Martiri din Dacia Carpatica pentru Evanghelia lui Hristos: Sfantul Mucenic Sava de la Buzau

Sfantul Mucenic Sava s-a nascut in anul 334, intr-un sat din zona Buzaului. Parintele sau duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau calugari misionari in tinutul Buzaului unde, probabil, era si o episcopie si converteau la crestinism numerosi daco-romani, goti si "barbari" inchinatori la idoli.

In actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.

Asa s-a savarsit Sfantul Mucenic Sava la varsta de 38 de ani. Martiriul sau a avut loc la 12 aprilie, 372. Moastele sale au fost luate de crestini si de preotul Sansala si ascunse. Apoi, de frica gotilor, "au fost trecute din tara barbara in Romania", adica in Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373-374, la cererea Sfantului Vasile cel Mare catre dregatorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, "de a-i trimite moaste de sfinti", prezbiterii din Dacia au trimis moastele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, insotite de o scrisoare. Scrisoarea, intocmita de un preot invatat din Dacia sau de Sfantul Bretanion de la Tomis, poarta titlul "Epistola a Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu ce se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale". Ea a fost adresata, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dandu-i-se un caracter ecumenic, universal, cautand sa faca cunoscut tuturor ca si in Dacia Carpatica sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-mucenic-sava-la-buzau-118511.html

Sfantul Luca al Crimeei - despre petrecerea si minunile cuviosilor

Lumina lină a cunoaşterii lui Dumnezeu în inimile cuvioase

Iată că se apropie sfârşitul Sfintei Patruzecimi. Să ne adunăm gândurile şi să cercetăm: oare a fost atins scopul sfântului post?

Pentru ce a fost rânduit Postul Mare, care este obligatoriu pentru toţi creştinii? Pentru a ne putea pregăti ca să întâmpinăm cu vrednicie cea mai mare zi din istoria omenirii, ziua mântuirii neamului omenesc - a preaslăvitei Învieri a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos după moartea Lui pe Cruce.

Cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Mare, Sfânta Biserică începe cu grijă să ne pregătească pentru această întâlnire, amintindu-ne pildele evanghelice şi chemându-ne să pătrundem în tâlcul lor, iar apoi, în duminicile Patruzecimii, amintindu-ne evenimente din istoria Bisericii, legate mai ales de numele unor mari sfinţi.

În cea de-a cincea săptămână se înalţă înaintea noastră uluitorul chip al unei femei care a început ca noian a tot păcatul şi a toată necurăţia, pentru a deveni în cele din urmă înger în trup: chipul cuvioasei Maria Egipteanca, întoarsă fulgerător de Dumnezeu de pe calea cea pierzătoare a vieţii desfrânate, a vieţii de curvie, ea a devenit pentru noi toţi pildă a pocăinţei.

Ea nu ştia Sfânta Scriptură, nu a citit-o niciodată; a intrat în pustie fără cărţi, şi totuşi, cum povesteşte bătrânul Zosima, l-a uimit prin adânca cunoaştere a Scripturii. Dumnezeu însuşi a învăţat-o, fiindcă ea auzea în inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat străvedere, pe care nu o au oamenii obişnuiţi: cunoştea numele monahului Zosima, ştia că este preot. Ea ne-a arătat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocăinţă, chemându-ne şi pe noi pe această cale: fiindcă atunci când auzim de ea, de viaţa ei chinuitoare din pustie, trebuie să ne ruşinăm dacă nu ne pocăim deloc, dacă nu ne îngrijim de curăţirea inimii noastre.

Să ne amintim încă o pildă de mare pocăinţă, pe care a săvârşit-o făcătorul de minuni şi marele postitor care a fost sihastrul Iacov. După ce a săvârşit două păcate foarte grele, cumplite, el a căzut în deznădejde, vrând să lase vieţuirea sa şi să plece în lume - dar Domnul l-a repus pe calea pocăinţei, încât a petrecut zece ani într-o peşteră plină de oase omeneşti, plângând cu lacrimi de sânge păcatul său înfricoşător. Şi a fost miluit de Dumnezeu, Care i-a înapoiat darul facerii de minuni.

Aceste pilde strălucitoare de pocăinţă ale cuvioşilor ne îndeamnă şi pe noi să ne pocăim de păcatele noastre. Şi astăzi vreau să vă spun câteva cuvinte despre cuvioşi în general. Cuvioşii sunt sfinţii monahi şi pustnici. Din păcate, demult au început să fie osândiţi cu asprime şi grosolănie toţi monahii, chiar să fie numiţi paraziţi, depravaţi, să se spună cu dispreţ că ei se îngrijesc numai de mântuirea propriului suflet, că nu le pasă de suferinţele şi de răul din lume.

Să fie adevărat? Nicidecum! Este o minciună grosolană, fiindcă cei ce sălăşluiau în mănăstirile Egiptului, Palestinei, iar apoi şi în cele ale Rusiei, s-au ostenit foarte mult în slujirea adusă de ei lui Dumnezeu. Da, într-adevăr, ei se ocupau numai de curăţirea propriei inimi. Da, într-adevăr, ei năzuiau numai să intre în împărtăşirea personală cu Dumnezeu. Oare lucrul acesta nu este însemnat, nu este necesar pentru lume? Ba da, este cât se poate de necesar, fiindcă cei care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, istovindu-şi trupul în rugăciune şi postire, au devenit cu adevărat mari. Despre ei Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către evrei: De care lumea nu era vrednică (Evr. 11, 38). Şi însuşi Domnul Iisus Hristos spune că ei sunt lumina lumii, ei sunt sarea pământului (v. Mt. 5, 13-14).

Ce adevăr adânc stă în aceste spuse! Prin viaţa lor îngerească ei luminează în

întunericul păcatului ca stelele cerului, arătându-ne calea pe care trebuie să mergem. Ei ne-au arătat icoana a ceea ce trebuie să fie, măcar într-o mică măsură, fiecare creştin. Asupra lor s-au împlinit uluitoarele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos: Amin, amin zic vouă: cel ce crede întru Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face (In. 14, 12).

În cei care citesc pentru întâia dată cuvintele acestea răsare îndoiala: „Cum, poate cineva să facă minuni ca cele ale lui Hristos şi chiar mai mari?” Da, nu vă îndoiţi de asta, fiindcă au fost mari cuvioşi care au făcut lucruri asemenea celor pe care le-a făcut însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Mulţi cuvioşi au înviat morţi - de pildă, cuviosul Macarie cel Mare, cuviosul Eftimie cel Mare, cuviosul Serghie din Radonej (acesta a înviat un băiat pe care tatăl său îl adusese mort).

Au fost alţi cuvioşi mari care, asemenea Domnului Iisus Hristos, Care a săturat cu puţină pâine patru mii şi cinci mii de oameni, au săturat, fără să aibă mâncare la îndemână, multe sute de oameni flămânzi, care veniseră în mănăstire. Cu rugăciunile lor, magaziile mănăstireşti se umpleau în chip minunat cu grâne şi cu pâine atunci când fraţii flămânzeau şi erau gata să se împrăştie ca să nu moară de foame. Oare nu vă amintiţi de minuni asemănătoare făcute de cuvioşii Serghie din Radonej, Macarie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfinţit şi mulţi alţii? Cu rugăciunea lor, ei umpleau deodată hambarele pustii, încât hrăneau nu numai obştea, ci şi pe flămânzii şi pe săracii care veneau în mănăstire. Iar Sfântul Teodosie cel Mare a făcut o minune cu adevărat ca cele ale lui Hristos, saturând poporul în mănăstire când se terminaseră cu desăvârşire proviziile de hrană.

În rai, înainte de cădere, strămoşii noştri, Adam şi Eva, aveau stăpânire asupra tuturor fiarelor. Stăpânirea aceasta a fost pierdută de către ei atunci când neamul omenesc a căzut în stricăciune. S-au aflat însă oameni mari care au recăpătat-o. Cuvioşii Serafim din Sarov şi Serghie din Radonej hrăneau din mână urşi, iar urşii îi ascultau, îi înţelegeau. Cuvioşilor Gherasim şi Chiriac le-au slujit toată viaţa nişte lei, iar cuviosul Zosima, care mai târziu a devenit mucenic, trăia în mijlocul unei haite de fiare sălbatice. Stătea de vorbă cu ele, ele îl înţelegeau, îl iubeau, iar când a sosit ceasul muceniciei lui, din pustie a venit un leu uriaş şi a pus capăt chinurilor.

Cuviosul Serafim Rose: Explicarea fenomenelor OZN

Cea mai recentă carte a Dr. Jacques Vallee despre OZN-uri, The Invisible College dezvăluie care sunt opiniile unora dintre cei mai prestigiosi cercetători asupra acestei probleme. Dr. Vallee consideră că ne aflăm astfel "foarte aproape" de o întelegere clară a naturii acestui fenomen.

El observă că ideea existentei unei forme de inteligentă "extraterestră" a devenit la modă, atât printre oamenii de stiintă, cât si în cercurile celor care ghicesc norocul (astrologii zilelor noastre), mai ales ca rezultat "al setei neostoite de a contacta inteligente superioare care să aducă rezolvarea miraculoasă a tuturor problemelor ce sfâsie si agită biata noastră planetă".

În mod semnificativ el mai notează că ideea unor vizitatori din spatiul extraterestru a devenit marele mit, sau "superbul neadevăr" al vremurilor noastre.

Totusi credinta în acest mit i se pare o naivitate: "Explicatia aceasta este prea rudimentară; ea nu acoperă diversitatea interactiunilor dintre ocupantii obiectelor zburătoare si pământeni, si nici marea varietate comportamentală a celor dintâi". Dr. Hynek notează că, pentru a explica diversitatea efectelor produse de OZN-uri, trebuie să plecăm de la ideea că ele sunt "un fenomen cu efecte fizice fără îndoială, dar care prezintă si atribute ce tin de sfera psihicului" (The Edge of Reality, p. 259). Dr. Vallee crede că ele sunt "atât obiecte fizice, cât si instrumente psihice, ale căror proprietăti specifice rămân să fie definite de acum înainte" (The Invisible College, p. 200).
Teoria că OZN-urile nu există de fapt ca obiecte concrete si că ele tin doar de fenomenele psihice sau parafizice a fost înaintată de un număr de cercetători încă de la începutul anilor 1950. Pe parcurs însă ea s-a erodat, pe de o parte datorită proliferării grupurilor de tip sectar ce exaltau ideea originii "extraterestre" a OZN-urilor, si pe de alta datorită chiar explicatiilor oficiale, ce corespundeau perfect marii majorităti a opiniei publice, conform căreia întregul fenomen este pură imaginatie. *

* Keel, UFOs: Operation Trojan Horse, pp.38,41

Dar, în prezent, cercetători de mare prestigiu sunt de acord în a considera că, desi OZN-urile prezintă indubitabil caracteristici "fizice", ele nu pot fi nicidecum socotite "nave spatiale" aflate în posesia cuiva, ci ele tin în mod clar de domeniul parafizic sau ocult.

Într-adevăr, de ce atât de multe OZN-uri aterizează atât de des exact pe mijlocul soselelor? De ce aceste aparate atât de sofisticate si demonstrând o tehnologie atât de "avansată" au nevoie atât de des să fie "reparate"? De ce este nevoie ca ocupantii lor să ia atât de des probe de la sol (pe parcursul unei perioade care însumează deja 25 de ani!) si să "testeze" un număr atât de mare de oameni dacă ele sunt într-adevăr misiuni de recunoastere asa cum pretind "umanoizii" de la bordul lor?

Dr. Vallee se întreabă pe bună dreptate dacă nu cumva ideea cu "vizitatorii din spatiul cosmic" este o pură diversiune, având "scopul precis de a disimula natura infinit mai complexă a tehnologiei, care mai ales dă amploare acestor fenomene" (The Invisible College, p. 28). El crede că "de fapt noi nu avem de-a face cu valuri succesive de vizitatori extraterestri; noi ne confruntăm de fapt cu un sistem de control". "De fapt prin "Întâlnirile de gradul III" se realizează un foarte eficace sistem de control al convingerilor si credintelor individului". "Fiecare val de OZN-uri are un impact social din ce în ce mai mare. Mase din ce în ce mai largi de tineri sunt atrasi până la fascinatie de problemele cosmosului, de fenomenele psihice si para-psihice, de noi frontiere ale constiintei. Apar mereu pe această temă sumedenii de cărti si articole care modifică în profunzime mentalitătile si întreg spatiul cultural în care trăim".

Într-o altă carte a sa, Dr. Vallee notează: "A devenit deja posibilă determinarea a mari segmente ale populatiei să creadă în existenta unor rase supranaturale, în posibilitatea masinilor zburătoare, în pluralitatea lumilor locuibile, si aceasta doar cu ajutorul câtorva scene si imagini atent regizate, ale căror detalii sunt adaptate desigur culturii si superstitiilor existente într-un anumit spatiu geografic la un moment dat"1).
* Vallee, Passport to Magonia - Pasaport pentru Magonia, Henry Regnery Co., Chicago, 1969, pp. 150-1

Există însă unele mici detalii care pot arunca lumină asupra întelesului acestor "scene regizate" si care nu au scăpat cercetătorilor atenti ai fenomenului, mai ales atunci când s-au avut în vedere "Întâlnirile de gradul III" si cele de "contact direct" cu umanoizii; si anume, acestea sunt detalii de o factură profund "absurdă" sau care sunt de un rationament a căror rationalitate nu poate nicicum anula latura lor absurdă (Valle, The Invisible College).

În mod si mai semnificativ, întâlnirile sunt în întregime gratuite, fără vreun scop sau înteles clar. Un psihiatru din statul Pennsylvania a avansat chiar ideea că absurditatea ce caracterizează aproape toate "Întâlnirile de gradul III", nu este altceva decât o foarte clară tehnică hipnotică. "Când persoana este tulburată de elemente absurde sau contradictorii, pe care se luptă să le înteleagă, atunci psihicul său este foarte deschis si receptiv la transferul de idei, la vindecări miraculoase, si asa mai departe".

Viata, fapte si cuvinte de invatatura ale Sfantului Calinic de la Cernica

 

SFÂNTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA
(1787-1868) 

 

a. Viaţa

 

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787, în Bucureşti, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din Sfântul Botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. De asemenea, şi mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educaţie religioasă aleasă, învăţând carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic. La 3 decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie. Tot atunci primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica. În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales stareţ în Mănăstirea Cernica. Nu avea atunci decât 31 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mănăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă obşte monahală.

La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Râmnicului - Noului Severin, pe care o păstoreşte timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la mănăstirea de metanie, iar la 11 aprilie, 1868, se mută la cereştile lăcaşuri.

Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a făcut la 21 octombrie, 1955, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. 

 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

 

1. Cuviosul Calinic, încă pe când era călugăr tânăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie şi se lupta împotriva somnului. Dormea numai trei ceasuri pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele ale mănăstirii.
2. După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic şi-a pus această aspră rânduială, ca în toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte la foc, fără numai pâine cu apă după apusul soarelui, iar sâmbăta şi Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinţii şi să se mângâie cu înfrânare.
3. Mărturisesc părinţii care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii adânciţi în orbite din pricina multei privegheri şi a atâtor lacrimi, căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.
4. În anul 1813, murind de boala ciumei mulţi preoţi călugări din Mănăstirea Cernica, stareţul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Fiind însă foarte ascultător şi lăsându-se în voia lui Dumnezeu, a primit Taina Sfintei Preoţii, săvârşind cele sfinte în toată viaţa sa cu lacrimi şi cu multă evlavie.
5. După primirea darului preoţiei, Sfântul Calinic a început şi mai mult a se nevoi şi a sluji cu osârdie tuturor. Că era plin de dumnezeiasca dragoste către toţi, după cuvântul ce zice: „Dacă vrei să te iubească toţi, iubeşte şi tu pe toţi". De vedea pe cineva scârbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta şi după ale sale puteri îi mângâia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toţi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc.
6. Sfântul Calinic era atât de smerit, că, pe cât se înălţa cu cinstea şi cu darul de către toţi, cu atât mai mult se smerea către toţi, după cuvântul Domnului, Care zice: Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 26).
7. Ajungând Cuviosul Calinic duhovnic al Mănăstirii Cernica, aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte se mărturiseau la sfinţia sa, pentru că toţi se cucereau de nevoinţa lui şi îşi făceau adăpostire şi mângâiere supărărilor lor. Era atât de iscusit duhovnic, că veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi multă lume din afară şi chiar mitropolitul.
8. Fericitul părinte Calinic, ori de câte ori era ocărât de cineva, grăia de bine; iar pe cel care îl nedreptăţea îndată îl miluia şi îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dânsul în chilie altceva nu se găsea, fără numai un ulcior cu apă.
9. Spuneau părinţii că în chilia sa, cuviosul era atât de liniştit, încât nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, când, adică, se odihnea şi când era la rugăciune. 
   
   
   Integral la  Sfinti romani

Predica Parintelui Arsenie Boca la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Prea fericitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, ne asigură de adevărul celor scrise chiar de el; „iară dacă unii nu vor crede, Dumnezeu să le fie milostiv, că aceia se uită numai la slăbiciunea firii omeneşti”, pierzând din vedere puterea lui Dumnezeu.

Awa Zosima, bărbat îmbunătăţit, dintr-o mănăstire din Palestina e ispitit de gândul desăvârşirii, la care se credea a fi ajuns. Deci voia să ştie dacă se mai află oarecine pe pământ să-1 întreacă? Cineva îl îndreaptă la o mănăstire lângă Iordan. Acolo se potrivi obiceiului călugărilor, care în postul mare aveau o petrecere prin pustie, împrăştiaţi. Zosima intră în adâncul pustiei, cale de 20 de zile de mers. Vede pe cineva, mergând, mai mult ca o nălucă, cu părul alb, cu înfăţişarea arsă de soare. Fuge Zosima după arătare. Arătarea îl opreşte, spunându-i pe nume: „Părinte Zosima, dă-mi o haină să mă acopăr, că-s femeie”. I-a spus că-i şi preot. Mult s-au târguit, din smerenie, pentru blagoslovenie, care să o dea. Femeia se ruga în aer. Zosima a avut gând de sminteală, că-i duh rău, care se preface că se roagă. Femeia i 1-a descoperit şi 1-a rugat s-o creadă că-i femeie păcătoasă, dar întărită cu sf. Botez. Awa Zosima o leagă cu jurământ să-şi spună viaţa.

O viaţă începută greşit… Egipteancă de neam, fugită de la părinţi de la 12 ani, petrecând în Alexandria, pentru destrăbălări publice cu toţi derbedeii vieţii… Aşa a petrecut 17 ani… „Dar nu luam bani; aveam numai poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrânată de-a mă tăvăli în noroi. Acesta socoteam că e scopul vieţii!” Norod de bărbaţi libieni… se duceau la Ierusalim la praznicul, atunci instituit, al înălţării sf. Cruci.

II.
La Ierusalim n-a putut intra nicidecum în Biserică. Ceilalţi intrau fară nici o împiedecare; ea nu putea. O putere o oprea. Şi-a dat seama în curtea Bisericii că noroiul faptelor ei n-o lasă. Vede o icoană a Maicii Domnului. Se făgăduieşte să-şi schimbe viaţa. Atunci a intrat neîmpiedecată, învrednicindu-se de vederea sfintei Cruci.
-„Treci Iordanul şi bună odihnă vei afla !” I-a spus un glas. Un om îi dă trei monede cu care cumpără trei pâini.
-Care-i calea la Iordan ? (Ultimele vorbe cu oamenii); călătoria.

III.
17 ani de lupte cumplite cu gândurile curviei, ca şi cu nişte fiare sălbatice. Dorinţe de carne, vin, desfătări, cântece drăceşti, etc. Alerga cu mintea la icoana pe care o văzuse. O lumină sfârşea lupta. Suferinţa frigului şi a arşiţei. In convorbire strecura şi citate din Scriptură, – mirând pe Zosima. L-a legat să nu spună nimănui nimic.
- „La anul să vii, dar nu după rânduiala mănăstirii, ci în ziua Cinei celei de Taină, aducând Sfânta împărtăşanie. Stai cu Ea pe ţărmul Iordanului. Eu voi veni să mă împărtăşesc. O doresc cu dragoste nestăpânită.” Zosima se mâhnea de lungimea anului.
Un potir mic cu Sfânta împărtăşanie. O aşteptare cu pocăinţă. Femeia vine, în sfârşit, însemnând Iordanul cu sfânta cruce, şi-1 trece. Impărtăşirea. Trecerea Iordanului iarăşi în pustie.

Peste un an iarăşi plecarea călugărilor în pustie. Zosima se ruga s-o regăsească. A găsit-o moartă, cu o însemnare scrisă pe pământ:„Ingroapă,Părinte Zosima, în acest loc, trupul smeritei Măria. Dă ţărâna ţărânei. Roagă-te mereu către Domnul pentru mine. M-am săvârşit în luna lui aprilie, după romani, chiar în noaptea patimii mântuitoare, după împărtăşirea Cinei celei de Taină şi dumnezeieşti”. Scrisoarea n-o ştersese vântul, deşi trecuse un an peste ea. Zosima a aflat şi numele cuvioasei. A aflat că îndată după împărtăşire, într-o noapte, a săvârşit calea obişnuită de 20 de zile; ea a facut-o într-un ceas. Un leu i-a venit Awei în ajutor, săpând groapa cuvioasei.

IV.
Deci e cu putinţă corectarea unei vieţi greşite. Vârsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieţii sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens. Este o cumpănă de ispăşire a relelor: 17 ani de pofte păcătoase, căutate cu nesaţ, aduc – pentru cine vrea să se mântuiască – 17 ani de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor. Sfânt să fii – şi încă dintre cei întocmai cu Apostolii – şi nu pleci din lumea aceasta fară să te spovedeşti curat, şi nu pleci fară sfintele Taine. Iată o femeie, care a smerit pe Awa Zosima. Şi iată un model de încurajare pentru orice inimă zdrobită de păcat sau cu cârma vieţii ruptă şi fară Sensul vieţii. Lipeşte-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata şi viaţa ta se va umple de sens.

Prislop, 10.IV.49.
Parintele Arsenie Boca “Cuvinte vii”

Un sfant de geniu: Arhiepiscopul Luca al Crimeei (1877-1961)

„Lumea noastră are nevoie de sfinţi de geniu, la fel cum un oraş bântuit de ciumă are nevoie de medici”, exclama în 1942, extraordinara Simone Weil[1]. Ne-am putea imagina sfântul de geniu ca pe un om care a reuşit să „împace” în el însuşi cunoaşterea şi credinţa, cultura şi evlavia, acţiunea şi contemplaţia. În zbuciumatul secol al XX-lea, personalităţile cele mai semnificative din acest punct de vedere au provenit cu precădere din spaţiul slav. Acea parte a Europei se afla atunci în „cuptorul de foc” al ateismului bolşevic. Poate părea surprinzător că în acelaşi creuzet s-au zămislit martiri şi monştri apocaliptici. Dar logica divină e uneori paradoxală![2] O personalitate genial-harismatică, prigonită de regimul sovietic ateu, dar venerată astăzi în lumea ortodoxă a fost şi Valentin Voino-Iaseneţki, profesor chirurg, cunoscut şi ca Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei (1877-1961).   

1. Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961)

Valentin Voino-Iaseneţki (Валентин Войно-Ясенецкий), s-a născut în localitatea Kesţ din estul Crimeei, la 14/27 aprilie 1877. În pofida originii nobile a familiei sale (ascendenţii pe linie paternă erau cunoscuţi în veacul al XVI-lea), situaţia materială era destul de modestă. Felix şi Maria Iaseneţki au avut împreună cinci copii. Felix Iaseneţki, de confesiune romano-catolică (ceilalţi membri ai familiei erau ortodocşi), a reuşit să-i transmită fiului său sobrietatea dar şi evlavia ieşită din comun[3]. Pe Valentin l-au pasionat de mic pictura şi literatura. După absolvirea Şcolii de Arte din Kiev, se gândea chiar să urmeze cursurile Academiei de Arte din Sankt Petersburg. Însă o criză religioasă, declanşată de frecventarea Lavrei Pecerska, l-a făcut să-şi reconsidere opţiunea. Se decide aşadar pentru medicină, din dorinţa de a se pune cu totul în slujba aproapelui. Chiar dacă mai practică o vreme pictura, atenţia i se îndreaptă către oamenii simpli: călugări, mujici, cerşetori, pelerini. Fapt semnificativ, primul tablou cu care participă la o expoziţie înfăţişează un cerşetor bătrân cu mâna întinsă[4]. Dragostea pentru cei nevoiaşi o deprinsese şi de la marele scriitor Lev Tolstoi, mentorul adolescenţei sale, pentru a cărui operă nutrea o atracţie pătimaşă, dar pe care îl va repudia mai târziu[5].   

Pe lângă veleităţile literar-artistice, tânărul Valentin dovedea interes pentru ştiinţele umaniste, teologie, filosofie şi istorie[6]. Astfel, înainte de a se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, a studiat timp de un an istoria şi filosofia dreptului, economia politică şi dreptul roman. Materiile pentru care nu simţea nicio atracţie erau matematicile şi ştiinţele naturale (fizică, chimie, mineralogie)[7]. Ca medicinist, l-a preocupat studiul anatomiei corpului uman. Disecţia pe cadavre, pe care o stăpânea la perfecţie, o privea „cu un ochi de artist” (aşa cum o priveau odinioară şi pictorii renascentişti). Peste ani, va afirma ironic: „dintr-un artist ratat, am devenit artist în anatomie şi chirurgie”[8]. Totuşi, talentul de desenator îi va folosi mai târziu la realizarea planşelor cu care îşi va ilustra prelegerile de anatomie topografică… 

2. Valentin Iaseneţki în anii studenţiei

Pasiunile politice l-au ocolit, deşi a simpatizat o vreme cu partidul popular („narodnicist”) Narodnaia Volia, care, ca şi alte mişcări ale vremii, s-a dedat la numeroase asasinate politice[9]. Dat fiind că dragostea de semeni s-a dovedit mai puternică decât dorinţa de afirmare personală, la sfârşitul anilor de studiu, Valentin a cerut să fie repartizat ca medic comunal. (Spre stupefacţia colegilor şi a profesorilor, care îi prevedeau un viitor strălucit ca savant de vocaţie![10]) Totuşi, o dată cu izbucnirea războiului Ruso-Japonez, după un stagiu pregătitor la Clinica de Oftalmologie din Kiev, se încadrează voluntar în detaşamentul Crucii Roşii din Extremul Orient (Cita)[11]. Slujirea aproapelui aflat în suferinţă îl va însoţi de acum toată viaţa…

În oraşul Cita s-a căsătorit cu Ana Vasilievna, soră medicală, cu care a avut patru copii (Mihail, Elena, Alioşa, Valentin). Următorii treisprezece ani a lucrat ca medic de ţară în diferite localităţi (Ardatov, Verhni Liubaz, Fatez, Romanovka, Pereslavl Zaleski), dovedind o putere de dăruire de-a dreptul „titanică”. Miile de bolnavi pe care îi opera în fiecare an i-au adus faima printre oamenii simpli, care veneau de la zeci de kilometri pentru a fi vindecaţi de doctorul milostiv. (Se ştie că Valentin nu a cerut niciodată vreunui pacient o renumeraţie, oricât de binemeritată!) Aşa cum avea să mărturisească ulterior, în acea vreme a fost „unul dintre pionierii operaţiilor majore… pe căile biliare, stomac, pancreas, pe creier”[12]. În pofida greutăţilor materiale, îşi începe studiile doctorale la Moscova (pe tema anesteziei regionale), finalizându-le în 1916. Unul dintre profesorii prezenţi la susţinerea tezei sale se exprima astfel: „Ne-am obişnuit ca dizertaţiile de doctorat să fie scrise de obicei… cu scopul dobândirii unor funcţii mai înalte şi ca atare să nu aibă mare valoare ştiinţifică. Însă când am citit cartea dumneavoastră am rămas cu impresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nu cânte şi am apreciat-o în chip deosebit”[13].

Anul 1917 a marcat o cotitură dramatică în viaţa doctorului: îmbolnăvirea soţiei (tuberculoză) şi izbucnirea tulburărilor revoluţionare din Rusia. În acest context, Valentin a luat decizia de a merge în Taşkent, unde a fost numit medic şef al spitalului din oraş. Acolo, războiul civil făcea încă victime: arestat ca urmare a unui denunţ, nu lipsea mult ca Valentin să fie executat. Deşi salvat ca prin miracol de intervenţia unui oficial, acest episod a contribuit la agravarea bolii soţiei, care va trece la Domnul în 1919. De copiii săi se va îngriji de acum înainte Sofia Sergheevna, o infirmieră devotată de la spitalul din Taşkent, care le va deveni pe drept cuvânt o a doua mamă[14]. 

Integral la Blogul lui Alexandru Valentin Craciun

Sfantul Teofan Zavoratul: Dragostea este distrusa de faradelegi!

„Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci”. Dragostea e nimicită de fărădelegi ; cu cât mai sunt multe păcate, cu atât este mai puţină dragoste. Acolo unde sunt doar păcate, nu căuta dragoste. Înseamnă că cel care doreşte răspândirea dragostei şi dezrădăcinarea neiubirii trebuie să se îngrijească de împuţinarea păcatelor şi îngrădirea iubirii de păcat. Iată adevăratul principiu al umanismului ! Acceptându-l, trebuie acceptate toate mijloacele prin care poate fi stârpit păcatul. Păcatele din afară sunt rodul păcătoşeniei lăuntrice, iar păcătoşenia lăuntrică îşi are rădăcina în egoism şi în mlădiţele acestuia. Prin urmare, umaniştii ar trebui să-şi ia ca lege rânduielile prin care se dezrădăcinează egoismul; iar egoismul este înăbuşit cel mai bine prin tăierea poftelor. Nu da frâu liber poftelor şi vei birui egoismul degrabă. Dimpotrivă, orice mijloace ai întrebuinţa împotriva egoismului, nu vei avea nici-o reuşită dacă dai frâu liber poftelor. De fapt, sporirea egoismului şi secarea dragostei caută înmulţirea răului. Şi totuşi, acesta este duhul vremii noastre – iar răul creşte.


Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (editura Sophia)