Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.
Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („...pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi lt. Moritz Alexandru.)
Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi m-ţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde odată descoperit centrul de rezistenţă, securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.
Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care numai conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.
Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele securităţii, bătute la maşină, sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost micro filmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă microfilmată.
După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.
Parintele Ilie Lăcătuşu a văzut lumina zilei în comuna Crăpăturile, judeţul Vâlcea la 6 Decembrie 1909, în familia cântăreţului bisericesc Marin şi Maria, care au avut 7 copii. Atmosfera părintească şi binecuvântarea bisericii i-au îndrumat paşii spre Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, ce l-a absolvit cu Premiul I de virtute, “pentru aptitudini sufleteşti care îl disting între colegii lui”. Între anii 1930-1934, studiază cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, unde se remarcă în deosebi pentru limbile franceză, germană, latină, greacă şi ebraică. Tânărul Ilie s-a detaşat de restul colegilor săi prin spiritul de comunitate desăvârşit, prin politeţe, corectitudine, eleganţă în ţinută, atitudine morală, spiritualitate profundă.
În anul 1931, s-a căsătorit cu învăţătoarea Ecaterina Popescu, iar după terminarea facultăţii în 1934 a fost hirotonit pe seama parohiei Osica de Jos, Olt, dovedindu-se vas ales al Duhului Sfânt.
Ochiul “omniprezent” al Armatei Roşii “eliberatoare” l-a dibuit pe duhovnicul părinte şi în noaptea de 16 Iulie 1952, l-a smuls din cuibul familiei şi al enoriaşilor, fiind trimis la Canal în colonia de muncă M.A.I. Galeşu. A fost eliberat la 26 Aprilie 1954, revenind în sânul bisericii ca stâlp al slujirii întru adevăr şi dreptate.
La 1 Iulie 1959, este din nou arestat şi trimis în Deltă, în lotul preoţilor olteni, până la data de 06. 05. 1964 când a fost eliberat. Din Decembrie acel an slujeşte cu osârdie în judeţele Teleorman şi Giurgiu. Toată viaţa sa a fost un dar oferit permanent Mântuitorului cu devotament, cu smerenie, din tot cugetul, din tot sufletul, cu toată inima.
Blând, cutezător, drept, a ales cu drag calea Crucii, înţelepţind cu cuvântul său dulce şi cu inima sa milosârdă, faptele bune între semenii săi.
S-a “urcat” la Domnul la 22 Iulie 1983, lăsând rugămintea ca prezbitera Ecaterina, dacă se va săvârşi la 15 ani după el să fie înmormântată în acelaşi cavou al familiei.
În ziua de 29 Septembrie 1998, având loc prohodirea şi înmormântarea preotesei Lăcătuşu şi procedându-se la scoaterea părintelui din cripta în care fusese depus cu 15 ani în urmă l-au găsit “întreg, neatins de nici o stricăciune, frumos mirositor, uşor, având un zâmbet întipărit pe chip, aidoma celui care i-a luminat- ca o bucurie cerească- toată viaţa”, împlinindu-se astfel profeţia părintelui. Vasile Manea Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, 152).
Bunul Dumnezeu l-a răsplătit pentru darul vieţii şi slujirii sale, alegându-l în ceata sfinţilor Săi, cu sufletul, iar trupul pecetluid minunile cu Moaştele sale sfinte, pe pământul ţării dragi.
Iată ce ne mărturiseşte părintele Ioan de la Mănăstire Rarău, despre Sfântul Ilie Lăcătuşu:
-“Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu…Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri…M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şibinenţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, pe Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari…Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul-dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: “Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”…
Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui-ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii, şi după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcau în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele, şi erau calde. Am văzut un mort, da` nu-i mort, un mort viu.
-Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?
-Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.” (Revista Atitudini, nr. 3/2008, p. 28-32).
Catre Ierodiacon Serafim Pantea, referitor la scrisoarea deschisa adresata
Inaltpreasfintitului Mitropolit Teofan din18 iulie 2010, Mănăstirea Golia
Stimate Serafim Pantea,
Jignirile Dv. aduse Parintelui Justin sunt de-a dreptul blasfemiatoare si arata un infantilism teologic, nici macar de taliban ci de bazar haotic si micime spirituala.
Unde spune sau fagaduieste Iisus Hristos pacatosilor intregii lumi “că va fi cu noi, prin Duhul Sfânt, până la sfârșitul lumii și că nu ne va părăsi niciodată” daca gresim, cum afirmati in scrisoare? O spune doarSfintilor Apostoli (Matei 19, 20) pe care-i investeste cu puteri speciale cand ii trimite la propovaduire. Pe noi nu ne lasa orfani, dar putem deveni orfani cand il alungam pe Duhul Sfant prin pacatele noastre.
Noi cand ne abatem de la voia Domnului intra Satana in inima noastra si atunci Duhul ne paraseste (Rom. 5, 3; Luca 13, 16; Luca 22, 3; Ioan 13, 27, etc.)
S-au indepartat si ingerii de Iisus Hristos: „atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau” (Matei 4, 11) cand l-a ispitit satana cu toate ca l-a dus „Duhul –Πνεύματος- in pustie, ca sa fie ispitit de catre satana” (Matei 4, 1) tocmai ca sa ne arate ca nu poate fi o impreuna vietuire ontologica/fiintiala a ingerilor cu diavolii sau un „tandem” a lui Dumnezeu cu satana. De aceea il si izgoneste atat de categoric: „ mergi inapoia mea satano…” (Matei 4, 10). Oricum Iisus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu nu putea fi parasit de Duhul Sfant cu care era in comuniune deplina chiar cand s-a apropiat diavolul.
Dupa teoria Dv. inseamna ca dupa ce a intrat Satana in Iuda („si după îmbucătură a intrat satana în el” Ioan 13, 27) era si Duhul Sfant in inima lui, care nu stiu dupa ce scriptura a Dv. a fagaduit ca Duhul nu ne va parasi niciodata, chiar daca il vindem pe Hristos! Daca o astfel de teologie ati invatat la Iasi sau la Golia, atunci il rog pe IPS Teofan sa va trimita la reciclare sau la canon cateva luni, sa invatati ce inseamna teologia traita in Manastire in varf de munte, nu in oras si Manastire de 5 stele si nu doar o teologie traita si invatata pe sticla (TV) sau pe undele radio, copiata dupa standardele seculare.
Dupa asemenea confuzii si erori teologice nu ma mira ca nu faceti distinctia intre un studiu teologic si un „posibil raspuns despre cip si canon dat in contextul Sf. Spovedanii” la care faceti referire „ca este foarte slab” si pe care l-am scris ca sa indemn pe duhovnici la iconomie si nu la acrivie, asa cum trebuie scris un studiu teologic. Era doar „un posibil raspuns”, mai pot fi o mie de raspunsuri bune, in raport de penitentul care se caieste.
Cum va permiteti sa-l acuzati pe Parintele Justin ca face parte din cei ce „se prefac sau par a fi duhovnicești” si sa-l acuzati de schisma si erezie si sa-l comparati cu satana? Chiar v-ati pierdut judecata?
La marii duhovnci, care au probat cu jertfa vietii credinciosia lor fata de Hristos si Biserica Sa, la ei harul lucreaza si din greseli: „căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare” (Romani 5, 16).
Acolo unde nu este „ judecata si osandire” ca la Dv. ci dorinta de a forma si a trage atentia asupra unui lucru eshatologic vital, cum este problema cipurilor, se mai si greseste, chiar ca duhovnic iscusit, insa are grija Dumnezeu, in dragostea Sa „sa implineasca pe cele cu lipsa” si sa le „intareasca pe cele cu neputinta”prin harul Sf. Duh si sa „prisoseasca harul acolo unde se inmulteste pacatul” (Romani 5 20) sau greseala fara de voie, nu pentru ca sa vietuiasca ontologic harul cu pacatul impreuna, ci pentru ca harul sa biruie greseala si astfel „harul din multe greseli sa duca la indreptare”, pe cand judecata Dv. duce doar la „osindire”.
Deci iata si verdictul final. Parintele Justin pentru ca iubeste fara margini si are pe Duhul Sfant in inima sa, chiar si „din multele greseli” (fara de voie) pe care le invocati si i le imputati, reuseste sa atraga harul Duhului Sfant, in timp ce Dv. prin judecata „dreapta” si vietuirea fara de prihana dusa la Golia aduceti „osandire”, sminteala si pacate…
Intrucat nu sunteti duhovnic, ci doar ierodiacon, cred ca va puneti nu numai in locul duhovnicului, ci chiar in locul Mitropolitului, scriindu-i scrisori de tragere la raspundere pentru bunatatea Sa de adevarat pastor si spuneam nu de mult ca „daca te faci pastor oaie fiind, atunci talibanizezi si transformi Biserica in inchizitie morala si nu o lasi sa fie Spital Duhovnicesc si mijloc de indumnezeiere, asa cum este la Petru Voda si osandesti pe fratele tau.
Cu dragoste frateasca in Hristos Domnul si Mantuitorul nostru,
"Lumină lină" nesfârşită trebuie să cânte românimea
Îmi amintesc că la primul hram închinat paraclisului nostru inima mi s-a umplut de lacrimi şi o nesfârşită jale pusese stăpânire pe toată fiinţa mea. Mă întrebam câtă „lumină lină” trebuie să cânte românimea pentru ca Dumnezeu să ne apere de capcanele şi de prigonirea celui rău. Azi răspunsul îmi este mai clar ca atunci: la nesfârşit! Pentru că bietul om este sub vremuri şi pentru că trăim vremuri teribile, când niciun imn, oricât de răsunător, de puternic şi de clocotitor, nu este suficient de clar ca să acopere strigătul prea întârziat al celor ce mor înăbuşiţi de miasmele iadului. Atât de mult şi-au lărgit hotarele dezmăţul şi apostazia, că niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă, şi niciun foc de credinţă şi rugător noapte şi zi nu poate desfunda urechea celui ce nu vrea să audă. Speranţa mea este în vechile mănăstiri, aşa cum afirmase mai demult un mare martir al neamului. În străvechile, smeritele noastre bisericuţe, în bârnele cărora cântă toţi brazii munţilor, sub cupolele ce pătrund săgetător cerul, acolo încape toată omenirea neamului nostru, a toate veacurile, în frunte cu voevozii, eroii şi martirii mărturisitori, sub binecuvântarea unor preasfinţiţi prelaţi. Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.
Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi.
(cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu, în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)
La noi, creştinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bogotă de credinţă…
La noi creştinismul este un stil de viaţă. (Nu spun eu pentru prima dată acest lucru).
De aceea am zis mai sus: “Creştinismul românesc”.
Un stil de viaţă inconfundabil, la care sufletul românesc (al comunităţii şi al persoanei) n-a trecut prin hotărâri administrative sau politice, nici din necesitatea de a suplini o lipsă, ci din dragostea de a comunica cu Adevărul, revelat în Cuvântul care strigă : “Veniţi la Mine”, “Eu sunt lumina lumii”!
În acest ataşament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în această stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a născut aşa cum se naşte un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inimă în trupul său.
Poate că acest fapt s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar constatăm istoriceşte şi implicit spiritualiceşte.
Constatăm că în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual, determinat de vreo formă de păcat existent în trupul său, i-a întors la Dumnezeul lui, nu la Dumnezeul “lumii”. Şi acesta este un fapt care pare curios multora : consecvenţa acestui ataşament şi comuniunea rămânând nealterată faţă de forma şi fondul iniţial. Căci pentru român, fiecare neam are un Dumnezeu care nu e ca al lui sau şi al lui.
Dumnezeul românului ar putea fi dumnezeul oricărui neam sau popor, dar Dumnezeul fiecărui neam sau popor n-ar putea fi Dumnezeul lui (al românului).
De ce? Pentru că în Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toţi aşa cum sunt, necenzurându-le libertatea prin vreo constrângere văzută sau nevăzută: “Câte bordeie, atâtea obiceie!”, păstrându-şi deci aceeaşi libertate pentru sine, fără vreo constrângere, fără vreo cenzură exterioară, sau impusă de cineva chiar în numele lui Dumnezeu, afară doar de cea interioară, de cea a conştiinţei lui. Libertatea îi dă condiţia de Om. De aceea el nu va lupta niciodată pentru proprietatea pământului (socială şi naţională) despărţind-o de legea de viaţă a acestui pământ, legea românească fiind legea sinonimă cu legea creştină, iniţială, în care s-a născut şi pe care a moştenit-o nealterată. El nu se teme de cel străin ca individ, ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufletească faţă de libertatea celorlalţi.
De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el, este un iniţiat şi un investit, dar nu şi un cenzor al conştiinţei lui, dacă nu se identifică cu Adevărul, în numele căruia vorbeşte. Nu se sminteşte, despărţindu-se de Adevăr, din cauza greşelilor lui omeneşti, ci lasă loc judecăţii Supremului Judecător: “Mare-i grădina lui Dumnezeu!” va zice făcându-şi şi cruce.
Dar când acest iniţiat se identifică cu viaţa (sau tinde) cu Adevărul, pe care-i cunoaşte foarte bine şi el, (românul), atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.
Şi nu numai el (sacerdotul), ci orice semen al său care egalează sfinţenia. Şi sfinţenia pentru român, nu trebuie decretată de vreun sobor. Aceasta este o treabă de ordin inventarietiv.
El simte această sfinţenie care i se impune ca un flux, ca o putere, din care nu poate ieşi sau peste care nu poate trece, ignorând-o! Recunoaşterea acestei puteri a spiritului sfinţit al aproapelui său, stă într-un act tăcut de venerare interioară, a acestui chip, care s-a transfigurat în lumină.
De aceea acel chip rămâne, pentru el, Icoană ! Icoană vie, cu puteri fecundative, tainic, a tuturor puterilor lui spiritual-morale, mai întâi şi apoi bio-fizice, dorind aceeaşi înălţare, devenindu-i model sau reper în viaţă.
De aceea, (poate părea curios pentru cel ignorant în cunoaşterea sufletului românesc), pe acelaşi perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu şi Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca nişte tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii sfinte din casa lui, care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.
Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi, moşi, părinţi, sunt în Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondenţă vie cu cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul atemporal, în spaţiul aspaţial, în Eternitate, în Veşnicul prezent dumnezeiesc.
Mai întâi, toată gratitudinea noastră pentru strădania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare “Imagine şi simbol la Brâncuşi”, a intuit actul fundamental al creaţiei brâncuşiene, privirea din lăuntru a operei, din Dumnezeu a Creaţiei, din pogorământul Raţiunii divine în Cuvântul Său întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult şi mai deschis, dar la data apariţiei lucrării, chiar şi “cititul printre rânduri” constituia o primejdie şi pentru autor şi pentru editură. Şi dacă, oarecum, în parte, planul lucrării mele (Închinare) se suprapune pe planul “Imagine şi Simbol la Brâncuşi”, vina este a mea.
*
Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini !
Cu fulgere de lumină supranaturală, ceea ce înseamnă revelaţii…
De aceea, orice judecată rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, ireversibil, o sancţiune, o sentinţă de condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică, împotriva, întâi, a celui ce rosteşte şi n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude, dacă n-o respectă.
De aceea zice Iisus: “Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit vă va judeca”. De aici şi starea de vinovăţie pentru actul cunoştinţei pe care-l are cineva, faţă de actul cunoaşterii, adică netransformării lui în act de traire.
Pentru că acest cuvânt nu mai este o simplă noţiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligaţie de conştiinţă pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viaţă şi de moarte pentru cel care a luat cunoştinţă de el.
Acest cuvânt conţine în el fulgerul iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit raţiunea creată a îngerului şi omului şi pe care raţiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.
Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoştinţa adevărului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatăl) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.
Acesta este înţelesul expresiei Mântuitorului : “Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.
