Sfantul Ignatie Briancianinov - despre placerile vietii, moarte si judecata de apoi.

Iubiţi fraţi! Lumea numeşte „nevinovate” distracţiile şi plăcerile sale. Fiecare dintre noi are neapărată ne­voie să ştie cum priveşte şi cum judecă Dumnezeu aceste distracţii şi plăceri. Fiecare dintre noi trebuie, trebuie negreşit să părăsească la un soroc necunoscut de el stadia vremelnicei noastre pribegii, să intre în tăramul veşniciei, la hotarul lui să dea seama de întrebu­inţarea vremii date spre căutarea mântuirii şi, în fine, sa se înalţe în locaşurile fericirii veşnice ca plată pentru dreapta întrebuinţare a vieţii pământeşti ori să se coboare în iad pentru reaua ei întrebuinţare. La această problemă se dă răspuns în Evanghelia citită astăzi. Judecata lui Dumnezeu a fost vestită din timp. Să ne gră­bim a ne însuşi felul de a gândi pe care ni-1 predaniseste Dumnezeu, aşa încât concepţiile strâmbe, amăgi­toare, să nu ne abată de la lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu, să nu slujească în ce ne priveşte drept pricina începătoare pentru nenorociri cât se poate de mari si veşnice. Să nu fim uşuratici în hotărârea sorţii noastre veşnice! Să dăm toată luarea-aminte cu putinţă acestui lucru nespus de însemnat: el cere asemenea lua­re-aminte ! El merită asemenea luare-aminte! Să cer­cetăm hotărârea judecăţii lui Dumnezeu cu privire la desfătările trupeşti ale omului, hotărâre care a fost ves­tită ca preîntâmpinare şi povăţuire; să îndreptăm lucra­rea noastră după voia Dumnezeului nostru, şi hotărâ­rea cea din urmă a lui Dumnezeu în privinţa noastră nu ne va lovi cu osânda la moartea veşnică. Ea nu ne va lovi cu această osândă atunci când, la neaşteptata poruncă şi cerere a lui Dumnezeu, vom părăsi această lume, vom părăsi în ea chiar trupurile noastre şi vom intra numai cu sufletele în lumea duhurilor ca să fim număraţi acolo ori cu sufletele fericite, ori cu sufletele lepădate.

Intunecat de ne­ştiinţă, bogatul din pilda , întunecat de starea de cădere, de pilda altora, de obiceiurile societăţii omeneşti, el socotea drept viaţă doar viaţa trupului, lăsând nebăgată în seamă viaţa su­fletului; el a vrut să dezvolte numai şi numai viaţa tru­pului, aducându-i toate plăcerile cu putinţă, folosind toate puterile sufleteşti spre slujirea trupului. Cum a făcut cu propriul suflet, aşa a făcut şi cu aproapele: nu 1-a băgat în seamă. Ii băga în seamă doar pe aceia din­tre semeni pe care-i întrebuinţa ca unelte ale voii sale şi care erau ajutoare ale acestei voi. Scriptura judecă însă altfel. Ea îi numeşte pe cei avuţi doar iconomi ai avu­ţiei, care e a lui Dumnezeu, este încredinţată iconomilor pentru o vreme, ca să o iconomisească după voia lui Dumnezeu. Bogatul şi-a folosit şi avuţia, şi viaţa pământească numai spre placul trupului. Aceste daruri vremelnice ale lui Dumnezeu, prin care ar fi putut ago­nisi darurile Lui veşnice, el le-a aruncat întru strică­ciune. Benchetuia şi se răsfaţă ! Benchetuia şi se răsfaţă nu rareori, nu la soroace anume, ci în fiecare zi, me­reu: se veselea în toate zilele luminat. El trecea de la o plăcere la alta, distrându-se şi răspândindu-se mereu, nedând loc vederii de sine ca să nu i se descopere vreo privelişte jalnică, să nu învie vreo amintire tristă, să nu îi strice bucuria. Cu o asemenea viaţă, Dumnezeu, veş­nicia, fericirea şi suferinţele din aceasta se uită atât de adânc că par cu totul a nu fiinţa - şi mulţi, îmbătaţi de viaţa cea pentru trup, nu doar că au uitat de lucrurile duhovniceşti, ci din beţia lor au început să tăgăduiască fiinţarea lui Dumnezeu, a lumii nevăzute, a însuşi su­fletului lor. Chiar aşa! Pentru simţirea lor, fiinţarea acestora a încetat. Ei ar tăgădui, de le-ar sta în putinţă, chiar şi moartea văzută. Ei tăgăduiesc însemnătatea ei, numind-o „nimicire a omului". O astfel de concepţie îl împacă pe om cu viaţa trupească, încuviinţează viaţa trupească. Insuşindu-şi această concepţie, omul poate fara împiedicare să se veselească în toate zilele luminat, sa-şi împlinească toate poftele, să calce în picioare toate îndatoririle cele mai sfinte, toate faptele bune, neavând grijă decât ca buna înfăţişare şi cuviinţa să fie păstrate în ochii oamenilor. Omul care şi-a dus în acest chip viaţa de pe pământ, care s-a înstrăinat de Dumnezeu în timp, care a dobândit toate însuşirile potrivnice lui Dumnezeu, care a lepădat de bună voie înfierea de ca­tre Dumnezeu, după sfârşitul său pleacă în chip firesc pe tărâmul sortit ca locuinţă fiinţelor lepădate de Dumnezeu: pleacă acolo pentru lepădarea lui Dumne­zeu. Cel străin de Dumnezeu este aruncat în temniţa iadului, chiar dacă nu a fost răufăcător pe faţă.

Parintele Profesor Ilie Moldovan: Rezistenta Sfintilor Ardeleni la actiunile vremii trebuie sa fie pentru noi o lectie!

Pr. Ilie Moldovan: - Sfinţii Ardeleni sunt scrişi cu roşu la modul cel mai intim al cuvântului. Sunt scrişi cu roşu pentru că şi petrec cu roşu în sufletele noastre. Să ştiţi că nu exagerez! Dacă exagerez, într-un fel oarecare, nu voi avea nici crezământ şi nici nu mă înscriu în ceea ce însemnează evlavia faţă de sfinţi. Nu doar noi trebuie să vorbim despre sfinţii noştri, fiindcă de data aceasta e vorba despre sfinţii români, ci trebuie sfinţii însăşi să fie de acord să vorbim despre ei; şi nu trăiesc, mai ales fiind vorba că sunt ai noştri, decât prin evlavia noastră şi, poate totuşi am spus prea puţin, şi prin evlavia îngerilor din cer, că sunt însoţiţi de îngerii Domnului, precum sunt însoţiţi de ceilalţi sfinţi ai Bisericii noastre strămoşeşti şi ortodoxe. Să pornim la drum. Azi, 21 octombrie, este cinstirea Sfinţilor Români Ardeleni. Frumoasă vorbă, înălţătoare vorbă, Sfinţii Români Ardeleni. Pe cine luăm în socoteală la început? Pe cei pe care îi observăm că sunt trecuţi în calendar: Sfântul Visarion Sarai, Sfântul Sofronie de la Cioara, Sfântul Moise Măcinic de la Sibiel, Sfântul Nicolae Oprea de la Sălişte şi aşa mai departe. Dacă pornim după înscrisul din calendar, fără îndoială că ne raportăm la anumite evenimente istorice. Dar care? După cum veţi constata, va trebui să-i împlinim cu ceea ce le revine, pentru că în sfinţenia lor ne regăsim şi noi. Sfântul Visarion, pe care îl înregistrăm mai întâi, îi zice Sarai. Multă vreme s-a crezut că este de origine sârbească. Cercetările din urmă au venit să ne convingă că el, de fapt, a fost român originar din Bosnia. Ce se cuvine să remarcăm? Că l-a trimis Dumnezeu pe pământul nostru într-un moment de răscruce şi răscrucea este descoperită şi de cei care au fost poate înaintea Sfântului Visarion Sarai, şi sigur şi după, mărturisitorii adevăratei credinţe. Vedeţi ce cuvânt: mărturisitori! Cine au fost aceşti mărturisitori? Păi sunt unii din aceia pe care nici nu i-a înregistrat istoria, sunt aceia care, într-un fel oarecare, ne-au transmis credinţa noastră strămoşească prin sângele harismatic pe care îl purtăm în vine. Folosesc un cuvânt greu, foarte greu, cu altă ocazie chiar aş vrea să mă explic. De data aceasta este vorba despre noi care suntem români şi nu suntem români de ieri, de alaltăieri, suntem români din etnogeneză, de când ne-am plămădit, fie prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei sau poate prin umbrirea Sfântului Duh peste strămoşii noştri. În orice caz, ceea ce a însemnat credinţa strămoşească, ce ne face pe noi să avem convingerea că în cer suntem cuprinşi în neamul care se numeşte românesc şi că ne poartă îngerii Domnului de grijă, prin faptul că înaintaşii noştri au ţinut o tradiţie sfântă prin sfinţenia cuvântului lui Dumnezeu, dar şi prin sfinţenia strămoşilor noştri. Sunt lucruri puţin însemnate pentru cei mai mulţi. Să ştiţi, credinţa aceasta românească, credinţa aceasta strămoşească, credinţa aceasta ortodoxă, care pune acceptul principal, superior, absolut, pe ceea ce se întâmplă pe masa Sfântului Altar, că dintr-o bucată de pâine şi din vin Duhul Sfânt face Trupul şi Sângele Domnului. Cum e Trupul şi Sângele Domnului? Aşa cum acest Trup şi Sânge al Domnului se găseşte în ceruri, sau mai precis la jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Acesta este un lucru mare, credinţa aceasta este supremă, altceva mai bun în tot ceea ce există pe pământ nu avem. Cine a ţinut-o la noi? Au ţinut-o ţăranii. Vedeţi, Sfântul sărbătorit Visarion Sarai este numai acel care a făcut ca acest glas care străjuie în adâncul fiinţei noastre să iasă ca o flacără la lumină şi a ieşit prin persecuţiile îndreptate asupra poporului român dreptcredincios din perioada aceea, adică după anul 1700 până la 1760 şi în continuare încă multă vreme de la această dezrobire, i-am zis religioasă, pe care a înregistrat-o istoria neamului românesc. Despre această idee aş vrea să vă subliniez un lucru care ar fi bine să rămână scris în minte şi anume că aproape nu există pagină în toată istoria neamului românesc, care să nu ne descopere vrednicia sufletească şi să nu subscrie la virtuţile pe care poporul român a ţinut să şi le imprime într-o istorie zbuciumată.

După cum veţi vedea în legătură cu ceilalţi sfinţi, pe care poporul român i-a avut în istoria sa, nici nu se găseşte doar în cine ştie ce documente ale vremii. De prea multe ori s-a spus că nu prea avem documente, dar nici nu avem nevoie de documentele acestea dacă documentele le păstrăm în noi, dacă credinţa noastră, dacă dragostea noastră pentru cele sfinte a mers până la martiriu, şi a dovedit-o nu numai Sfântul Visarion, dar şi Sfântul pomenit aici, şi anume Sofronie de la Cioara, sau Oprea Nicolae din Sălişte sau popa Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş.

Pr. Nicolae: - Cum se găsesc, cum de se regăsesc în aceiaşi icoană luminoasă a Bisericii, Părinte, doi călugări, iar între ei un ţăran îmbrăcat în straie româneşti şi doi preoţi de mir din două sătuleţe româneşti.

Pr. Ilie Moldovan: - Interesantă este şi icoana. În legătură cu icoana iarăşi trebuie să vă spun că există o foarte strânsă legătură între icoană şi sărbătoare. Ce le leagă pe acestea două? Mai pe viu, să mă refer la icoană. Icoana este o realitate dumnezeiască, prin ea transpare, cum zicem noi, teologii, transcedenţa divină, dumnezeirea, dă să se descopere. Poate că mă puteţi înţelege dacă vă duc cu gândul la cele petrecute pe Muntele Taborului, acolo unde Apostolii au văzut faţa Domnului strălucind mai luminos decât soarele de pe cer. Adevărata icoană este aceasta care descoperă prezenţa divină. În treacăt fie spus, parcă în zilele noastre avem nevoie şi mai mult să accentuăm ideea că într-o icoană avem de a face cu o prezenţă divină, până acolo încât avem şi o icoană, îi zice icoană junghiată de la Argeş, în care istoria ne spune că cineva cu junghierul în mână a vrut să o lovească pe Maica Domnului şi atunci a ţâşnit sânge. Asta este icoana. Este icoană pentru că prezenţa aceasta divină este o mare realitate. Aveţi dumneavoastră, care mă ascultaţi pe mine, pe pereţi icoane, numai să fie icoane adevărate, dacă le aveţi, să ştiţi că e mare lucru. Ăsta nu e un tablou, acesta nu e un semn religios.

(...) Iată ce însemnează un autentic ţăran care apără credinţa în momentele acelea zguduitoare, de la 1700 încoace. Au putut să îşi verse sângele pentru credinţă şi ei au fost neconteniţii preoţi ai paradisului etnic românesc. Ei au ştiut că de acolo de unde se taie grâul şi se face prescura este prezent Hristos, care ajunge pe Sfântul Altar şi acolo ni se descoperă la modul dumnezeiesc al cuvântului. Despre Sfinţii Ardeleni am putea încă multe vorbi, dar trebuie să ştiţi că rezistenţa aceasta la acţiunile vremii trebuie să fie pentru noi, pentru toţi, o lecţie, şi nu o lecţie oarecare, ci lecţia zilelor noastre. Inspiraţi de Dumnezeu nu au fost deci numai preoţi.

Pr. Nicolae: - Dacă ar fi să spunem pe cea bună, icoana are şi o rezonanţă istorică, un ţăran înre doi călugări, căci până la urmă ţăranii şi călugării au ţinut ortodoxia.

Pr. Ilie Moldovan: - Da, căci călugării aceştia totdeauna la noi au fost fii de ţărani, că au fost şi călugări de aceia care au urmărit câte ceva şi s-au călugărit. Aceştia nu, aceştia s-au călugărit pentru că au trăit realmente pe acest pământ pe care l-au declarat paradis etnic românesc.

Iata ”ortodoxia universala” pe care ne-o va aduce Rusia, in persoana patriarhului Kiril! Diaconul Andrei Kuraev ii da ultima sansa Parintelui Savatie

Protodiaconul Andrei Kuraev mă învinuiește pe blogul său de acțiuni îndreptate împotriva Patriarhului Moscovei și a întregii Rusii Kiril și de instigare la ură națională între popoarele ortodoxe. Motivul este publicarea de către mine pe blogul personal a unui material video în care sînt redate momente de la întrunirea religiilor de la Kanbera din 1991 sub auspiciul Consiliului Mondial al Bisericilor, în care apare discursul Patriarhului Kiril, pe atunci mitropolit al Smolenskului. Diaconul moscovit îmi mai reproșează faptul că am numit acțiunile sale de la Chișinău și Tiraspol ”Cruciada diaconului Andrei Kuraev împotriva Moldovei”.

Deasemenea, diaconul Andrei Kuraev mă întreabă din ce grupare schismatică fac parte, sugerînd că aș fi un schizmatic, de vreme ce atît Patriarhia Moscovei, cît și Patriarhia Română susțin ecumenismul.

Singura mea șansă, pe care mi-o mai oferă diaconul Andrei, este aceea de a mă lepăda de a vorbi despre poporul meu și de a aduce pocăință în fața Patriarhului Kiril și a Moscovei.

Răspunsul meu, pe care mă simt obligat să-l dau, va urma cel mai probabil la începutul săptămînii viitoare, dacă Dumnezeu îmi va da zile și sănătate.

Mircea Eliade: Rasa si religie. Comentarii la eseul lui Lucian Blaga, Despre rasa ca stil

“Gandirea” a inchinat un numar intreg (cel pe Februarie) discutiilor in jurul Rasei, Religiei si Natiunii. Dupa cum vedeti, numai zone dinamitate. Caci nicaieri nu intervin mai multe nervozitati decat in asemenea controverse despre rasa si religie. Marturisesc ca am luat revista in mana cu oarecare sfiala. Prea era frumoasa “Gandirea” in amintirea mea, prea era pura linia ei – si prea mirosea in aer a praf de pusca. trebuie sa recunosc ca sfiala nu mi-era intemeiata. D. Nichifor Crainic ia o atitudine hotarata in fata teoriilor “crestinismului arian”, adica mai precis a “crestinismului nordic” – antisemit si antiroman – desfasurate cu atata amploare de d. Rosenberg . Iar dl. Lucian Blaga scrie un admirabil eseu Despre rasa ca stil, in care-si marturiseste neincrederea fata de incercarile stiintifice de a rezolva problema rasei, dar recunoaste existenta fenomenului rasa ca stil de viata.

D. Lucian Blaga nu concepe rasa ca specie biologica – rigida si intoleranta – ci ca stil de viata si sufletesc “alcatuit din latente, din posibilitati sau din fragmente pe cale de a se schita”. Aceasta nu e numai o pozitie de estet. Este singura pozitie fireasca si fertila care se poate lua in fata fenomenului rasa. “O sensibilitate stilistica elastica incearca in prezenta raselor, ca stiluri vitale si sufletesti, stari intovarasite de o anumita evlavie, ca in fata unor fenomene originare ale firei. O sensibilitate stilistica elastica se va transpune cu usurinta si cel mai adesea cu simpatie in ansamblul de valori fizice si spirituale ale unei alte rase. Nu acesta e insa cazul sensibilitatii stilistice de tip rigid. O sensibilitate stilistica rigida va manifesta o aversiune fata de ansamblul de valori fizice si spirituale ale unei alte rase. O sensibilitate stilistica rigida va avea tendinta sa vada in valorile fizice si spirituale ale altor rase – non-valori”.

Iubitor al stilurilor, al acestor fenomene originare care dau sens existentei si justifica orice fel de creatie, d. Lucian Blaga afirma necesitatea unei “puritati” etnice. Dar cat de frumos justifica d- sa aceasta “puritate” pe care au santajat-o cu atata brio sefii politici si spirituali ai Germaniei moderne. “Ma voi declara cu alte cuvinte impotriva amestecului, dar nu din considerente biologice de puritate a plasmei ereditare, ci fiindca mi se pare ca amestecul duce in cele mai multe cazuri la lipsa de stil si intr-un anume sens la lipsa de caracter. E in joc un elementar simt al stilului si un respect quasi- religios fata de formele substantei vitale, simtaminte pe care nu pot si nu inteleg sa le inving… Sa nu stricam, sa nu nivelam, sa nu spalacim, noi, oamenii, ceea ce a rasarit in sanul naturii si al sortii cu irezistibila si convingatoarea putere a unor forme originare plastic delimitate prin gratie de sus.

Nu mai putin condamnabil ar fi insa si drumul celalalt, al exaltarii rasiste. Atitudinea… mesianismului rasist… nu e prin nimic justificabila.”

Am transcris acest frumos pasagiu pentru ca el exprima aproape tot ce se poate spune, coerent si justificat, asupra rasei. Este incontestabil un mare merit al d-lui Lucian Blaga ca a venit si de asta data le timp cu o lamurire deplina, filosofica si crestineasca. Cei care-si dau osteneala sa cerceteze perioadele de crestere si instaurare a istoriei, vor putea singuri verifica acest adevar.

[In Vremea, an VIII, 21 Februarie 1935, nr. 377, p. 8]

Mitropolitul Bartolomeu Anania despre suferinta asumata

Sfintii Marturisitori Ardeleni, aparatorii ortodoxiei in fata agesiunii catolice

La 21 octombrie Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe sfinţii Mărturisitori Ardeleni: Cuvioşii Mărturisitori Visarion şi Sofronie, a Sfântului Mucenic Nicolae Oprea şi a Sfinţilor preoţi Mărturisitori Ioan şi Moise Măcinic, trăitori în veacul al XVIII-lea. Părintele Acad. Mircea Păcurariu din Sibiu ne-a făcut o prezentare pe scurt a vieţii acestor sfinţi:

Viaţa Cuviosului Visarion Serai
Visarion Sarai un călugăr, se pare de origine vlahă, deci un vlah din Bosnia de astăzi, care după ce a călătorit prin Ţara Sfântă, pe la Ierusalim, pe la Muntele Athos a ajuns la Karlowitz, iar de acolo a fost trimis de patriarhul sârbilor aici în Transilvania pentru a predica împotriva uniaţiei. Însoţit de câţiva credincioşi din Banat el înaintează spre Centrul Transilvaniei, pe Valea Mureşului, predică pretutindeni la Sălişte şi în alte părţi. Dar undeva între Sibiu şi Sălişte a fost arestat şi după arestare i s-a făcut un lung interogatoriu din care cunoaştem câteva date biografice, aşa cum le-am prezentat. Dus apoi în fioroasa temniţă de la Kufstein din Munţii Tirolului, unde se crede că a şi murit ca sfânt mărturisitor pentru Ortodoxie.

Viaţa Cuviosului Sofronie de la Cioara
Călugărul Sofronie de Cioara a luptat pentru apărarea Ortodoxiei ceva mai târziu prin 1759 – 1761, când a condus o adevărată răscoală populară împotriva autorităţilor habsburgice, dar în acelaşi timp şi împotriva Episcopiei Unite de la Blaj care patrona această acţiune de dezbinare a Bisericii Româneşti.
El era originar din judeţul Alba de la Cioara sau Săliştea, a fost preot de mir. După ce a rămas văduv şi-a făcut un schit în hotarul satului Cioara, care a fost distrus de autorităţi, fapt care l-a determinat să pornească această acţiune populară care a durat aproape doi ani. A ţinut şi un mare sobor, o mare adunare de preoţi şi credincioşi la Alba Iulia, care a luat o serie de măsuri în vederea unei viitoare organizări a Bisericii Ortodoxe, pentru că trebuie să spunem că, după 1701, Biserica Ortodoxă Română din Transilvania n-a mai avut nici un cârmuitor sufletesc, nici un ierarh. După ce a avut o întâlnire cu generalul Nicolaus Adolf Bucow, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, cel care a distrus mănăstirile ortodoxe, el s-a retras în Ţara Românească, unde a murit la o dată pe care nu o cunoaştem, fie la mănăstirea Vieroşi, fie la Mănăstirea Robaia. Pentru acţiunile sale el este trecut de Sfântul Sinod al BOR în rândul sfinţilor.

Viaţa Sântului Mucenic Oprea Miclăuş

Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, care a făcut mai multe călătorii la Viena pentru ca să ceară împărătesei Maria Tereza drepturi pe seama credincioşilor transilvăneni. A făcut mai multe asemenea călătorii, dar în 1752 a fost arestat la Viena şi aruncat şi el în închisoarea de la Cuşteni, unde a murit tot aşa ca sfânt mărturisitor pentru ortodoxie.

Sfântul Mucenic Preotul Moise Măcinic

În 1992 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să mai fie canonizaţi doi preoţi de mir. Şi anume Moise Măcinic din satul Sibiel, care l-a însoţit pe Oprea Miclăuş în călătoriile sale la Viena şi care a fost arestat odată cu el şi-a pierdut şi el viaţa la o dată pe care nu o cunoaştem, tot în închisoarea de la Kufstein.

Sfântul Mucenic Preotul Ioan din Galeş

Şi în sfârşit cel de-al cincilea, tot preot de mir, este Ioan din Galeş, un sat contopit astăzi cu oraşul Sălişte, care a preluat conducerea acţiunilor revendicative ortodoxe şi româneşti prin anii 1756 – 1757 şi care a cutreierat mai multe sate strângând semnături prin care credincioşii ardeleni cereau ca să li se acorde şi lor drepturi, să se acorde în primul rând libertate pentru credinţa ortodoxă.

A fost arestat şi el şi dus pe teritoriul Austriei de astăzi. Se pare că el a murit într-o închisoare la Gratz pentru că mult mai târziu după 24 de ani de detenţie a fost vizitat acolo de nişte negustori braşoveni, ajunşi la Gratz în afaceri comerciale şi care au auzit că în închisoarea de acolo zace de mult timp un preot ortodox. Au avut o lungă şi interesantă convorbire cu el, le-a mărturisit că suferă pentru Hristos şi pentru credinţa ortodoxă de 24 de ani, dar nimeni nu-l va clinti în convingerile sale. Şi iată şi în forma aceasta avem încă un martir pentru apărarea ortodoxiei transilvane.

Sursa: Foaie Nationala

Polemici interbelice in chestiunea evreiasca. Puncte de vedere. Mircea Eliade: Iudaism si antisemitism. Comentariu la prefata lui Nae Ionescu

Iudaism si antisemitism

- preliminarii la o discutie -

Cartea d-lui Mihail Sebastian, De doua mii de ani, a izbutit pana acum sa faca pe antisemiti sa urle de bucurie, pe evrei sa se lamenteze si pe gazetarii destepti sa scrie articole cu haz. Sa vedem daca ea poate face si altceva; daca ne poate face sa gandim.

Marturisesc ca asteptam cartea aceasta ca pe o verificare a tensiunii si a generozitatii opiniei publice romanesti. Nu a opiniei publice de pe strada, fireste. Dar cel putin a unor anumite elite, a oamenilor, hai sa le spunem, inteligenti si de inima. Pentru ca romanul aceasta semnat de un scriitor evreu si prefatat de un profesor universitar crestin - aduce cu sine nu numai o serie de calitati literare, nu numai o suma de documente sufletesti contemporane si o problematica tragica, dar insasi aparitia lui, asa cum a aparut, este un semnal si isi are o profunda semnificatie. Ma refer la actul de mare curaj al autorului; de a scrie aceasta carte - pe care nimeni nu i-a cerut-o - si a starui sa fie prefatata de domnul profesor Nae Ionescu, dandu-si foarte bine seama si de riscurile, si de durerile si de situatiile penibile la care se expune.

Lucrul acesta a trecut nebagat in seama. Un om care scrie o carte vie, am spune viscerala, o carte care nu cuprinde numai confesiunea durerilor sale iudaice - caci la urma urmelor aceasta confesiune a mai fost facuta si de altii, si poate cu mai multa eficacitate -, ci cuprinde drama si jurnalul nedumeririi sale de om viu in fata eternitatii si stupiditatii acestei dureri - ei bine, omul acesta intalneste cea mai placida reactiune. De ce? Pentru ca a aparut cu prefata d-lui prof. Nae Ionescu. Toata reactiunea “opiniei publice” a fost stimulata - sau, ca sa fim mai precisi, paralizata - de alaturarea acestor doua nume: Nae Ionescu – Mihail Sebastain.

Va sa zica, actul cel mai curajos, cel mai sincer, cel mai igienic pe care l-a facut un scriitor evreu de astazi - acela de a accepta o prefata “antisemita” (vom vedea daca i se poate spune astfel) – actul acesta a provocat cea mai ridicola rumoare. Mihail Sebastian e mort astazi in ochii coreligionarilor sai pentru ca a dat o mare dovada de toleranta. Prietenii mei evrei uita ca toata suferinta lor porneste din intoleranta mediilor crestine (justificata sau nu, e alta poveste). Si lovesc astazi intr-un evreu pentru ca acesta a fost prea tolerant…

Trebuie sa recunosc ca reactiunea aceasta e dezgustatoare. Ca ea dovedeste mediocritatea opiniei publice romanesti (opinie formata, fireste, din crestini si din evrei), frica de a pune problema raspicat, frica de a judeca, de a gandi, de a se revizui. Mihail Sebastian intra intr-o camera inchisa, deschide larg ferestrele si spune: “nu simtiti ca aici pute? Ca ceva e stricat, ceva care se ascunde cu grija, ceva care nu se vindeca?” toata lumea e jignita de cuvantul “pute”. Vai de mine, cum se poate sa spui asta? Cum sa spui ca intre evrei si crestini exista disensiuni, ireductibilitati, plictiseli? Nu suntem toti “oameni”? Daca exista antisemitism, apoi acesta se datoreste huliganilor. Este suficient sa fim oameni de omenie, ca orice umbra de antisemitism sa dispara…