Jurnalul National a intreprins un demers cu adevarat national si a prezentat, cu o impresionanta documentare, dezbaterea destinata schimbarii denumirilor romanesti ale strazilor si pietelor din Sfantu Gheorghe. Carmen Anghel si Luminita Ciobanu, prezente la fata locului, au observat si cum in sala de sedinte trona steagul Ungariei (foto) desi nu avea loc nici o vizita oficiala din tara vecina si neprietena. Actul este pedepsit contraventional de lege. Daca o aplica cineva. Prezint intreaga relatare:
“Vă place, nu vă place, 75% dintre locuitori vorbesc limba maghiară!”, spune primarul din Sfântu Gheorghe, Antal Árpád András.
România. Judeţul Covasna. Municipiul Sfântu Gheorghe. 6 mai a.c. Dezbatere publică la Primărie. Tema: schimbarea denumirilor unor străzi, pentru a se înlătura “rămăşiţele” comuniste.
În sala de şedinţe a Consiliului Local aveam să asistăm la dezbatere: analiza unor probleme de interes local, îmbinată cu persiflări la adresa minorităţii de pe plan local: românii. Numeroase intervenţii în limba maghiară, traduse, pe scurt, de primarul Antal Árpád András, şi, la fel de evaziv, de un salariat al Primăriei.
Nimic ieşit din comun ar spune unii. Cum în Legea administraţiei publice locale 215/2001, republicată şi completată se precizează la art. 42 alin. 2 că “în consiliile locale în care consilierii locali aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total, la şedintele de consiliu se poate folosi şi limba maternă”, probabil, din obişnuinţă, şi dezbaterea publică a fost supusă aceloraşi prevederi. Totuşi, acelaşi act normativ spune că “în aceste cazuri se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română”.
Am studiat lista străzilor propuse la rebotezare. Am aflat că vor fi înlocuite 34 de denumiri de străzi, în timp ce alte nouă artere de circulaţie urmează a-şi primi “botezul”, fiind nou-înfiinţate. Consiliul Local al municipiului Sfântu Gheorghe are 21 de consilieri. Românii, şi în consiliu, ca şi în oraş şi în zonă, sunt puţini. Conform situaţiei expuse pe pagina de web a Primăriei, trei aleşi locali sunt reprezentanţi ai Alianţei Românilor, iar unul este independent.
Reprezentanţii comunităţii româneşti s-au opus schimbării denumirilor atâtor străzi, subliniind că “generează cheltuieli inutile pe timp de criză”. Şi, dincolo de înlocuirea denumirilor “învechite”, comunitatea românească, prin vocea dr Ioan Lăcătuşu, preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, i-a rugat pe aleşii locali să reflecteze asupra propunerilor, că nu e bine să “sfidăm personalităţile-simbol ale spiritualităţii româneşti, cum este cazul Străzii Horea, Cloşca şi Crişan”.
“Am rămas surprins când am văzut astăzi, la agenţiile de presă, că Horea Cloşca şi Crişan nu ar avea nici o legătură cu istoria acestei zone. Asta îmi aminteşte de dezbaterile în care s-a propus ca Şcoala de Cooperaţie să poarte numele «Constantin Brâncuşi». S-a spus că Brâncuşi nu a avut contact cu zona, deşi era cunoscut în toată lumea. S-a spus că nu plătesc cetăţenii! Plătim cu toţii. (…) Considerăm că sunt cu totul altele priorităţile oraşului. Una dintre acestea este reabilitarea Pieţei Mihai Viteazul, din centrul municipiului, care a ajuns ruşinea întregii comunităţi”, a subliniat dr Ioan Lăcătuşu.
Cuvânt al Sfântului Antim Ivireanul la Duminica Preafintei Troițe
Toate lucrurile şi făpturile lumii aceştia sânt îndoite, unele sânt cu suflare, iar altele fără de suflare. Pietrele, zic, sânt fără de suflare căci nici crescu, nici să înmulţeşte, iar ierburile şi copacii sânt cu suflare căci cresc şi să înmulţesc, iar nu să chiamă mişcătoare, de vreme ce n-are mişcare, ci numai creştere. Iar desăvârşit mişcare au dobitocele şi mai mult omul căci creşte şi să înmulţeşte, să împuţinează şi umblă din loc în loc; pentru aceia să chiamă mişcătoare. Dar sânt şi trecătoare şi stricăcioase căci să facă din ceia ce este în ce nu este. Omul are începere, are şi sfârşit, iar Dumnezeu nu are nici o stricăciune, nici creştere, pentru aceia să cheamă fără de început, fără sfârşit, că de ar fi avut Dumnezeu început, au sfârşit, ar fi ca şi celelalte zidiri, ci pentru căci este fără început şi fără sfârşit, pentru aceia este Dumnezeu şi Împărat tuturor zidirilor. Acestea le-am zis ca să pricepeţi câtă despărţire au zidirile de Dumnezeu.
Iar la Sfânta Troiţă nu este nici o despărţire, căci Tatăl naşte, Fiul să naşte de la Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar după fire nimic nu să desparte. Nici la praznicele cele dumnezeieşti iarăş n-au nici o despărţire, adecă la praznicul Naşterii lui Christos să prăznuieşte Fiul născut, Tatăl şi Duhul Sfânt dimpreună. Aşijderea, şi la sărbătorea de astăzi care să prăznuieşte Duhul Sfânt deosebi, este deplină iarăş Preasfânta Troiţă. Când vei auzi Dumnezeu, atunci să ştii că să cinsteşte Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Troiţă de-o fiinţă, precum zice Sfântul Grigorie.
Ce este dar sărbătoarea de astăzi? Ascultaţi! Această sărbătoare este veche, că o avea şi jidovii nu pentru Sfânta Troiţă, ci pentru căci după paştele lor număra şapte săptămâni şi atunci făcea Rusaliile căci jidovii avea de cinste numărul al şaptelea. Şi pentru ce? Pentru căci în şase zile au făcut Dumnezeu toate, iar a şaptea S-a odihnit. Şapte sânt darurile Sfântului Duh, precum zice Isaia: duhul înţelepciunii, duhul priceperii, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe, duhul puterii, duhul sfatului, duhul temerii. Şapte roduri sânt ale Duhului Sfânt, precum zice Pavel: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, credinţa, blândeţele şi înfrânarea pohtelor. Casa înţelepciunii este întărită pe şapte stâlpi, precum zice Solomon, adecă are biserica noastră şapte cete: proorocii, apostolii, dascălii, puterile, darurile tămăduirilor, ajutorinţele, neamurile limbilor. Piatra lui Zorovavel şapte ochi avea. De şapte ori în zi să cade să să laude Dumnezeu, precum zice David: a şaptea era Enoh de la Adam şi s-au mutat de Dumnezeu. Cu şapte trâmbiţe şi cu şapte încungiurări au căzut zidurile Ierochanului. Cu şapte pâini au săturat Christos patru mii de oameni în pustie. Pentru aceasta dar, cinsteau jidovii a şaptea săptămână după paşti care sânt cincizeci de zile, iar noi nu cinstim zioa de astăzi pentru cinstea al şaptelea număr, ci pentru căci astăzi să prăznuieşte Sfânta Troiţă şi Pogorârea Duhului Sfânt de au luminat pre Apostoli. Că după ce Părintele cel ceresc S-au uitat din lăcaşul Său cel prea înalt şi au văzut făptura mâinilor sale tirănindu-se de diavol, nu o au lăsat-o până în sfârşit, ci au trimis pre Unul Născut Fiiul Său propovăduind împărăţia cerului şi făcând minuni. Mulţi au crezut în El mântuind neamul nostru din tirania diavolului. Ales-au din toţi doisprezece, cărora le-au dat putere să facă ca şi Dânsul, i-au învăţat cele trebuincioase, iar când au vrut să Să înalţă le-au zis: „Să nu să despartă din Ierusalim până ce va trimite pre Duhul cel Sfânt să-i lumineze şi să le aducă aminte toate cele ce-i învăţase El şi să-i înveţe a vorbi toate limbile ale tuturor oamenilor din lume”.
De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc.
Ceea ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă, susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului, cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”, transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea adevărată”,în vederea realizării prin împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei. Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem „etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc.
Limba română privită în perspectiva sintezei daco-romane. Creştinismul nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie, noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară. Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor, deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea „dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus, din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit, încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare.
Liturghia cosmică.
Prezenţa divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului. Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui” din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer, ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic, este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului, înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden, s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe formative din cele mai importante.
O degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit, paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.
- fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi pământ străbun.
In ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a strigat, zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.
Deci din multime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevarat, Acesta este Proorocul. Iar altii ziceau: Acesta este Hristosul. Iar altii ziceau: Nu cumva din Galileea va sa vina Hristos? N-a zis, oare, Scriptura ca Hristos va sa vina din samanta lui David si din Betleem, cetatea lui David? Si s-a facut dezbinare in multime pentru El. Si unii dintre ei voiau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mainile pe El. Deci slugile au venit la arhierei si farisei, si le-au zis aceia: De ce nu L-ati adus? Slugile au raspuns: Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste Acest Om.
Si le-au raspuns deci fariseii: Nu cumva ati fost si voi amagiti? Nu cumva a crezut in El cineva dintre capetenii sau dintre farisei? Dar multimea aceasta, care nu cunostea Legea, este blestemata! A zis catre ei Nicodim, cel ce venise mai inainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastra judeca pe om, daca nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut? Ei au raspuns si i-au zis: Nu cumva si tu esti din Galileea? Cerceteaza si vezi ca din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Iar Iisus S-a dus la Muntele Maslinilor. Dar dimineata iarasi a venit la templu, si tot poporul venea la El; si El, sezand, ii invata.
Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Si erau in Ierusalim locuitorii iudei, barbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Si iscandu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa. Si erau uimiti toti si se minunau, zicand: Iata, nu sunt acestia care vorbesc toti galileieni? Si cum auzim noi fiecare limba noastra in care ne-am nascut? Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi, ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
Cand se seamana samanta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda inauntru ca s-o faca creasca.
Cand se planteaza pomul, puterea vantului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si intareasca radacina.
Cand gospodarul isi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.
Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samanta de cel mai mare pret in campul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfantului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.
Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii in campurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vartejul puternic al Duhului sa respire in el, ca sa intemeieze Pomul Vietii.
Intelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si intelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare in acest salas si sa-l sfinteasca.
Mirele Dumnezeiesc Isi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamantul cu un inel, si sa invesmanteze Mireasa in haina de nunta.
-Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?
-Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.
Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.
-Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?
-Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?
Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?
Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.
Membrii Parlamentului Ungariei s-au ridicat in picioare cu totii si au intonat primele doua strofe din “Imnul Secuilor”. Evenimentul, petrecut pe 14 mai, a alaturat extremistii din Jobbik celorlalti parlamentari maghiari. Versurile intonate de deputatii de la Budapesta suna dupa cum urmeaza:
“Cine stie incotro, incotro ne duce destinul
Pe drumuri aspre, in intunericul noptii
Mai condu-ti inca odata poporul spre victorie
Printule Csaba, pe carari de stele!
Un pumn de secui se macina precum stanca,
In marea luptelor dintre natiuni
Valurile ei s-au revarsat peste noi, vai, de sute de ori
Cinstirea, recunoştinţa şi dragostea Neamului preaales daco-român poartă măsura preaaleşilor săi fii, care s-au înălţat până la Dumnezeu prin iubire.
Frumuseţea Sfinţilor noştri a brodat în ceruri perfecţiunea, care ţese clipa veşniciei, ce se scutură atât de radios peste sufletele izbăvitoare, pământene.
Caut să înţeleg permanenta lor purtare de grijă şi mă minunez atunci când înconjurat de lumină, răsar în psalmul binecuvântării recules de imnul ce mă atinge.
Gândurile, ca nişte rândunele zglobii, încropesc cuibul cuvintelor multicolore, ca râurile inundate de soare, spre a rămâne însoriţi de mângâierea sfântă.
Mi-am înveşmântat sufletul în aura Sfinţilor mei şi toate culorile asfinţitului meu s-au topit în cuminecarea Cuvântului divin, care m-a înmugurit.
Deseori lumina Sfinţilor Împăraţi mă înfioară şi simt în inima mea cum încolţeşte chemarea, ca o curgere sublimă de ninsori, în fuioare de cânt.
În liniştea Sfinţilor dragi, se aude îngerul meu cum cântă şi noaptea cu giulgiul ei misterios, mă îmbracă în zorile de aur ale dimineţii.
Sufletu-mi adie mireasma cireşului amărui printre ramurile înverzite de dor şi toate păsările pădurii mă încântă cu viersul lor măiestrit şi seraphic.
Binecuvântare şi har sunt numele lor: Constantin şi Elena, luminându-ne ca o rugăciune în primăvara credinţei şi toată nădejdea flămândă însetează de ei, slăvindu-i!
†Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu “Dacă mori întru Hristos, vei trăi!” (Constantin Brâncoveanu)
