ISTORICUL GHEORGHE NISTOROIU: TEMNITA COMUNISTA - ULTIMUL DOMICILIU AL MULTOR EROI ROMANI AI CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

        Răsplătiţi pentru meritele deosebite de a-şi fi pus mai presus de propria viaţă, Ţara şi Neamul, cel puţin 81 de generali români au fost oaspeţii iniţial ai lui Mihai I, care le-a oferit onoarea de a da jertfa supremă în chinurile greu de imaginat ale infernului concentraţionar, născut prin decretele regale, şi păstrat cu grijă de partenerii de coaliţie, comuniştii rămaşi la putere după plecarea regelui.

        La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali : Aurel Aldea –mort 1949, Constantin Anton – mort 1950, Constantin Antonie –mort 1952, Emanoel Barzotescu –mort 1951, Ion Carlaonţ –mort 1950, Dumitru Carlaonţ –mort 1952, Constantin Eftimiu –mort 1950, Nicolae Gheneraru –mort 1950, Iosif Iacobici –mort 1952, Gheorghe Koslinschi –mort 1950, Nicolae Macici –mort 1950, Gheorghe Macici –mort 1952, Socrate Mardari –mort 1954, Gabriel Negrei – mort 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu –mort 1949, Olimpia Stavrat – mort 1951, Gheorghe Stavrescu –mort 1951, Ion Sichitiu – mort 1952, Nicolae Stoenescu – mort 1951, Ion Topor – mort 1950, Alexandru Vatamanu –mort  1951.

         La închisoarea Sighet au dat jertfă martirică, în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – mort 1950, Grigore Georgescu –mort 1952, Alexandru Glatz – mort 1953, Gheorghe Marinescu – mort 1952, Nicolae Marinescu –mort 1953, Nicolae Pais –mort 1952, Alexandru Popovici –mort 1953 (96 de ani), Epure Popovici –mort 1953, Cehan Racoviţă –mort 1954, Mihail Racoviţă – mort 1954, Radu Roşculeţ – mort 1952, Nicolae Samsonovici –mort 1950, Nicolae Tataranu –mort 1952, Alexandru Tătărăscu – mort 1951, Gheorghe Vasiliu –mort 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek –mort 1953.

         La Jilava au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu –mort 1946, Radu Băldescu –mort 1953, Sergiu Enulescu –mort 1949, Constantin Iordăchescu –mort 1950, Gheorghe Iliescu – mort 1957, Ion Mihăilescu –mort 1949, Ion Negulescu –mort 1949, Radu Rosetti – mort 1949, Constantin Teodorescu –mort  1950, Dumitru Teodorescu –mort 1957, Constantin Piky Vasiliu –mort 1946, Mihail Voicu –mort 1958.

          La închisoarea Văcăreşti, în urma detenţiei, au dat jertfa supremă un grup de noua generali: Ioan Arbore –mort 1954, Nicolae Ciuperca –mort 1950, Constantin Constantin –mort 1948, Grigore Cornicioiu –mort 1952, Constantin Ilasievici –mort 1955, Radu Korne – mort 1949, Vasile Mainescu –mort 1953, Ioan Mihailescu – mort 1957, Gheorghe Rozin –mort 1961.

          Canalul Mortii a fost locul unde au avut parte de o moarte cumplita sase generali: Gheorghe Giosan – mort 1953, Ioan Ilcuşu –mort 1953, Alexandru Nicolici –mort 1953, Emil Palangeanu –mort  1953, Nicolae Stoenescu – mort 1959, Constantin Voiculescu – mort 1953.

         Închisoarea Făgăraş a fost locul de detenţie de unde nu au mai apucat să plece niciodată cinci generali: Emanoil Leoveanu – mort 1959, Gheorghe Stefan Liteanu –mort 1959, Gheorghe Linteş – mort 1955, Ion Popescu – mort 1954, Vasile Zorzor –mort 1952.

      La Râmnicul-Sărat, acolo unde beciurile nu au ferestre,  au murit orbi, înfometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei generali: Gheorghe Dobre –mort  1959, Gheorghe Jienescu –mort 1953, Constantin Pantazi –mort 1958.

       În închisoarea Piteşti, „academia reeducării„, în chinuri cumplite au fost exterminaţi doi generali: Mihail Kiriacescu – mort 1960, Constantin Trestioreanu –mort 1957.

        La închisoarea  Botoşani a murit generalul Ion Petrovan în 1963, la Galaţi - generalul  Petre Vasilescu în 1959,la închisoarea Gherla - generalul Vasile Pascu mort în 1960, la închisoarea  Tg. Ocna - generalul  Constantin Tobescu, mort în 1951, la închisoarea Ocnele Mari - generalul  Arthur Popescu, mort în 1952, la închisoarea  Dej - generalul  Traian Teodorescu, mort în 1951.

         Istoria glorioasei Armate Române cuprinde şi nume de generali care au dat suprema jertfă pe frontul absurd al marilor trădări de neam şi ţară, aşa cum a fost cazul generalului Gheorghe Avramescu, a cărei moarte încă nu este nici astăzi suficient de cunoscută.

        Mă voi opri cu respect asupra câtorva biografii de generali români, adevărate icoane ale unei reale demnităţi puse în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului lor, din păcate mult prea puţin cunoscute de generaţiile actuale de români, obligaţi să creadă că românismul este deja o noţiune învechită într-o realitate europeană.   

   

   Gheorghe Avramescu (1884-1945)

   Gheorghe Avramescu s-a născut în Botoşani, la 26 Ianuarie 1884, într-o veche familie răzăşească. După terminarea claselor primare şi a liceului „August Treboniu Laurian” din localitatea natală, între 1906-1907 a urmat cursurile Şcolii militare de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent în 1908, locotenent în 1911, campania din Bulgaria (1911-1913), iar între 1913-1914, a terminat cursurile Şcolii Superioare de Război, cu gradul de căpitan. A comandat compania 9 din Regimentul 78 şi Batalionul 3 în Dobrogea la începutul primului război mondia, până la 3 Octombrie 1916, când a fost rănit. După o scurtă refacere se remarcă în luptele de pe valea Neajlovului şi Argeşului. Cu mai multă râvnă şi abnegaţie se remarcă în campania din 1917 în luptele de la Mărăşeşti, fiind avansat maior şi comandant al Trupelor de Est. Urcă la gradul de lt. colonel în 1923, la cel de colonel în 1929, general de brigadă în 1936 În Mai 1940 devine general de divizie, iar la începerea celui de-al doilea război mondial, va comanda Divizia 10 Infanterie, pregătind apărarea Dobrogei. De la 4 Iunie 1941 i s-a încredinţat comanda Corpului de Munte, pe care l-a condus admirabil în cadrul Brigăzilor 1 Munte şi 8 Cavalerie, de la Suceava, Marea de Azov, Genicesk, Salkovo, Kerci, Sevastopol.

        În noaptea de 21/22 Iunie 1941, comandantul Corpului de Munte, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, a trecut alături de generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, Prutul, începând ofensiva eliberării Basarabiei, pe direcţia Izmail-Cetatea Albă-Lăpuşana-Tighina-Tiraspol-Nistru.

        În 1942 urcă la gradul de general de Corp de armată, evidenţiindu-se în luptele grele de la Odessa Tatarca în Peninsula Crimeea şi în marea bătălie de la Sevastopol. S-a remarcat ca un ofiţer extrem de conştiincios şi conştient de datoria sa (remarca generalul Mattenklott, comandantul Corpului 30 armată germană) S-a interesat cu multă sârguinţă şi conştiinciozitate de instrucţia trupelor de munte şi de organizarea poziţiei de pe litoralul Mării Negre, care în parte a putut fi socotită ca  model. Ieşind mereu în teren a exercitat o mare influenţă asupra trupei...A corespuns în foarte bune condiţiuni situaţiei sale.  În Ianuarie 1943, preia Armata a 4-a în locul generalului Nicolae Ciupercă care se afla în Stepa Kalmukă, după marea catastrofă de la Cotul Donului-Stalingrad. Imediat după ce a preluat comanda Armatei a 4-a generalul Gheorghe Avramescu a organizat cea mai mare operaţiune strategică de apărare de pe Frontul de Est, cunoscută sub numele „Capul de Pod Kuban”, cu scopul de a asigura retragerea trupelor române şi germane blocate în Caucaz spre Peninsula Taman care a construit un veritabil „scut”de apărare şi pentru trupele române aflate în Crimeea. 

         Capul de Pod de formă semicirculară avea flancurile sprijinite pe litoralul maritim de la Marea Neagră la Sud şi Marea de Azov la Nord. Operaţiunea de apărare din Kuban a rezistat de la 12 Februarie la 9 Octombrie 1943, reuşind să salveze peste 200 000 de militari români din Armatele 3 şi 4 române şi tot atâţia germani, prin Peninsula Taman, pe o lărgime de 80 de km, denumit „Linia Albastră”.

         La 1 August 1944, comanda Armata a 4-a, care împreună cu Diviziile 5-6 Infanterie române formau Corpul 6 Armată, instalat în apărare la Vest de Iaşi, între grupul Mieth, cu Corpul 4 Armată român la Nord de Iaşi şi Corpul 5 Armată român, ce făcea parte din Corpul de Armată general Kirschner comandant al unui Corp de armată german, fără trupe, având ca obiectiv apărarea Târgului Frumos. Generalul Avramescu semnalează lui Antonescu defectuoasa organizare a germnilor, care ofereau comandamente în loc de trupe, cerând scoaterea Marilor Unităţi române din subordinele grupurilor Mieth, Kirschner şi Wohler. Antonescu nu dă urmare cererii generalului Avramescu. La 20 August 1944, sovieticii au străpuns apărarea Corpului 6 Armată. Generalul Avramescu cere retragerea pe poziţia Traian (Dealul Mare). Antonescu şi nemţii cer rezistenţa şi contraatacuri. Din nou generalul Avramescu cere la 21 August desprinderea trupelor ameninţate cu distrugerea şi refacera apărării pe linia Adjud- Nămoloasa-Brăila. Şeful statului ezită şi a doua zi, pe 22 August, practic Corpul 6 Armată nu  mai exista. Sovieticii ocupaseră Dealul Mare şi Valea Bârladului. Avramescu îi cere lui Antonescu eliberarea de la conducerea Armatei 4 şi pleacă la Sibiu, dar revine la comanda Armatei a 4-a imediat după căderea lui Antonescu. La comandamentul Armatei a 4-a Române apare şi generalul sovietic Gavrilă Şerşciuc, trimis de generalul Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietică, în subordinea cărea intra şi Armata a 4-a română. Încep suspiciunile şi amestecul în conducerea operaţiilor, soldate cu 12 000 de victime româneşti „graţie” intervenţiei neinspirate a generalului sovietic, care contramandase manevra lui Avramescu. Era semnalul că se începuse înlăturarea marilor comandanţi români care luptaseră în Est. La 25 Octombrie 1944, după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc din Câmpia de Vest-Oradea-Carei-Satu Mare, generalul Gheorghe Avramescu, prin Ordinul de zi 392 s-a adresat ostaşilor Armatei Române eliberatoare: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru. Zdrobit de focul năprasnic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump”. La 26 Octombrie continuă campania de eliberare a Ungariei şi Cehoslovaciei. La 31 Ianuarie 1945 Avramescu ajunge general de armată, iar pe 9 Februarie este trecut în rezervă. Mareşalul Rodion Malinovski a cerut revenirea lui Avramescu la conducerea Armatei a 4-a, întrucât sub comanda generalului Nicolae Dăscălescu potenţialul de luptă al armatei scăzuse la jumătate. La 2 Martie 1945 generalii Avramescu şi Dragomir au fost chemaţi la Punctul de Comandă al grupului de armată Jmacenko, comunicându-le iminenta plecare la Bucureşti. De fapt se hotărâse arestarea lor. Se presupune că Avramescu a fost arestat întrucât putea să devină aliatul Guvernului general Rădescu, în ţară sau aliatul lui Horia Sima , şeful Guvernului Român de la Viena, singurul guvern în exil, având în vedere faptul că era socrul prinţului Ilie Vlad Sturdza, comandant legionar, fiul  prinţului Mihail Sturdza, ministrul de externe al Guvernului Antonescu-Sima şi ministrul de externe al Guvernului Român de la Viena.

       Pe 2 martie 1945, generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. După o oră, ofiţerilor din delegaţia română li s-a comunicat că Avramescu şi generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemaţi de mareşalul Malinovski. De fapt, generalul Avramescu fusese arestat. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenţii pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-a sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.

       Pe 3 martie 1945, Adela, soţia generalului şi fiica sa, Felicia,soţia prinţului Ilie Vlad Sturdza,  au fost arestate şi trimise în Siberia. Cu toate că s-a spus că Felicia s-a sinucis acest lucru nu poate fi adevărat deoarece era creştin-ortodoxă practicantă fiind soţie de comandant legionar, ea fiind cu siguranţă ucisă de sovietici,  iar Adela s-a reîntors în România în 1956.

       Autorităţile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeaşi zi cu arestarea soţiei şi fiicei sale, într-un atac aerian asupra maşinii cu care era transportat, iar trupul neînsufleţit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece în mod straniu, maşina în care era transportat a fost lovită de un singur glonţ, care s-a întâmplat să-l ucidă pe general.

        "Cazul generalului Avramescu" rămâne deschis pentru cercetarea istorică, fiind aşteptată desecretizarea unor arhive militare sovietice pentru elucidarea circumstanţelor morţii sale.

           Pe 23 octombrie 2000, rămăşiţele pământeşti ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România şi au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.

 

     (AMApN, Notă documentară referitoare la activitatea generalului Avramescu Gheorghe, Mihai Pelin, Istoria aşa cum a fost. Dosarul Avramescu, Jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a, Date referitoare la activitatea g-ral Gheorghe Avramescu la comanda Armatei a 4-a R; Dumitru Stan, Război blestemat, monografie a comunei Răuceşti. ed. „Cetatea Doamnei”, Piatra Neamţ, 2009).

Sfantul Teofan Zavoratul: Cum poate cineva sa-i calauzeasca pe altii, stiind ca nu a ajuns inca la masura adevaratului indrumator?

Cum poate cineva să-i călăuzească pe alţii, ştiind că nu a ajuns încă la măsura adevăratului îndrumător? Conform Scripturilor dumnezeieşti şi scrierilor patristice, aceasta constă în predarea de sine lui Dumnezeu. Mai înainte, pomenitul stareţ Paisie spune: „În vremurile vechi, mulţi dintre Sfinţii Părinţi îşi învăţau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu după cărţi. În vremurile de acum însă, Sfinţii Părinţi nu mai povăţuiesc ca cineva să înveţe pe alţii după mintea lui, ci din Sfînta Scriptură şi din învăţătura Cuvioşilor Părinţi.” Rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu, pentru a-l înţelepţi întru mîntuirea altor suflete - lucrare pe care Însuşi Dumnezeu i-a încredinţat-o - nu va rămîne neauzită: „cheamă şi te voi auzi.” Aceasta se potriveşte cel mai bine celui ce se află pe post de îndrumător. Şi încă ceva: dintre aceştia, cea mai mare parte se află deja deasupra altora, prin faptul că ţin în mîinile lor mai multe mijloace, au văzut şi au auzit mai multe, au intrat măcar în contact cu educaţia şi cu experienţa altora. (Despre cei nevrednici, nepăsători, nu avem ce să discutăm.) Acum, dacă îndrumătorul s-a ridicat la rîvna mîntuirii lui şi a altora, el a păşit pe calea cea bună şi poate vedea mai bine decît alţii, şi în faţă, şi în spate. Chiar dacă elementele confuziei încă nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le descrie: se va adînci în ea, va cugeta şi poate că va afla. În acelaşi timp, să se aşeze şi în ceata celor călăuziţi şi, cu multă strădanie, să caute sfatul unuia sau al mai multora, şi astfel, sporind din ce în ce mai mult, va atrage la el şi îi va călăuzi pe toţi cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Cînd, cunoscîndu-şi neputinţa, îi va convinge pe cei călăuziţi că drumul mîntuirii este astăzi unul - citirea şi ascultarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor patristice, şi cînd îi va călăuzi către acesta, atunci se va întemeia un grup de oameni uniţi, care cercetează Scriptura pentru descoperirea căii mîntuitoare şi pentru îndrumarea reciprocă, sub cîrmuirea întîistătătorului legitim şi a îndrumătorului.

- fragment din lucrarea „ Cum sa ne mantuim” a ierom. Ioan Iaroslav, preluata din „ Viata launtrica” a Sf. Teofan Zavoratul - cules de Dan Fagaraseanu

Istoricul Gheorghe Nistoroiu despre decapitarea Armatei Romane si ultimul domiciliu al multor eroi romani: temnita comunista. Retelele des-fiintarii nationale

       

TEMNIŢA COMUNISTĂ- ULTIMUL DOMICILIU AL MULTOR EROI ROMÂNI AI CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

       Beneficiarii Actului de la 23 August  1944 l-au calificat drept act de salvare naţională. Regele Mihai a primit  pentru această bravură, de la „tătucu” Stalin, cea mai  înaltă decoraţie rusă: „Ordinul Victoria”. Victoria cui?

 

Se pretinde (ceea ce este adevărat) că, prin acest act, soarta războiului a depins de aliaţi şi că a fost scurtat cu aproximativ o jumătate de an. Criticii în totalitate califică actul de „înaltă trădare”, de „gravă eroare politică” şi susţin că România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu.

Actul de la  23 August 1944, asumat direct de regele Mihai, a fost, de fapt, o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri (sunt surse care indică 180 000 de soldaţi): deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa.

Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate, înaintea semnării oricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri.

Prin „armistiţiul” regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 Septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul „frăţesc comunist”, sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse. Şeful Statului Major britanic, Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.

            Atunci când istoria României nu va mai fi scrisă cu patimă şi chiar fanatism uneori, poate că se va ajunge la înţelegerea amplului proces prin care Maresalul Ion Antonescu ajunsese să-şi îndepărteze o mare parte din ofiţerii superiori aflaţi în subordine, aceştia acceptând colaborarea cu grupul  regelui   , Mihai I de România şi să-l ajute să-şi indeplinească visul de a ajunge  actorul principal  pe scena politică a ţării. 

            Aşa s-a început procesul de falsificare a istoriei naţionale cu concursul regaliştilor, comuniştilor şi sovieticilor. Epurările şi arestările au devenit metodă de lucru, iar tehnica asasinatelor comise cu bună ştiinţă şi cu sânge rece s-a tradus în politică de stat. (Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 96). 

           Sub incidenţa ocupaţiei militare exercitată de Uniunea Sovietică prin Armata Roşie, instituţiile fundamentale ale ţării, structura de stat, regimul politic, forma de guvernământ, s-au clătinat din temelii. Slugile lui Stalin, prin care s-au pus bazele stalinismului în ţările satelit şi în mod expres la noi, au fost promovate în funcţii de conducere la cele mai înalte nivele, din cadrul altor naţionalităţi (evrei, unguri, bulgari, ucraineni, etc.) (Jacques Levesque, Le conflit sino-sovietique et l’Europe de l’Est. Les Presses de l’Universite de Montreal, 1970, p.VII; Al. Saucă, K.G.B.-ul şi revoluţia română. Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p.15, 139). 

          Oamenii lui Stalin, activiştii cominternişti, însoţiţi de experţi politruci, de o reţea a N.K.V.D.,-ului, alcătuită mai ales din evrei sovietici, maghiari, bulgari ş.a. ca: Vasile Luca (Luca Laszlo), Ana Pauker (Anna Rabinsohn), ministru de externe; Iosif Chişinevschi (Iasif Roitman), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, mb. al Biroului Politic şi Secretar al C.C; Teohari Georgescu (Burăh Tescovici), ministru de interne; Lothar Rădăceanu (Lothar Wurtzel), ministru; Ilca Wassermann, directoare în Ministerul de Externe; Avram Bunaciu (Abraham Gutman), ministru de externe şi secretar general al M.A.N.; Marcel Breslaşu (Mark Breslau), director general în Departamentul Artelor; Mihail Roller, profesor, director al Arhivelor Naţionale, secţia Istorie; Lewis Bercovich, profesor la Univeriattea din Bucureşti; Samoilă (Samuel Ribenstein), directorul ziarului „România Liberă”; Jehan Mihai (Iacob Michael), directorul industriei cinematografice româneşti; Silvian Iosifescu (Samson Iosifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Vlahuţă; Alexandru Nicolski, general; Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), general Ion Vincze, Vasile Malinschi, etc., au acţionat în conformitate cu instrucţiunile primite de la Moscova (unii dintre ei şi cu acordul regelui), distrugând Elita, Valorile şi Instituţiile naţionale ale statului (Armata, Biserica, Şcoala, Economia şi chiar Monarhia).  (Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993, p. 31).

Cuvant al Parintelui Arsenie Boca la Duminica Mironositelor

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, dar totuşi ceva este:
- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea.Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus. Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul. Prigoana începuse.Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei.Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului,vestind învierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale învierii.
Faptul învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
- Ce-au cunoscut ele în Iisus?

Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou. Această iubire a crescut şi în sufletul lor. Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.

La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu EL Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii. Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns. Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri. Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi. Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.

Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor. Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gurădeaur, iar Monica e mama fericitului Augustin.

Maria Magdalena Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare. A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus.S-au întâlnit.Dar nu s-a putut apropia de El. Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.In faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi,ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr. Iisus nu i-a aprobat păcatele, n a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.
I-a grăit în conştiinţă, în faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.
în faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul. Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul. Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ. Transformarea ei sufletească a facut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei.Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El" (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste. (Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă...) Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre care unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare. Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena. De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiinţei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt. Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte. De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

Prislop 8 mai 1949.

Pr. Arsenie Boca - Cuvinte vii

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre rugaciunile dreptilor pentru noi

Căci cel ce voieşte a-şi lua cererile sale cele folositoare de la Dumnezeu, se cade şi el a mişca şi a face de la sineşi toate acelea ce ii dă mana şi poate, după Parimia cea de obşte, ce zice: „Impreună cu Intelepciunea, mişcă şi mana.” Şi a nu se lenevi şi a se da pe sineşi de bună voie la patimi şi la pofte, şi apoi a cere Dumnezeiescul ajutor. Pentru că nu il va dobandi, după Marele Vasilie, ce zice:

„Se cade drept aceea toate adică cele de la sine a le aduce in lăuntru, şi aşa a striga către Dumnezeu ca să-i ajute lui. Că dacă cineva prin lenevire se va da pe sineşi la pofte, şi pe sineşi se va vinde vrăjmaşilor, acestuia Dumnezeu nu-I ajută, nici il ascultă. Că apucand mai-nainte prin păcat s-a instrăinat pe sineşi de la Dumnezeu. Pentru că cel ce voieşte a se ajutora de Dumnezeu cuviinţa nu o dă in jaf; iară cela ce cuviinţa nu o dă in jaf, nu se dă in jaf candva de Dumnezeiescul ajutor”. (Cap. 1 la aşezămintele pustniceşti). Şi Dumnezeu incă zice pentru unii ca aceştia prin Isaia: „Pe Mine din zi in zi mă caută, şi doresc a şti căile Mele, ca un norod ce a făcut dreptate şi nu a părăsit judecata Dumnezeului său” (Isaia 58, 2). Şi in scurt a zice, cel ce voieşte să-l asculte pe el Domnul şi să-şi ia cererea sa, se cuvine a se sili pe sine cat poate ca să păzească poruncile Lui, incat a nu-l mustra conştiinţa, că nu a băgat in seamă, sau s-a lenevit de vreun lucru ce putea să-l facă şi nu l-a făcut.

Că zice ucenicul cel iubit: „De nu ne va arăta pe noi vinovaţi inima noastră, indrăznire avem către Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom lua de la Dansul. Că poruncile Lui păzim, şi cele plăcute inaintea Lui facem” (1 Ioan 3, 21-22). Şi Marele Vasilie (tot acolo): „Deci se cade intru nimic a fi prihănit de conştiinţa sa, şi aşa a chema Dumnezeiescul ajutor.”

Şi nu numai cand cineva el insuşi se roagă se cade a face acele cuviincioase bunătăţi cate poate, ci şi cand altul se roagă printr-insul, se cade a ajuta şi el din partea lui la rugăciunea ce se face pentru dansul. După aceea [zice că] „mult poate rugăciunea dreptului care se lucrează“ (Iacov 5, 16.). Pe care talcuindu-o Dumnezeiescul Maxim, zice: „Mult poate cererea dreptului, ori de cel drept ce o face pe aceasta, ori de cel ce cere de la cel drept a se face ea. Că de cel drept adică lucrand-se, ii dă lui indrăzneală către Cel ce poate a da cererile drepţilor. Iară făcindu-se de cel ce o cere aceasta de la cel drept, il depărtează pe el de la răutatea cea mai dinainte, schimbandu-i lui aşezarea in faptă bună“ (Cap. 84 al sutei a 5-a).

Şi iarăşi: „Multă cu adevărat nepricepere este, ca să nu zic nebunie, prin rugăciunea drepţilor a căuta mantuire cela ce se dezmiardă cu aşezarea [sa], şi a cere iertare de acelea intru care se făleşte de lucrare, prin punere inainte intinandu-se. Cu cuviinţă este de a nu se face nelucrătoare şi nemişcată rugăciunea dreptului, ci lucrătoare a o face şi tare, cu ale sale fapte bune intraripandu- se“ (tot acolo).

( Sf. Nicodim – Apanthisma , pag. 22-23 ).

Sfantul Nicodim Aghioritul - rugaciunea este cea care uneste pe om cu Dumnezeu

Nu este altă faptă mai bună, nici mai inaltă, nici mai de nevoie decat sfinţita rugăciune. Nu este decat aceasta alta mai inaltă. Căci toate adică celelalte fapte bune: postul, zic, privegherea, culcarea pe pămant, strădania, fecioria, milostenia, şi tot celălalt neam de aur, şi ceata cea potrivită, şi şiragul cel cu cerească impletire a faptelor bune celor cu chip Dumnezeiesc, măcar că sint urmări ale lui Dumnezeu, măcar că sint averi nelipsite şi podoabă fără de moarte a sufletelor, cu toate acestea, ele nu unesc pe om cu Dumnezeu. Nu. Ci numai fac pe om indemanatec spre a se uni. Insă sfinţita rugăciune, ea singură uneşte, ea singură impreunează pe om cu Dumnezeu, şi altminteri – pe Dumnezeu cu omul -, şi le săvarşeşte pe amandouă intru un duh; fiindcă este o unire fără de mijlocire, şi o legătură stransă a Ziditorului cu zidirile cele cuvantătoare. Aşa inalt grăieşte marele acela şi mult iscusitul lucrător şi invăţător al sfinţitei rugăciuni, luminătorul, zic, al Thessalonicului şi al toatei Bisericii lui Hristos, Grigorie (Pentru rugăciune, Cap. 1): „Impărtăşirea adică cea prin fapte bune, pentru asemănare, spre primirea lui Dumnezeu, are fire a-l face indemanatec pe cel sarguitor, insă nu şi a-l uni. Iară puterea rugăciunii, pe ea sfinţit o lucrează, şi desăvarşită face pe intinderea şi unirea omului către Dumnezeu, legătură fiind a zidirilor celor cuvantătoare către Ziditorul.”

Insă din unirea aceasta a omului cu Dumnezeu, pe care o pricinuieşte sfinţita rugăciune, ce fel de daruri inalte, iară mai vartos, ce fel de izvor de daruri nu se varsă in omul cel unit cu Dumnezeu? Dintru aceasta se naşte osebirea adevărului de minciună, străbaterea tainelor celor ascunse ale firii, mai-naintevederea şi mai-nainte-cunoştinţa celor ce vor să fie, Dumnezeiasca strălucire, luminarea ceea ce se cheamă enipostatică in inimă, dorul cel inspăimantător şi uimitor al tuturor puterilor sufletului către Dumnezeu, răpirea către Domnul, descoperirea Tainelor lui Dumnezeu celor negrăite. Intr-un cuvant: „Din unirea aceasta se naşte Indumnezeirea omului cea mult vestită, şi care de toţi adică se caută şi se doreşte; dar de rari, şi foarte de rari, şi abia din neam in neam, după Sfantul Isaac, se dobandeşte (Cuv. 32): Lucrul cel cu anevoie de insemnat, şi cu anevoie de grăit, şi cu anevoie de crezut, după marele Grigorie al Thessalonicului, „care este sfarşitul cel mai de pe urmă, şi acela pentru care şi cel prea-intai şi Prea-inalt scop al lui Dumnezeu [s-a făcut], pentru care şi mai-nainte-cunoştinţa şi mai-nainte-hotărarea cea mai-nainte de veci, şi facerea zidirii in vreme, şi darea Legii, a celei fireşti şi a celei scrise, şi darul proorociei, şi iconomia cea in trup a Cuvantului lui Dumnezeu, şi venirea Sfantului Duh, de la inceputul veacului pană la sfarşit s-au făcut” (Cuv. la Petru de la Athon).

Nu este altă faptă bună mai de nevoie decat Dumnezeiasca rugăciune:

1. Căci cată nevoie şi trebuinţă are omul de ajutorul lui Dumnezeu, asemenea atata nevoie are şi de sfinţita rugăciune, cea pricinuitoare de ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceea, dacă fără de ajutorul lui Dumnezeu nu poate omul a face vreun bine: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioann 15, 5), apoi şi fără de sfinţita rugăciune, prin care se dăruieşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate omul a face binele. Pentru aceasta, trebuinţă este a se ruga cineva, şi prin rugăciune a cere Dumnezeiescul ajutor, şi cand are a socoti vreo inţelegere trebuincioasă şi bună, şi cand are a grăi vreun cuvant de suflet folositor, şi cand are a face vreun lucru plăcut lui Dumnezeu. Şi in scurt a zice, trebuinţă de rugăciune are omul şi cand incepe, şi cand ajunge la mijloc, şi cand sfarşeşte fieştece slujbă a sa, fieştece lucru al său şi fieştece apucare a sa, precum a zis Cuvantătorul de Dumnezeu Grigorie (Cuv. răspunzător): „Randuială prea bună este celui ce incepe tot cuvantul şi lucrul, şi de la Dumnezeu a se incepe, şi la Dumnezeu a inceta.”

 Căci cand rugăciunea va povăţui inainte la fieştece lucru, toate lucrurile urmează cu lesnire, toate drepte, toate folositoare. Aşa o adevereşte aceasta Dumnezeiescul Gură de Aur:

„Ori de feciorie de este cineva indrăgitor, ori intreaga inţelepciune cea intru insoţire a o cinsti sarguindu-se, ori a-şi stăpani mania şi cu blandeţe impreună a trăi, ori de zavistie a fi curat, ori altceva din cele cuviincioase a face, rugăciunea mergand inainte, şi netezind acest fel de cale a vieţii, lesnicios şi indemanatec va avea drumul bunei credinţe.”

2. Atata trebuinţă are omul de singură sfinţita rugăciune, cată trebuinţă are de toate celelalte impreună fapte bune.

Căci cu neputinţă este nu numai a isprăvi cineva, ci nici cu totul a incepe vreo altă faptă bună, fără de a cădea intai la Dumnezeu prin rugăciune şi a cere ajutor de la El, Dătătorul şi Dăruitorul tuturor faptelor bune.

Precum şi aceasta o adevereşte trestia cea cu gura de aur, aşa scriind: „Deci că desăvarşit cu neputinţă este fără de rugăciune a trăi cu faptă bună, şi cu aceasta a-şi trece viaţa, mi se pare că tuturor este arătat. Căci cum s-ar fi nevoit cineva spre fapta bună, neapropiindu-se şi căzand adeseori la Dătătorul şi Dăruitorul acesteia?“ Şi in scurt a zice, cată nevoie au sadurile de apă ca să aducă roadă, atata nevoie are şi omul de Dumnezeiasca rugăciune, ca să facă vreun rod al bunei credinţe şi al faptei bune, după acelaşi sfant de aur, care zice: „Avem trebuinţă toţi oamenii de rugăciune, nu mai puţin decat pomii de apă. Că nici aceia nu pot a scoate rodurile, neband prin rădăcini, nici noi nu vom putea a odrăsli rodurile cele de mult preţ ale bunei credinţe, de nu ne vom adăpa cu rugăciunile.”

3. Sfinţita rugăciune este după cuviinţă prea de nevoie la mai toată răsuflarea omului.

Căci fiindcă este mintea omenească de-a pururea mişcată, ca o fără de trup, pentru aceasta in fieştece faptă, şi la mai fieştece răsuflare, pot a-i veni ei năpădiri de ganduri rele, şi cu acestea a-i da război şi a o răni diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc. Pentru care mare nevoie are omul la mai toată răsuflarea a ţinea arma Dumnezeieştii rugăciuni, ca să lupte cu dansa pe războinicul şi să-i risipească năvălirile şi impotrivirile lui, temandu-se, nu cumva aflandu-l pe el vrăjmaşul fără de armă, să-l rănească cu invoirile şi unirile gandurilor, şi să-l omoare.

Pentru aceasta, Dumnezeiescul Apostol porunceşte cuprinzător tuturor Creştinilor, sfinţilor Monahi şi mirenilor, să se roage totdeauna şi necontenit: „Neincetat vă rugaţi” (1 Thess. 5, 17). Iară Cuvantătorul de Dumnezeu Grigorie zice (in Vorovire asupra Evnomianilor): „Se cade a pomeni pe Dumnezeu mai vartos decat a răsufla. Şi de este cu putinţă aceasta a o zice: nici altceva decat aceasta nu se cuvine a o lucra. Şi eu sint din cei ce laudă Legea, care a cugeta ziua şi noaptea porunceşte, şi seara şi dimineaţa şi amiază-zi a povesti şi a binecuvanta pe Domnul in toată vremea. De se cade şi cea a lui Moisi a o zice: culcandu-se, sculandu-se, călătorind, orice altceva lucrand, şi cu pomenirea a se inchipui spre curăţenie”. A zis incă şi Marele Vasilie:

„Rugăciune bună este aceea ce pricinuieşte luminată inţelegere a lui Dumnezeu in suflet; şi aceasta este sălăşluire a lui Dumnezeu, a avea prin pomenire intemeiat pe Dumnezeu intru sine. Aşa ne facem Biserică a lui Dumnezeu, cand nu cu griji pămanteşti se taie necurmarea pomenirii, nici cu neaşteptate patimi se tulbură mintea; ci de toate scăpand iubitorul de Dumnezeu, la Dumnezeu se duce” (Epist. 1). Iară Sfantul Isaac zice: „Fără de neincetată rugăciune nu te poţi apropia la Dumnezeu.” (Cuv. 13)

 Dar că au datorie nu numai monahii, ci şi toţi mirenii cei ce se află in lume a se ruga totdeauna, şi Ingerul lui Dumnezeu a adeverit,cand a venit din Cer şi a arătat aceasta Cuviosului aceluia Iov, care pentru aceasta impotrivă-grăia şi se indoia, precum in viaţa Marelui Grigorie al Thessalonicului se vede. Adevereşte incă şi Dumnezeiescul Gură de Aur, poruncind tuturor meşterilor celor lumeşti in loc de cantece cu jale şi de cuvantări deşarte şi de barfiri, să se roage acolo unde slujesc, uneori adică ganditor şi cu tăcere, iară alteori şi prin gură cantand cantări Dumnezeieşti şi Duhovniceşti laude. Că acestea limba acea frumoasă şi cantătoare şi bine vorbitoare in zicere le spune:

„Meşter de lucrul mainilor eşti? Şezand cantă. Dar nu voieşti cu gura să canţi? Cu mintea aceasta o fă. Mare impreună-vorbitor este Psaltul. Nimic greu de aicea nu vei pătimi, ci ca intru o manastire vei putea să şezi. Că nu indemanarea locurilor, ci păzirea cea cu de-adinsul a năravurilor celor bune ne dau nouă liniştea.” (Cuv. Andrianzilor 21)

( Sf. Nicodim Aghioritul – Apanthisma)

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre rugaciunea in liniste si in timpul noptii

Insă foarte ajută la umilinţa inimii şi chipul cel mai liniştit al locuinţei fiecăruia, la care se cade a se trage cand se roagă caţi iubesc a se smeri; şi vremea cea liniştită, care mai ales este vremea nopţii, cand ceilalţi oameni se liniştesc şi se odihnesc.

Pentru aceasta şi Domnul, pildă vrand a ne arăta nouă, de multe ori Se ducea in munţi şi in locuri pustii, şi in vreme de noapte, şi acolo se ruga. „S-a suit, zice sfinţitul Matei, la munte să se roage deosebi, şi făcandu-se seară, era acolo singur” (Matth. 14, 23). Pe care talcuindu-o Marele Gură de Aur, zice: „Pentru aceasta adeseori in pustii se duce, şi acolo innoptează. De multe ori rugandu-se, invăţandu-ne pe noi a vana intru rugăciuni netulburarea, şi cea din vreme, şi cea din loc.” (Cuv. la Schimbarea la faţă) Că maică a liniştii este pustia. Iară liniştea iarăşi, după Ioan cel din Damasc, maică este a rugăciunii. Şi aiurea, acelaşi cu graiurile de aur zice: „Socoteşte cat de mare este, in noapte adancă, cand toţi oamenii dorm, şi linişte prea adancă este, tu singur sculandu-te, făţiş să voroveşti cu Stăpanul cel de obşte al tuturor. Dulce este somnul, dar nimic nu este mai dulce decat rugăciunea. Dacă deosebi cu Dansul vei vorovi, multe vei putea a săvarşi, nimenea supărandu-te pe tine, nici dezbătandu-te pe tine de la rugăciune. Ai şi vremea ajutătoare spre a dobandi acelea ce le voieşti”. (Cuv. la toţi sfinţii).

(Sf. Nicodim – Apanthisma, pag. 20)