Parintele Arsenie Papacioc: Sa il facem pe satana sa ne loveasca unde vrem noi nu unde vrea el. Cipul din Pasapoarte miroase a 666. VIDEO

Parintele Profesor Mihai Valica versus "serafimul" undelor, pe care il acuza de micime spirituala. In apararea Parintelui Justin Parvu

Catre Ierodiacon Serafim Pantea, referitor la scrisoarea deschisa adresata

Inaltpreasfintitului Mitropolit Teofan din18 iulie 2010, Mănăstirea Golia

Stimate Serafim Pantea,

Jignirile Dv. aduse Parintelui Justin sunt de-a dreptul blasfemiatoare si arata un infantilism teologic, nici macar de taliban ci de bazar haotic si micime spirituala.

Unde spune sau fagaduieste Iisus Hristos pacatosilor intregii lumi “că va fi cu noi, prin Duhul Sfânt, până la sfârșitul lumii și că nu ne va părăsi niciodată” daca gresim, cum afirmati in scrisoare? O spune doar Sfintilor Apostoli (Matei 19, 20) pe care-i investeste cu puteri speciale cand ii trimite la propovaduire. Pe noi nu ne lasa orfani, dar putem deveni orfani cand il alungam pe Duhul Sfant prin pacatele noastre.

Noi cand ne abatem de la voia Domnului intra Satana in inima noastra si atunci Duhul ne paraseste (Rom. 5, 3; Luca 13, 16; Luca 22, 3; Ioan 13, 27, etc.)

S-au indepartat si ingerii de Iisus Hristos: „atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau” (Matei 4, 11) cand l-a ispitit satana cu toate ca l-a dus „Duhul –Πνεύματος- in pustie, ca sa fie ispitit de catre satana” (Matei 4, 1) tocmai ca sa ne arate ca nu poate fi o impreuna vietuire ontologica/fiintiala a ingerilor cu diavolii sau un „tandem” a lui Dumnezeu cu satana. De aceea il si izgoneste atat de categoric: „ mergi inapoia mea satano…” (Matei 4, 10). Oricum Iisus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu nu putea fi parasit de Duhul Sfant cu care era in comuniune deplina chiar cand s-a apropiat diavolul.

Dupa teoria Dv. inseamna ca dupa ce a intrat Satana in Iuda („si după îmbucătură a intrat satana în el” Ioan 13, 27) era si Duhul Sfant in inima lui, care nu stiu dupa ce scriptura a Dv. a fagaduit ca Duhul nu ne va parasi niciodata, chiar daca il vindem pe Hristos! Daca o astfel de teologie ati invatat la Iasi sau la Golia, atunci il rog pe IPS Teofan sa va trimita la reciclare sau la canon cateva luni, sa invatati ce inseamna teologia traita in Manastire in varf de munte, nu in oras si Manastire de 5 stele si nu doar o teologie traita si invatata pe sticla (TV) sau pe undele radio, copiata dupa standardele seculare.

Dupa asemenea confuzii si erori teologice nu ma mira ca nu faceti distinctia intre un studiu teologic si un „posibil raspuns despre cip si canon dat in contextul Sf. Spovedanii” la care faceti referire „ca este foarte slab” si pe care l-am scris ca sa indemn pe duhovnici la iconomie si nu la acrivie, asa cum trebuie scris un studiu teologic. Era doar „un posibil raspuns”, mai pot fi o mie de raspunsuri bune, in raport de penitentul care se caieste.

Cum va permiteti sa-l acuzati pe Parintele Justin ca face parte din cei ce „se prefac sau par a fi duhovnicești” si sa-l acuzati de schisma si erezie si sa-l comparati cu satana? Chiar v-ati pierdut judecata?

La marii duhovnci, care au probat cu jertfa vietii credinciosia lor fata de Hristos si Biserica Sa, la ei harul lucreaza si din greseli: „căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare” (Romani 5, 16).

Acolo unde nu este „ judecata si osandire” ca la Dv. ci dorinta de a forma si a trage atentia asupra unui lucru eshatologic vital, cum este problema cipurilor, se mai si greseste, chiar ca duhovnic iscusit, insa are grija Dumnezeu, in dragostea Sa „sa implineasca pe cele cu lipsa” si sa le „intareasca pe cele cu neputinta” prin harul Sf. Duh si sa „prisoseasca harul acolo unde se inmulteste pacatul” (Romani 5 20) sau greseala fara de voie, nu pentru ca sa vietuiasca ontologic harul cu pacatul impreuna, ci pentru ca harul sa biruie greseala si astfel „harul din multe greseli sa duca la indreptare”, pe cand judecata Dv. duce doar la „osindire”.

Deci iata si verdictul final. Parintele Justin pentru ca iubeste fara margini si are pe Duhul Sfant in inima sa, chiar si „din multele greseli” (fara de voie) pe care le invocati si i le imputati, reuseste sa atraga harul Duhului Sfant, in timp ce Dv. prin judecata „dreapta” si vietuirea fara de prihana dusa la Golia aduceti „osandire”, sminteala si pacate…

Intrucat nu sunteti duhovnic, ci doar ierodiacon, cred ca va puneti nu numai in locul duhovnicului, ci chiar in locul Mitropolitului, scriindu-i scrisori de tragere la raspundere pentru bunatatea Sa de adevarat pastor si spuneam nu de mult ca „daca te faci pastor oaie fiind, atunci talibanizezi si transformi Biserica in inchizitie morala si nu o lasi sa fie Spital Duhovnicesc si mijloc de indumnezeiere, asa cum este la Petru Voda si osandesti pe fratele tau.

Cu dragoste frateasca in Hristos Domnul si Mantuitorul nostru,

Dr. Mihai Valica

Aspazia Oţel Petrescu: "Lumină lină" nesfârşită. Niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă!

"Lumină lină" nesfârşită trebuie să cânte românimea

Îmi amintesc că la primul hram închinat paraclisului nostru inima mi s-a umplut de lacrimi şi o nesfârşită jale pusese stăpânire pe toată fiinţa mea. Mă întrebam câtă „lumină lină” trebuie să cânte românimea pentru ca Dumnezeu să ne apere de capcanele şi de prigonirea celui rău.
Azi răspunsul îmi este mai clar ca atunci: la nesfârşit! Pentru că bietul om este sub vremuri şi pentru că trăim vremuri teribile, când niciun imn, oricât de răsunător, de puternic şi de clocotitor, nu este suficient de clar ca să acopere strigătul prea întârziat al celor ce mor înăbuşiţi de miasmele iadului. Atât de mult şi-au lărgit hotarele dezmăţul şi apostazia, că niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă, şi niciun foc de credinţă şi rugător noapte şi zi nu poate desfunda urechea celui ce nu vrea să audă.
Speranţa mea este în vechile mănăstiri, aşa cum afirmase mai demult un mare martir al neamului. În străvechile, smeritele noastre bisericuţe, în bârnele cărora cântă toţi brazii munţilor, sub cupolele ce pătrund săgetător cerul, acolo încape toată omenirea neamului nostru, a toate veacurile, în frunte cu voevozii, eroii şi martirii mărturisitori, sub binecuvântarea unor preasfinţiţi prelaţi.
Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie
Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.

Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi.

(cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu, în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)

Creştinismul românesc.

La noi, creştinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bogotă de credinţă…

La noi creştinismul este un stil de viaţă. (Nu spun eu pentru prima dată acest lucru).

De aceea am zis mai sus: “Creştinismul românesc”.

Un stil de viaţă inconfundabil, la care sufletul românesc (al comunităţii şi al persoanei) n-a trecut prin hotărâri administrative sau politice, nici din necesitatea de a suplini o lipsă, ci din dragostea de a comunica cu Adevărul, revelat în Cuvântul care strigă : “Veniţi la Mine”, “Eu sunt lumina lumii”!

În acest ataşament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în această stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a născut aşa cum se naşte un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inimă în trupul său.

Poate că acest fapt s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar constatăm istoriceşte şi implicit spiritualiceşte.

Constatăm că în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual, determinat de vreo formă de păcat existent în trupul său, i-a întors la Dumnezeul lui, nu la Dumnezeul “lumii”. Şi acesta este un fapt care pare curios multora : consecvenţa acestui ataşament şi comuniunea rămânând nealterată faţă de forma şi fondul iniţial. Căci pentru român, fiecare neam are un Dumnezeu care nu e ca al lui sau şi al lui.

Dumnezeul românului ar putea fi dumnezeul oricărui neam sau popor, dar Dumnezeul fiecărui neam sau popor n-ar putea fi Dumnezeul lui (al românului).
De ce? Pentru că în Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toţi aşa cum sunt, necenzurându-le libertatea prin vreo constrângere văzută sau nevăzută: “Câte bordeie, atâtea obiceie!”, păstrându-şi deci aceeaşi libertate pentru sine, fără vreo constrângere, fără vreo cenzură exterioară, sau impusă de cineva chiar în numele lui Dumnezeu, afară doar de cea interioară, de cea a conştiinţei lui. Libertatea îi dă condiţia de Om. De aceea el nu va lupta niciodată pentru proprietatea pământului (socială şi naţională) despărţind-o de legea de viaţă a acestui pământ, legea românească fiind legea sinonimă cu legea creştină, iniţială, în care s-a născut şi pe care a moştenit-o nealterată. El nu se teme de cel străin ca individ, ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufletească faţă de libertatea celorlalţi.
De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el, este un iniţiat şi un investit, dar nu şi un cenzor al conştiinţei lui, dacă nu se identifică cu Adevărul, în numele căruia vorbeşte. Nu se sminteşte, despărţindu-se de Adevăr, din cauza greşelilor lui omeneşti, ci lasă loc judecăţii Supremului Judecător: “Mare-i grădina lui Dumnezeu!” va zice făcându-şi şi cruce.

Dar când acest iniţiat se identifică cu viaţa (sau tinde) cu Adevărul, pe care-i cunoaşte foarte bine şi el, (românul), atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.

Şi nu numai el (sacerdotul), ci orice semen al său care egalează sfinţenia. Şi sfinţenia pentru român, nu trebuie decretată de vreun sobor. Aceasta este o treabă de ordin inventarietiv.

El simte această sfinţenie care i se impune ca un flux, ca o putere, din care nu poate ieşi sau peste care nu poate trece, ignorând-o! Recunoaşterea acestei puteri a spiritului sfinţit al aproapelui său, stă într-un act tăcut de venerare interioară, a acestui chip, care s-a transfigurat în lumină.

De aceea acel chip rămâne, pentru el, Icoană ! Icoană vie, cu puteri fecundative, tainic, a tuturor puterilor lui spiritual-morale, mai întâi şi apoi bio-fizice, dorind aceeaşi înălţare, devenindu-i model sau reper în viaţă.

De aceea, (poate părea curios pentru cel ignorant în cunoaşterea sufletului românesc), pe acelaşi perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu şi Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca nişte tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii sfinte din casa lui, care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.

(Munţii Apuseni, Bucovina, Munţii Olteniei, etc… )

Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi, moşi, părinţi, sunt în Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondenţă vie cu cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul atemporal, în spaţiul aspaţial, în Eternitate, în Veşnicul prezent dumnezeiesc.

Virgil MAXIM

VIRGIL MAXIM: CÂTEVA GÂNDURI SMERITE ALĂTURI DE CREAŢIA MARELUI BRÂNCUŞI.

Mai întâi, toată gratitudinea noastră pentru strădania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare “Imagine şi simbol la Brâncuşi”, a intuit actul fundamental al creaţiei brâncuşiene, privirea din lăuntru a operei, din Dumnezeu a Creaţiei, din pogorământul Raţiunii divine în Cuvântul Său întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult şi mai deschis, dar la data apariţiei lucrării, chiar şi “cititul printre rânduri” constituia o primejdie şi pentru autor şi pentru editură. Şi dacă, oarecum, în parte, planul lucrării mele (Închinare) se suprapune pe planul “Imagine şi Simbol la Brâncuşi”, vina este a mea.

*

Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini !
Cu fulgere de lumină supranaturală, ceea ce înseamnă revelaţii…

De aceea, orice judecată rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, ireversibil, o sancţiune, o sentinţă de condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică, împotriva, întâi, a celui ce rosteşte şi n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude, dacă n-o respectă.

De aceea zice Iisus: “Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit vă va judeca”. De aici şi starea de vinovăţie pentru actul cunoştinţei pe care-l are cineva, faţă de actul cunoaşterii, adică netransformării lui în act de traire.

Pentru că acest cuvânt nu mai este o simplă noţiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligaţie de conştiinţă pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viaţă şi de moarte pentru cel care a luat cunoştinţă de el.

Acest cuvânt conţine în el fulgerul iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit raţiunea creată a îngerului şi omului şi pe care raţiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.

Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoştinţa adevărului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatăl) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.

Acesta este înţelesul expresiei Mântuitorului : “Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.

Supra-sexualizarea copiilor: cine e de vină?

Vocile băieţilor se schimbă mai devreme, fetiţelor de şase ani încep să le crească sânii. Copilăria este pe cale de dispariţie. De ce? O primă concluzie a oamenilor de ştiinţă: obezitatea şi produsele chimice duc la maturizarea sexuală prematură.

Cercetătorii danezi, în frunte cu profesorul Niels Skakkebaek, un medic endocrinolog faimos pentru munca sa de pionierat în domeniul cancerului testicular şi cercetarea ulterioară privind scăderea alarmantă a fertilităţii masculine în Europa şi America, au început să ancheteze acest fenomen pornind de la un articol de ziar din decembrie 2003. Articolul prezenta problema Corului Municipal din Copenhaga care nu mai găsea băieţi de 12-13 ani cu voce de sopran, deoarece pubertatea le transforma glasul, scrie revista Intelligent Life.

Echipa de medici endocrinologi danezi, specialişti în glande şi hormoni, observase deja o creştere alarmantă a numărului de copii cu simptome de pubertate precoce, iar povestea corului a confirmat aceste suspiciuni. „Credeam că pubertatea precoce este o problemă a americanilor, cauzată de stilul de viaţă american al adolescenţilor care petrec prea mult timp în faţa televizorului şi a calculatorului, consumă multă carne de vită tratată cu hormoni şi muţi suferă de obezitate", spune Anders Juul, directorul departamentului de cercetare de la Spitalul din Copenhaga.

Totuşi, în ultimii 200 de ani, vârsta pubertăţii a scăzut treptat în Occident. În anii 1700, vârsta medie la care vocea băieţilor începea să li se îngroaşe vocea, un indice de pubertate tardivă în cazul băieţilor, era 18 ani. Între mijlocul secolului al 19-lea şi mijlocul secolului 20, vârsta medie când fetele aveau prima menstruaţie în America şi în nordul Europei a scăzut de la 17 la sub 14 ani.

În anul 1950, britanicul James Tanner, medic pediatru, a publicat rezultatele unui studiu amplu despre pubertate. După două decenii de cercetare într-o casă de copii din Hertfordshire, Tanner a ajuns la concluzia că vârsta medie de dezvoltare a sânilor, adesea primul semn al pubertăţii în rândul fetelor, a fost unsprezece ani şi jumătate, iar în rândul băieţilor, pubertatea definită ca o creştere a volumului testicular, a început la aproximativ unsprezece ani şi două luni.

Părintele Arsenie Boca: Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor (II)

Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească

Se istovesc în canoane.

Se dedau fără de frâu la posturi.

Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.

N-au dreaptă socoteală.

Lucrează împotriva poruncilor.

Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.

Lipsa de ascultare de duhovnic.

Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.

Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.

Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.

În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.

Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor.

Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.

Înclinaţii spre pizmă şi lume

Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui.

Suferă când aude că cineva este lăudat.

Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de a-i risipi pe cât e posibil laudele.

Doreşte să fie primul în toate.

Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul

Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.

Cei buni

Se arată prin smerenia lor.

Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. Cât despre alţii, tot li se pare mai presus.

În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte.

Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin.

Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu.

Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.

Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.

Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.

Cei smeriţi nu dau învăţături nimănui.

Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei