorba cu fapta şi cu modelul personal de trăire şi jertfire. Mulţi creştini din vremurile de demult, mai cu seamă sfinţii, aveau regretul adânc că nu i-a rânduit Dumnezeu să trăiască în "vremurile din urmă" (epoca microchipului), fiind dornici să îşi dovedească până la capăt ataşamentul faţă de Dreapta Credinţă şi să pătimească pentru Hristos. La ei, nevoinţa şi moartea martirică erau râvnite mai mult ca orice, fiindcă aveau credinţa nezdruncinată că prin ele pot dobândi în mod sigur Împărăţia Cerurilor. Unica lor ţintă în viaţă era Împărăţia Cerurilor şi ei ne invidiau pe noi cei de astăzi, care vom trăi vremuri în care ocazia de a muri pentru Împărăţia Cerurilor va fi atât de prezentă pentru cei nepecetluiţi (moarte prin înfometare sau datorită Prigoanei ce va fi iniţiată împotriva celor nepecetluiţi, deveniţi dintr-o dată oponenţi ai noului regim, "duşmani ai păcii mondiale", "terorişti extremişti").

O dată ce ai pierdut Speranţa şi harul Sfântului Duh şi ai devenit un mort viu de tipul cyborg prin implantarea microchipului, trebuie să fii conştient că eşti un mort viu din toate punctele de vedere: eşti şi cyborg, eşti şi apostat, eşti şi strigoi. De ce eşti cyborg? Pentru că organismul tău conţine o componentă electronică. De ce eşti apostat? Pentru că ai primit o dată cu microchipul semnul fiarei, aflat în interiorul lui, şi deci te-ai lepădat de Hristos şi ai pierdut calitatea de creştin. De ce eşti strigoi? Pentru că microchipul va fi "documentul" tău electronic de apartenenţă la marea comunitate a celor fără Dumnezeu, unde vor domni desfrânarea şi necurăţia. Strigoii sunt cei care sunt "daţi necuratului". Iar noua împărăţie globală al cărui act de identitate va fi microchipul este metaforic desemnată ca "Desfrânata Babilonului" în Apocalipsa Sfântului Ioan. Aşadar, Speranţa moare ultima, dar vai celor care vor trăi după moartea ei!

În concluzie, să fim conştienţi de un lucru: acceptarea implantului microchipului sub orice formă şi sub orice pretext reprezintă lepădarea de Hristos şi pierderea Împărăţiei Cerurilor.

Vlad PÂRĂU

Luptaţi pentru libertate! NU 666!

Învăţaţi să spuneţi NU!

Coaliţia Împotriva Statului Poliţienesc respinge cu putere încălcările drepturilor fundamentale ale românilor prin măsurile statului destinate Controlului Total al populaţiei.De la 1 ianuarie a.c., statul a introdus obligativitatea aplicării pe documentele de identitate ale românilor a unui cip care conţine detalii personale biometrice precum şi alte date, inclusiv amprentele digitale.Fără nici un fel de dezbatere publică, românii sunt însemnaţi ca vitele, cu un cip care le va monitoriza activitatea, plasat deocamdată pe aşa-zisele Paşapoarte Biometrice şi pe Permisele de Conducere, iar în viitorul apropiat inclusiv pe Cărţile de Identitate.

Spunem NU:Obligativităţii introducerii cipurilor biometrice în toate documentele de identitate, ceea ce este contrar: Articolului 23 din Constituţia ţării - Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, respectiv Articolului 29 - Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.

Spunem NU:Legii privind înregistrarea şi înmagazinarea tuturor comunicaţiilor electronice personale ale cetăţentilor României (nr. 298/2008) - ceea ce este contrar: Articolului 26 din Constituţia ţării, care obligă autorităţile publice să respecte şi să ocrotească „viaţa intimă, familială şi privată”; Articolului 28 - Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil; şi Articolului 53 - care prevede că „restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, sa fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".

CINE SUNTEM SI CE VREM:

Coaliţia Împotriva Statului Poliţienesc este o organizaţie fără personalitate juridică, deschisă tuturor persoanelor şi asociaţiilor dispuse să apere drepturile inalienabile ale cetăţenilor români.Peste 25000 de români au semnat cele două petiţii online: "Împotriva cipurilor cu date biometrice premergătoare pecetluirii" şi „Pentru abolirea legii nr. 298/2008 (privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii)” şi numărul continuă să crească de la o zi la alta.Coaliţia Împotriva Statului Poliţienesc va acţiona pentru desfiinţarea acestor acte anti-constituţionale şi protecţia drepturilor cetăţenilor români în faţa abuzurilor statului.În acest sens vom demara acţiuni în justiţie şi vom organiza acţiuni de stradă şi strângeri de semnături.Încurajăm românii să se organizeze la nivel local, prin grupuri de prieteni, parohii, mănăstiri, organizaţii civice, urmând ca apoi semnăturile strânse să fie centralizate şi trimise la Mănăstirea Petru Vodă, Comuna Poiana Teiului, Judeţul Neamţ, de unde vor fi aduse la Bucureşti, spre depunere în faţa forurilor responsabile.

Pentru acţiune imediată s-au constituit:

refuzimplant@yahoogroups.com

si

www.nunemaispionati.org

Mărturisire creştină a lui Caragiale: Nimic fără Dumnezeu

Cu ocazia împlinirii a 157 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale, postez un articol mai puţin cunoscut al acestuia. Postăm această mărturisire de credinţă a lui Caragiale cu riscul de a rămâne la graniţa dintre stupid şi ridicol, aşa cum toţi cei care am afirmat credinţa lui Eminescu am fost acuzaţi dinspre blogul creştinului rezonabil şi al ortodoxiei cerebrate, unde nu comentează niciun marţafoi, analfabet isteric sau pietist orb. Într-o conferinţă susţinută la Braşov, intelectualul care nu debitează cecităţi, instanţa teologiei oficiale româneşti, l-a decretat şi pe Caragiale un necredincios creştin. Ayatolahul cu prenumele serafic Adolf a declanşat războiul sfânt împotriva necredincioşilor! Doamne fereşte pân’ te nimereşte! (F.P.)

Adu-ţi aminte din când în când, omule, de clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă poruncă să treci şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru care este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos.
Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului: Doamne! În primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte!
Prin dese perdele de lacrimi citiseră ai mei osânda mea şi, fără să se răscoale împotrivă-Ţi, dreptule jude­cător, plecaseră sdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş de veci pentru rămăşiţele mele de lut.
Spânzurat de un fir de păianjen, un fir de nimic, cu căpătâiul pierdut în tăria ta albastră şi luminoasă, atâr­nam deasupra unei înfiorătoare prăpastii, ce se des chidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, printre colţuri de stânci sparte de isbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, desnădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup şi din adânc strigat-am către tine: Doamne, auzi-mă şi mă mântuieşte !
Şi tu m-ai auzit şi n-ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aple cat ochiul asupra robului tău şi mila ta a poruncit firu lui de păianjen să nu se rupă şi acel de nimic fir, aproa pe nevăzut, a fost odgonul meu de scăpare.
Mulţumescu-Ţi, Doamne! Nimic fără voia ta !
(1898)

Actualitatea lui Eminescu: Patologia societăţii noastre

În situaţiunea politica si în conditiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească aceasta operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.
Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor şi ambiţiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simtă, nici să înţeleagă condiţiunile superioare de existenţă şi de trai pentru o societate şi nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societăţii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupaţi de condiţiunile de existenţă, de prosperitate a societăţii şi cari se îngrijesc de soarta ţării oricari ar fi credinţele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. Ceea ce simţim noi în privinţa stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală şi trecătoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator şi aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situaţiunea noastră politica şi socială persistă a sta în stadiul revoluţionar . Spiritele sunt cuprinse de neîncredere şi nu se pot împăca cu ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi. O reacţiune deja a început a se manifesta, deşi cam slaba, în contra mişcării repezi şi violente cu care s-a accentuat opoziţiunea coaliţiunii din 1876 şi, după cum credem noi, aceasta reacţiune are să urmeze în mod irezistibil, deşi treptat. Ca să poată fi însă eficace reacţiunea contra spiritului revoluţionar trebuie ca cu toţii să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedecă redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă.
Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.
Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendinţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtoare.
Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravaţie a moravurilor publice care, deşi profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecinţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare, se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.
Noi avem trebuinţă, mai mult decât altă dată şi decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră credincioşii şi nepoftiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici solidaritate în guvern, nici pace şi linişte în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale.
A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărâme, fiindcă a găsit ţăranul pregătit de chiar clasa guvernantă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituţiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze şi să anuleze politica puterii suzerană şi protectice ce ne ţineau lanţ. Dar ceea ce este greu, ca în orice operă omenească, este de-a clădi şi întemeia instituţiuni solide, de-a forma caracterul naţional.
Nici caracterul naţional însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituţiunile prin vorbe deşarte de egalitate şi libertate. Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deşarte ca instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor ca bold de caracter naţional, şi toată doctrina politică este să trateze poporul românesc ca pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamând că toate printr-nsul s-au făcut câte s-au făcut: pentru că dânsul este la putere, şi puterea sa este semnul şi simbolul sacru al naţionalităţii româneşti.
Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile: dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimente nobile şi dezinteresate cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partidului.
O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiunile rele, la slăbiciuni, la interesul şi la virtuţile celor chemaţi. Dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare.
Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică.
Mihai EMINESCU