Comunicat de Presa
Evocam un fenomen care reusise sa ne insufleteasca pe multi dintre noi. Iata o invatatura din cele intamplate, imprumutata tot de la Cuviosul Serafim Rose:
Condacul 3
Din Basarabia ai venit în Ţara mamă Valeriu, fiind izgonit de furia fiarei comuniste. Student la drept ai vrut să foloseşti dreptatea şi omeneşte să lupţi cu satana, sub pavăza Arhanghelului Mihail. Dar aruncat ai fost în închisoare, unde cu adevărat L-ai cunoscut pe-al nostru Soare, slăvindu-L: Aliluia!
Icosul 3
A fost condamnat fără să i se afle vreo vină omenească. Dar acolo, căutând mai vârtos pe Mângâietorul sufletelor, şi-a descoperit păcate ale minţii nesăvârşite cu fapta vreodată.
Drept aceea a rostit către fraţii săi de suferinţă: Trebuie să mărturisim tuturor greşelile colective ale trecutului; Sunt fericit că mor petru Hristos. Pentru aceea noi zicem:
Bucură-te, Sfânt al închisorilor comuniste;
Bucură-te, rugător neîncetat al lui Hristos;
Bucură-te, cel ce ai biruit suferinţele trupeşti;
Bucură-te, sprijinitor al celor căzuţi;
Bucură-te, preot mai înainte de preoţie;
Bucură-te, monah fără de legăminte;
Bucură-te, creştin desăvârşit;
Bucură-te, cel ce pe evreu de la moarte ai salvat ;
Bucură-te, cel ce pe gardieni îi îmblânzeai;
Bucură-te, propovăduitor al Evangheliei în temniţe;
Bucură-te, făcătorule de pace;
Bucură-te, Sfinte Valeriu între Sfinţi;
Bucuraţi-vă Sfinţilor martiri şi mărturisitori şi Sfintelor mărturisitoare ce-n temniţe sufletul neamului românesc aţi înviat!
(din Acatistul Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori şi ai Sfintelor Mărturisitoare din temniţele comuniste)
Cuviosul Serafim Rose spune in " Semnele sfarsitului lumii " :I Corinteni 4
1. Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.
2. Iar, la iconomi, mai ales, se cere ca fiecare să fie aflat credincios.
3. Dar mie prea puţin îmi este că sunt judecat de voi sau de vreo omenească judecată de toată ziua; fiindcă nici eu nu mă judec pe mine însumi.
4. Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul.
5. De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.
6. Şi acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învăţaţi din pilda noastră, să nu treceţi peste ce e scris, ca să nu vă făliţi unul cu altul împotriva celuilalt.
7. Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?
8. Iată, sunteţi sătui; iată, v-aţi îmbogăţit; fără de noi aţi domnit, şi, măcar nu aţi domnit, ca şi noi să domnim împreună cu voi.
9. Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor.
10. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!
11. Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim,
12. Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm.
13. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi.
14. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi.
15. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos.
16. Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.
17. Pentru aceasta am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte căile mele cele în Hristos Iisus, cum învăţ eu pretutindeni în toată Biserica.
18. Şi unii, crezând că n-am să mai vin la voi, s-au semeţit.
19. Dar eu voi veni la voi degrabă - dacă Domnul va voi - şi voi cunoaşte nu cuvântul celor ce s-au semeţit, ci puterea lor.
20. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere.
21. Ce voiţi? Să vin la voi cu toiagul sau să vin cu dragoste şi cu duhul blândeţii?
Cred ca putem alatura Sfantului Apostol Pavel si celorlalti Apostoli pe Sfintii de la Aiud iar situatiei din Corint pe cea de la Aiud. Cine sunt inteleptii si cine joaca rolul desfranatului intelept si mult iubit de cei ce semeteau din Corint ? In ce consta desfranarea duhovniceasca ? Cine este mama vitrega in cazul nostru ? Cine este in cazul nostru Timotei, fiul iubit si credincios Domnului ? Ramane cititorului bine informat si de buna credinta sa descopere el insusi ! Recomandam si talcuirile Sf. Teofilact al Bulgariei la acest capitol din I Corinteni!
(Reflexiile nu-mi apartin, ele sunt ale unui frate ortodox, cu care sunt de acord in totalitate. Aceste ganduri au fost provocate de umilirea la care a fost supus smeritul Parinte Justin Parvu la Rapa Robilor din Aiud)
Prelungirea „canonului” paşoptist până în 1883 se face pentru a-l încadra aici pe M. Eminescu, anul 1883 fiind cel al „îmbolnăvirii” acestuia şi al ieşirii din activitatea publică. Eminescu, aşadar, nici măcar nu este contemporan cu… junimismul din punctul de vedere al „canonului”, când, în realitate, el este chiar centrul canonului românesc! D-l Manolescu nu numai că menţine anacronica etichetare a poetului ca „romantic întârziat” (deşi nu o pronunţă ca atare), dar îi refuză acestuia poziţia privilegiată acordată de G. Călinescu, aceea de „poet naţional”, formulă care-i repugnă criticului, fiind unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai ei. Dacă G. Călinescu ar fi gândit în conceptele canonului bloomian, ar fi decis că Eminescu este, fără îndoială, centrul iradiant al canonului literaturii române. Nu numai că Eminescu îmbracă arheitatea culturii româneşti, ca sinteză eponimă a culturii minore, populare, cu cea majoră, cultă (Blaga), dar el se integrează organic şi în canonul european, ca descendent ce s-a recunoscut al centrului canonic iradiant Shakespeare, aşa cum l-a descris Harold Bloom. Eminescu e „plin” de Shakespeare. El a vorbit de „geniala acvilă a nordului”, de „divinul brit”, închinându-i şi o poezie. Eminescu îl tratează pe Shakespeare exact în spiritul canonului bloomian, atestând şi în acest fel uluitoarea lui clarviziune în materie de cultură europeană: „Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe”. (Cărţile). Iradierea „canonului” eminescian în toată cultura românească n-a putut fi ignorată de nici un intelectual autohton onest sau de comentatorii avizaţi din străinătate. Eminescianismul literaturii şi gândirii româneşti este o dimensiune centrală, pe care N. Manolescu n-o distinge, fiindcă, iarăşi, ceea ce dă cu o mână ia cu cealaltă, mergând, uneori, până la judecăţi penibile. Capitolul dedicat lui Eminescu este unul dintre cele mai ciudate: pe de o parte îi recunoaşte geniul, însă doar la nivel impresionist, iar pe de alta îl aruncă în provizoratul ideologic. Contradicţia izbeşte încă de la izolarea lui Eminescu în postura de „romantic întârziat” de tip Biedermeier, cu ieşiri de High Romanticism, pentru ca, la un moment dat să vadă în el un postromantic. Criticul respinge de la început imaginea unui Eminescu „paradigmatic” şi „canonic”, lăudând isprava Ioanei Bot de a „deconstrui” ceea ce Călinescu numise „poet naţional”. Pretextul? Lui N. Manolescu i se pare că a fi „poet naţional” înseamnă să nu mai fii citit, ci mortificat. Naivitate, perfidie ideologică? Harold Bloom arăta că tocmai personalitatea-canon e cea mai vie, sursă inepuizabilă de spiritualitate. Trebuie să înţelegem că şi de astă dată criticul ridică într-o mână canonul iar cu cealaltă îl spulberă în cele patru vânturi. Sunt, de aceea, dubii serioase că d-l Manolescu a înţeles esenţa teoriei lui Bloom, ajustând-o după capriciile ideologiei pe care o slujeşte. O veritabilă panică se declanşează în „mânuirea” celor două mâini, ca să mă exprim tautologic, în clipa când este pus în situaţia de a da verdict asupra etichetărilor ce s-au debitat cu insistenţă asupra poetului. Citind o parte, se pare, din publicistică şi constatând că „antisemitismul” poetului este o mistificare ideologică, îşi aminteşte brusc că nu-i poate contrazice până la capăt pe binefăcătorii săi şi conchide, în rafală, că Eminescu este un înrăit „rasist” şi „antisemit” în ultimii ani de la Timpul: „Nu încape îndoială că Eminescu a fost naţionalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste şi antisemite tot mai vii spre sfârşitul vieţii, un conservator radical, ca Burke…”. Fragment din Cronica literară: Istoria „canonică“ a literaturii române (III), publicat de Profesorul Theodor Codreanu in revista Bucovina literara, nr. 5-6, mai-iunie 2009
