organizează conferinta cu titlul
ARTA TRADITIONALĂ ROMÂNEASCA PE CALE DE DISPARITIE
susţinută de IOAN VLĂDUCĂ – Profesor de Apologetică Ortodoxă
Conferinţa este urmata de Expozitia cu vanzare
LA SEDIUL FUNDATIEI SFINTII MARTIRI BRÂNCOVENI
SÂMBĂTĂ, 13 NOIEMBRIE, ORA 17
Referitor la mulţumirea de sine monahul Augustin notează:
„Sunt unii care grăiesc cele ale împărăţiei, dar nu în cunoştiinţă. Dar dintre cei în care a fost cuvântul Mântuitorului: «împărăţia lui Dumnezeu înlăuntru vostru este», puţini sunt şi greu de aflat cei în care a venit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi s-au născut cu adevărat din Dumnezeu şi, lepădând chipul celui pământesc, al celui mulţumit de sine şi luând chipul Celui ceresc, s-au preschimbat din slavă în slavă şi au pe Hristos locuind în ei, prin credinţa, care nu are nimic comun cu mulţumirea de sine. In aceştia şi sufletul şi trupul s-au unit fără pată cu Duhul, prin lucrarea Duhului, şi rămân nevinovaţi şi necertaţi cu toţii de conştiinţă, fiind încununaţi cu pacea lui Dumnezeu în inimile lor, ca unii ce s-au dăruit total Duhului Sfânt, renunţând la sine şi fugind de părerea şi mulţumirea de sine. Pe aceştia vrăjmaşii nu-i mai pot vătăma" (Evergetinos. Cartea a Il-a. Cap 32. Citat de Pr. D. Stăniloae, în Filocalia 3. Sibiu, 1947).
Cel stăpânit de mulţumirea de sine nu-şi poate însuşi niciodată în mod real patimile lui Hristos, adică durerile Lui pentru păcatele noastre şi astfel nu scapă de păcatele sale, lipsindu-se de modelul Celui ce a biruit păcatul prin patimile Sale. Ca să fii mulţumit cu adevărat de tine, ar trebui să fii liber de păcate. Dar această libertate faţă de păcate ne vine numai de la Hristos, nâscându-ne şi noi din Duhul Sfânt, cum s-a născut El. Această naştere are loc la Botez, dar trebuie actualizată zilnic prin fapte aducătoare de Duh Sfânt. Numai prezenţa Duhului Sfânt în noi ne insuflă şi nouă starea şi gândurile frăţietăţii cu Hristos, frăţietate care te umple de lumina lui Hristos, nicidecum de mulţumirea de sine. Mulţumirea de sine este păcatul adamic prin care omul îşi urmează inima în păcat de moarte, este contrastul smereniei, adică al nepreţuirii de sine în toată fapta şi al tăierii voii proprii în toate. Mulţumirea de sine l-a făcut pe Cain incapabil să simtă că pământul a intrat în sufletul său. Cain, la prima vedere, cu toate greşelile lui, nu pare a fi ateu; din contră, se prezintă drept un om conştient, religios şi mai doritor decât fratele său să se întâlnească cu Dumnezeu, pentru că apropierea lui de poarta raiului, pentru a aduce jertfă, este menţionată prima. El a adus o jertfă bogată din roadele pământului, în timp ce Abel a adus doar un miel fără cusur şi fără pată. Mulţumit de sine, Cain a privit cu dezgust la altarul plin de sânge al lui Abel şi cu îngâmfare la propriul său altar. Abel însă a substituit mulţumirea de sine cu credinţa şi «prin credinţă a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Dumnezeu a primit darurile lui» (Evr. 11, 4). Actualizând valoarea credinţei în actul mântuirii, Apostolul spune: «Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos» (Rom. 10, 17), este evident, deci, că asemenea lui Cain şi lui Abel nu suntem lăsaţi să decidem de capul nostru cum trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Ci această apropriere trebuie s-o facem prin jertfire de sine, căci: «fără vărsare de sânge, nu este iertare» (Evr. 9, 22). Abel şi-a luat locul în faţa lui Dumnezeu ca un păcătos fără speranţă, vinovat, pierdut, având nevoie de o jertfă ispăşitoare. Păcatele lui moştenite erau atât de roşii în ochii lui Dumnezeu, datorită omuciderii prin neascultarea pro-topărinţilor, încât numai vărsarea de sânge putea să le ispăşească. Astfel, într-o măsură mai mică sau mai mare, Abel a privit de departe Sfintele Patimi. El L-a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost considerată neprihănire. Nu tot aşa s-a întâmplat cu Cain. El şi-a adunat hainele zdrenţuite ale mulţumirii de sine şi a dispreţuit mântuirea prin sânge. El îşi urma calea lui, o cale care i se părea destul de bună pentru el şi pentru urmaşii lui spirituali, de atunci încoace, dar o cale respinsă categoric de Dumnezeu. Sunt numai două căi pentru a te apropia de Dumnezeu. El poate fi aflat fie pe calea Sfintei Cruci, fie pe calea lui Cain sau a mulţumirii de sine. Prima cale duce direct la împărăţia cerurilor, cealaltă direct în iad. Adevărata mântuire are în vedere trei aspecte principale: Cuvântul lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos şi mărturia Duhului. Mulţumirea de sine a lui Cain, care a generat prima religie falsă din lume, a găsit un substitut pentru toate aceste trei aspecte. Biblia spune: «prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni» (Efes. 2, 8-9). Eu mai spun că noi suntem «râscumpăraţi cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană» (1 Petru 1,18-19; 1 In. 1,7; leş. 12,13 şi trimiterile). Religia aberantă a mulţumirii de sine a lui Cain ignoră toate acestea. Ea nu a fost bazată pe revelaţia divină, ci pe raţiunea omenească, susţinând că mântuirea omenească trebuie să fie câştigată, meritată, asigurată doar prin eforturile şi strădaniile proprii. Falsa religie a lui Cain, ca de altfel starea decăzută a oricăruia dintre noi care se complace în mulţumirea de sine, era contrară planului revelat al lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului. Era ascetică, impresionantă şi frumoasă în forma ei exterioară, dar era bazată pe fals şi neascultare voită faţă de adevărul lui Dumnezeu. Este numită de Dumnezeu «calea lui Cain» (Iuda 1, 11) şi înseamnă apostazie. Al doilea fals în aşa-zisa religie a lui Cain, cel ce se îmbăta cu mulţumirea de sine, la fel de rău ca şi primul, constă în aceea că în loc să se centreze pe lucrarea mântuitoare a lui Hristos, religia sa derutantă se baza pe o jertfă pur umană. El n-a priceput că darul lui era o jignire la adresa lui Dumnezeu, întrucât cu toate că era mult mai costisitor decât al lui Abel, era compus din fructele şi din roadele pământului pe care El îl blestemase. Cain a adus un dar, însă nu o jertfă; el a exprimat gânduri pioase, cum face orice amăgit de mulţumirea de sine, dar a ignorat misiunea sacră şi Sfintele Patimi ale Domnului lucru pe care nu 1-a făcut Abel care este, astfel tip sau chip al Mântuitorului. Cain era gata să se închine, dar numai în felul lui propriu, aşa cum fac şi astăzi toţi aşa-zişii liber cugetători, care nu sunt altceva decât o altă mască a acelor îmbătaţi cu mulţumirea de sine. Darul adus de Cain, lucrare a mâinilor sale, era tot ce putea el să facă mai bine, dar era total inadecvat, era un afront la adresa sfinţeniei lui Dumnezeu, deci o respingere a lucrării Fiului Său întrupat. Milioane de oameni care aleargă şi astăzi pe calea lui Cain perpetuează erorile lui provenite din mulţumirea de sine. Gândurile lor făţarnic pioase , faptele lor fariseic bune, ritualurile religioase şi acţiunile sociale încărcate de aspecte păgâne, rămân fără valoare atata timp cât sunt despărţite de lucrarea desăvârşită de Hristos, prin Duhul Sfânt.
Sinaxarul Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigore din Telciu şi Vasile din Mocod, precum şi a altor nouăsprezece persoane, care fiind supuse bătăilor s-au săvârşit
Acest sfânt martir al neamului nostru, Atanasie Todoran, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânâdu-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie, în vârstă de 74 de ani, după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.
Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.
În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolocism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.
La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! - şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos,în semn de protest şi nesupunere.
La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceiaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primid moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşază alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el.
Legiunea Arhanghelilor ocupă locul 8 în Ierarhia cerească privind natura slujirii lor încredinţată de Dumnezeu şi fac parte din al III-lea Ordin şi ultimul al desăvârşirii în care se cuprind: Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii.
Ierarhia este după cum spunea Sfântul Dionisie Areopagitul sau Exiguul (ucenicul Sf. Ap. Pavel, călugăr scit din Dobrogea sec. I) “o sfinţită rânduială şi ştiinţă şi lucrare asemănătoare pe cât este cu putinţă, modelului dumnezeiesc şi înălţată spre imitarea lui Dumnezeu prin luminările date de ei de la Dumnezeu pe măsura ei”. (Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 19).
Frumuseţea dumnezeiască, simplă, absolută şi bună este originea desăvârşirii necreate, împărtăşind creaturilor, fiecăruia după vrednicie din lumina divină, în conlucrare pentru mântuire. Cu Cuvântul Tatălui, prin Fiul s-au făcut veacurile, s-au creat netrupeştile puteri, s-au întărit cerurile, pământul şi toată creaţia, în mod expres omul, întru mântuire prin desăvârşire în Duhul Sfânt, Domnul. Începătoriile primesc lumină, respectiv raţiunea de la Stăpâniile, aflate pe a III-a treaptă a celui de-al II-lea Ordin ceresc, Arhanghelii la rândul lor luminează Îngerii, iar aceştia oamenii. Arhangheli deci, ne ajută să ne asumăm responsabilitatea chipului lui Dumnezeu oferit omului ca persoană creată, ne vestesc marile taine ale Atotcreatorului, înmulţesc credinţa în oameni şi o întăresc, descoperindu-ne tainele adevăratei credinţe. Sfinţii Arhangheli sunt în număr de 7: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Gudiil, Salatiel şi Valahiel.
Mihail este puterea şi păzitorul legii lui Dumnezeu, “Cine este ca Dumnezeu?” Arhanghelul Mihail este arhetipul Rezistenţei prin Religie şi Biruitorul lui Lucifer, care s-a răzvrătit cu îngerii săi împotriva Atotcreatorului Dumnezeu. Inspirat fiind, Arhanghelul Mihail a spus înainte de a începe lupta cu “îngerii căzuţi” prin mândrie: “Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!” În tălmăcirea protodacă înseamnă: “Să stăm bine!”, adică Suntem creaturi!, “Să stăm cu frică!”înseamnă Să-L iubim pe Creator, să-I împlinim voia! ,”Să luăm aminte!”, definindu-se: Să ne mântuim!, înţelegându-se prin aceasta că singurul sens al persoanei create este mântuirea. Biruindu-l pe Lucifer devine Voievodul Oştirilor cereşti. Şi tot Mihail împreună cu Gavriil şi ceilalţi Arhangheli îl vor însoţi pe Mântuitorul Iisus Hristos, în lupta cu Antihristul de la sfârşitul lumii (“omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu”-Sf. Ap. Pavel, Tes. 2, 3-4), la Judecata de Apoi.
Este antihrist tot cel care nu mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup* (I Iona, IV, 3; II Ioan,7) că este Dumnezeu desăvârşit şi că s-a făcut om desăvârşit, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu. Dar în sens propriu şi special, antihrist se numeşte acela care vine la sfârşitul veacului. (Matei XIII, 40, XXIV, 5). Trebuie, însă, mai întâi să se propăvăduiască Evanghelia la toate neamurile (Matei XXIV, 14). Şi atunci va veni spre mustrarea potrivnicilor lui Dumnezeu, cărora Domnul le-a spus: “Eu am venit în numele Tatălui meu şi nu mă primiţi; vine altul în numele lui şi pe acela îl veţi primi”. (Ioan V, 43). Iar Apostolul Pavel zice: “Pentru aceea, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să se mântuiască, va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să creadă minciuni, pentru a fi osândiţi toţi acei care n-au crezut adevărului, ci le-a plăcut nedreptatea”. (II Tesaloniceni, 2, 10-12).
“Aşadar, cei ce n-au primit pe Domnul Iisus Hristos şi Dumnezeu, care este Fiul lui Dumnezeu, dar vor primi pe înşelător, pe cel ce se numeşte pe sine Dumnezeu. “Să nu vă amăgească pe voi nici într-un chip, că va veni mai întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau este închinat, aşa încât să şadă el în Biserica lui Dumnezeu, arătându-se pe sineşi cum că ar fi Dumnezeu”. (II Tesaloniceni, 2, 3-4). (MG, Ed. Verona, 1531, f. 135).
Părintele Florea Mureșan (1907 – †1961)
S-a născut la 8 iulie 1907 în satul Ciubanca, județul Someș (azi Cluj) din părinți țărani. Școala primară a făcut-o în sat (1913-1919), iar liceul la Dej (1919-1926). În anii 1926-1930 a urmat studiile la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj și la Facultatea de Litere și Filosofie. Din noiembrie 1930 până în iulie 1931 a urmat studii în Franța, la Universitatea din Strasbourg, ca bursier al Patriarhiei; catehet la școlile primare din Cluj, septembrie 1931 – iunie 1932. Căsătorit în 4 iulie în Ocna Sibiului cu Eugenia Adam, hirotonit diacon la 7 iulie și preot la 9 iulie 1932. Preot la Râșca de Sus (protopopiatul Huedin), 1 august 1932 – 1 ianuarie 1934; preot la Catedrala din Cluj, 1 ianuarie 1934 – 31 octombrie 1938 (și în continuare, între septembrie 1939 – 30 iunie 1946). În 1935 se înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, absolvită în 4 aprilie 1938 cu teza Obligațiunea morală. Între 1 noiembrie 1938 – 31 iulie 1939 a studiat la Universitatea din Berlin ca bursier al Fundației „Humboldt”, unde își pregătește teza de doctorat despre Responsabilitatea morală. Din 1 septembrie 1939 până la 30 iunie 1946 este profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, secția Practică, alături de Prot. Simion Curea (profesor de muzică și tipic între 1940-1945) sau Pavel Șendrea (duhovnic între 1945-1947) și numit în același an în care murea preotul prof. Andrei Buzdug, autor a patru volume de predici.
Va rămâne în Cluj și după Dictatul de la Viena (31 august 1940). Abia în 1945 și-a putut relua legăturile cu Facultatea de Teologie din Cernăuți, acum fiind doctorand (1945-1948) cu teza Cazania lui Varlaam și promovat doctor în Teologie la București, noiembrie 1948. În martie 1946 i se acordă parohia Cluj I și conducerea Protopopiatului Cluj (protopop: 1946-1949). În același an devine profesor titular la Academia Teologică din Cluj (1946-1952) și apoi preot la biserica „din Deal” (1948-1952). A colaborat la gazete și reviste din Cluj și Sibiu, a publicat mai multe broșuri și cărți, dovedindu-se un bun povestitor (predicator), catehet și istoric. În locuința sa activa cenaclul literar condus de medicul Victor Papilian, în tinerețe fost ateu militant și apoi devenind un creștin convins. Valeriu Anania, participant la acest cenaclu, îl prezintă pe părintele Florea Mureșan ca „om așezat, blajin și harnic, foarte instruit și cult…”[2].
Firea sa mistică și așezată, trecutul prolific pe plan pastoral, educativ și cultural, determină arestarea sa și a soției la 16 iunie 1952, expulzarea din Cluj și ducerea la Canal până în 1953. Acolo a promis lui Dumnezeu că, de va fi eliberat, va construi o mănăstire, ceea ce s-a și întâmplat. Eliberat în primăvara lui 1953, a preluat parohia vacantă Suciu de Sus (Maramureș), protopopiatul Lăpuș. Soția sa, arestată și condamnată, va fi obligată să-l părăsească, astfel că va pleca singur în parohie cu gândul de a se călugări. Aici va fi preot până în 1958 și va construi un schit la Breaza (parte de hotar a comunei Suciu, numită astfel) între 1954-1957. Schitul era format dintr-o bisericuță din lemn și două chilii. Peste săptămână, locuia aici, rugându-se, meditând și studiind, deoarece casa parohială era ocupată de activiștii de partid. Cu toată comportarea ireproșabilă, în noaptea de 11/12 iunie 1958 este arestat din nou, batjocorit și bătut, purtat prin Târgu Lăpuș și Baia Mare și condamnat la Satu Mare la 25 de ani de muncă silnică „pentru spionaj, subminarea autorității de stat, sabotarea colectivizării comunei” și altele. Închis la Aiud, va mai fi scos viu o singură dată: la 6 mai 1959 ca martor al acuzării împotriva pr. dr. Liviu Galaction Munteanu și a pr. prof. Ioan Bunea. Pentru curajul său de a nu recunoaște vinovăția acestora va pri mi pedeapsa unor chinuri inimaginabile curmate prin moartea sa din 4 ianuarie 1961. La fel ca părintelui L. G. Munteanu, trupul i-a fost aruncat în groapa comună [3].
Marcu 6
30. Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat.
31. Şi El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin. Căci mulţi erau care veneau şi mulţi erau care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănânce.
32. Şi au plecat cu corabia spre un loc pustiu, de o parte.
33. Şi i-au văzut plecând şi mulţi au înţeles şi au alergat acolo pe jos de prin toate cetăţile şi au sosit înaintea lor.
„Şi au alergat acolo pe jos din toate cetăţile... şi s-au adunat la El" - aceasta s-a întâmplat în pustia Betsaidei, unde a fost săvârşită minunata saturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Dar ce atrăgea poporul la Domnul ? Simţirea dumnezeirii Sale. Dumnezeirea Domnului, ascunsă sub acoperământul firii omeneşti, se vădea prin cuvânt, prin faptă, prin privire şi prin toate ale Domnului; vădită făcându-se prin acestea, deştepta simţul Dumnezeirii ascuns în inima oamenilor, şi prin acesta îi atrăgea la Domnul. A opri această mişcare nu poate nimeni - nu numai cineva din afară, dar nici măcar cel ce o simte, fiindcă ea este mai adâncă şi mai puternică decât orice altă mişcarea sufletului. Aceeaşi Dumnezeire, vădită mai apoi de Mântuitorul, a atras la El oameni din toate neamurile care sunt sub cer. Aceeaşi Dumnezeire a lucrat în toată istoria Bisericii şi lucrează până în ziua de azi. O urmă cât de mică de Dumnezeire atrage oamenii. Dar ce urmare are această experienţă de pretutindeni şi de totdeauna a năzuinţei sufletului nostru către dumnezeiesc ? Dobândirea dumnezeiescului, a suprafirescului, a Dumnezeirii, care este izvorul suprafirescului. Această năzuinţă stă la temelia duhului nostru şi alcătuieşte firea sa, după cum poate vedea oricine din preocupările noastre intelectuale, estetice şi practice. Dar în fire nu se află amăgirea, nici minciuna; prin urmare, ele nu se află nici în această năzuinţă către dumnezeire. De aici reiese că Dumnezeu şi dumnezeiescul există şi că materialiştii, tăgăduind suprafirescul sunt împotriva firii duhului omenesc.
(Sf. Teofan Zavoratul)
