Actualitatea lui Eminescu: Patologia societăţii noastre

În situaţiunea politica si în conditiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească aceasta operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.

Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor şi ambiţiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simtă, nici să înţeleagă condiţiunile superioare de existenţă şi de trai pentru o societate şi nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societăţii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupaţi de condiţiunile de existenţă, de prosperitate a societăţii şi cari se îngrijesc de soarta ţării oricari ar fi credinţele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. Ceea ce simţim noi în privinţa stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală şi trecătoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator şi aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situaţiunea noastră politica şi socială persistă a sta în stadiul revoluţionar . Spiritele sunt cuprinse de neîncredere şi nu se pot împăca cu ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi. O reacţiune deja a început a se manifesta, deşi cam slaba, în contra mişcării repezi şi violente cu care s-a accentuat opoziţiunea coaliţiunii din 1876 şi, după cum credem noi, aceasta reacţiune are să urmeze în mod irezistibil, deşi treptat. Ca să poată fi însă eficace reacţiunea contra spiritului revoluţionar trebuie ca cu toţii să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedecă redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă.

Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendinţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtoare.

Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravaţie a moravurilor publice care, deşi profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecinţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare, se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.
Noi avem trebuinţă, mai mult decât altă dată şi decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră credincioşii şi nepoftiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici solidaritate în guvern, nici pace şi linişte în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale.

A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărâme, fiindcă a găsit ţăranul pregătit de chiar clasa guvernantă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituţiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze şi să anuleze politica puterii suzerană şi protectice ce ne ţineau lanţ. Dar ceea ce este greu, ca în orice operă omenească, este de-a clădi şi întemeia instituţiuni solide, de-a forma caracterul naţional.

Nici caracterul naţional însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituţiunile prin vorbe deşarte de egalitate şi libertate. Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deşarte ca instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor ca bold de caracter naţional, şi toată doctrina politică este să trateze poporul românesc ca pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamând că toate printr-nsul s-au făcut câte s-au făcut: pentru că dânsul este la putere, şi puterea sa este semnul şi simbolul sacru al naţionalităţii româneşti.

Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile: dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimente nobile şi dezinteresate cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partidului.

O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiunile rele, la slăbiciuni, la interesul şi la virtuţile celor chemaţi. Dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare.

Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică.

Mihai EMINESCU

Conferinta la Piatra-Neamt: Toleranta si marturisire sau "Robia vointei": de la "sclavii fericiti" la dictatura biometrica

Mihai Eminescu: Echilibrul. Oglinda in care trebuie sa se priveasca ungurii.

Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?

Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.

Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune.— D. es. e acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc? Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţiune?

Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Eminescu, modelul dintai al ziaristului roman

ASPECTE
 

Modelul dintai al ziaristului roman

15 iunie, ziua sfarsitului pamantean al pamanteanului Eminescu si ziua intrarii sale in neuitarea romanilor. Ziaristii si-l amintesc sau ar trebui sa o faca si intrucat este spiritul tutelar al indeletnicirii si misiunii lor. Sa incercam, bunaoara, sa-l cunoastem pe gazetarul Eminescu si sa-i intelegem locul in lumea presei romanesti. Sa nu ne lasam descurajati de zeflemeaua, indreptatita de altfel, a lui George Calinescu la adresa celor ce-l vad pe Eminescu primul si cel mai mare in toate.
Despre ce a scris gazetarul Eminescu , despre cuprinderea tematica a publicisticii sale, exegezele si datul cu parerea in texte insumeaza un material mai mare decat voluminosul corpus al scrierilor sale in presa, de la 1870 cand a inceput-o ca ziarist ocazional la “Albina” din Pesta si 1888, cand a acceptat conducerea revistei “Fantana Blanduziei”, cu apogeu prelungit in anii 1877-1883, ani si de neagra dar sublima salahorie la “Timpul”.
Ne intereseaza, acum si aici, nu ce a scris, despre ce a scris, ca ziarist, ne intereseaza pentru ce a scris si cum a scris.
A fost un impatimit al meseriei, chiar daca a intrat in ea de nevoie iar istovitoarea munca de gazetar i-a rapit mult din truda creatiei poetice, ba, mai mult, i-a inrautatit starea sanatatii, i-a insotit agonia si i-a grabit moartea. Caci Eminescu a fost un sacrificat si al gazetariei (“Bat telegramele Havas, arza-le-ar focul sa le arza!”).
A lucrat la un ziar de partid, ziar influent al unui mare partid al vremii, dar s-a exprimat intotdeauna in nume personal (“Si mai potoliti-l pe Eminescu!”, ii scria un lider al partidului lui Titu Maiorescu). De la alt ziar, “Curierul de Iasi”, venise la “Timpul” pentru ca nu voise sa scrie un articol comandat, de lauda pentru un oarecare.
A fost corector, redactor si redactor sef si a fost, mai ales pe timpul verilor, el singur, intreaga redactie a unui cotidian. Nu a lucrat insa, in nici o imprejurare, superficial, avea respect egal pentru orice cuvant scris si tiparit.
Presei ii vedea un rol formativ, fara a incerca sa-si impuna, decat cu argumente, propria opinie: “Eu las lumea ca sa mearga cum ii place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adancul lor binele tarii e cresterea morala a generatiunii tinere si a generatiunii ce va veni. Nu caut adepti la ideea cea dintai, dar la cea de a doua sufletul meu tine ca la el insusi”.
A fost ziarist prin excelenta politic, dar, remarca George Calinescu, “este poate cel dintai ganditor politic roman care sa-si sprijine doctrina pe economic”. Afirmatie cam categorica, dar care vorbeste de profesionalism si temeinicie. Pe tema Romania, tanara Romanie, in cuprinsul geopolitic de la Dunare si Marea Neagra, un cercetatator a numarat, ca surse de documentare, 65 de publicatii straine, agentiile de presa Wolf, Reuter si Havas, documente istorice si declaratii politice ale zilei. Iar pe atunci nu era nici Internet, nici Biblioteca Academiei.
Ziaristica politica e plina de capcane si tentatii, e predispusa la ipocrizie, la minciuna, la meschinarie. Dar gazetariei eminesciane ii sunt straine toate acestea, caci gazetarul stie pe ce teren minat lucreaza: “Caracterul obstesc al luptelor din viata politica sa romanilor e ca in mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane”.
Se exprima direct, formula “adevarul curat, spus neted”, nu “mai cu inconjur” si recunostea ca foloseste “pentru orice idee expresia cea mai exacta posibil”, fara insa “o intentie de a ponegri”. Dar e o datorie “a spune ticalosilor ca ticalosi sunt”. Deontologie profesionala, s-ar spune astazi.
S-a ocupat, in articolele sale, de toate problemele realitatii romanesti a momentului, un moment deosebit de framantat si al inceputurilor in multe privinte, un moment al revolutiilor si natiunilor. De fiecare data s-a intemeiat pe argumente si a transmis un mesaj clar de fiecare data.
Pentru Eminescu, ziaristica are menire obsteasca, ea e a patra putere in stat, cum avea sa se numeasca mai tarziu, e chemata sa vegheze la bunul mers al celorlalte puteri in stat.
Iar comandamentul suprem al presei, fie ea si politica, de partid, militanta, este adevarul: “Lupta noastra de capetenie e o lupta pentru adevar”.
Nu va fi fiind Eminescu singurul gazetar roman insufletit de asemenea convingeri, dar aura de inalta spiritualitate pe care i-o confera creatia sa poetica il instituie ca model dintai pentru ziaristul roman din orice vreme. Nu oricare ziarist de azi si de oricand poate scrie “Luceafarul”, nu oricare poate limpezi intratata limba romana, nu oricare poate avea un verb atat de incandescent, nu oricare este pe deplin imun la concesii. Cu aceste virtuti, si atatea altele, Eminescu este si ziarist nepereche. Pereche cu Eminescu, in ziaristica, nu putem fi, dar pe urmele acestui “prim redactor” al romanilor nu ne ratacim de calea cea dreapta a presei.

Corneliu Vlad

Sursa: Ziaristi Online

Vezi si Mihai-Eminescu.ro

Ungurii intind coarda. Tamas Sandor (UDMR), şeful Consiliului Judeţean Covasna, despre „nesupunerea civică”: „În prima fază, ieşim în stradă fără arme. Apoi o să vedem”.

Şeful udemerist al C.J. Covasna, Tamas Sandor, a declarat, marţi, pentru gândul, că formaţiunea sa şi bisericile maghiare se pregătesc de "nesupunere civică" în cazul în care Traian Băsescu şi PDL nu vor fi de acord cu Ţinutul Secuiesc.
UDMR doreşte, la o eventuală reîmpărţire administrativ-teritorială a ţării, înfiinţarea Ţinutului Secuiesc (judeţele Covasna, Harghita, Mureş) şi a Partium-ului (judeţele Bihor, Satu Mare, Sălaj) ca "regiuni cu statut special de autonomie, după modelul Tirolului de Sud, singura soluţie acceptabilă pentru UDMR". "Noi sperăm să se poată rezolva pe plan politic această problemă a transformării actualelor regiuni de dezvoltare în judeţe, care e inadmisibilă din punctul nostru de vedere. Pentru noi singura variantă admisibilă e ca judeţele Covasna, Harghita şi Mureş să fie într-o singură regiune, Ţinutul Secuiesc, iar Satu Mare, Bihor şi Sălajul să aibă, tot aşa, o entitate separată, Partium, pentru că şi acolo e o comunitate maghiară aparte, cu o situaţie aparte. Dacă nu se poate rezolva pe plan politic, vom fi nevoiţi să recurgem la nesupunere civică, am discutat deja cu conducerea UDMR, cu conducătorii bisericilor maghiare, cu autorităţile administraţiilor locale şi cu reprezentanţii societăţii civile. Mai exact, asta înseamnă că, în prima fază, vom ieşi în stradă paşnic, fară arme, cum am dovedit în ultimii 20 de ani că ştim să facem. Apoi, dacă nu se rezolvă nici aşa, o să vedem...", ne-a declarat Tamas Sandor.
Acesta s-a arătat însă "convins că până la urmă nu va fi nevoie de aşa ceva, cred că se va găsi o rezolvare pe plan politic şi nu se va ajunge la asumare şi la moţiune de cenzură, Băsescu şi PDL-ul o să dea înapoi pentru că se vede din toate părţile, din ţară, din societatea civilă, că ideea lor nu este viabilă".

UPDATE La câteva ore după declaraţia dată pentru gândul, Tamas Sandor a revenit cu o nouă declaraţie, transmisă de agenţia Mediafax. Şeful C.J. Covasna a reiterat faptul că formaţiunea sa va apela la nesupunere civică, dar a subliniat că nu a folosit şi nici nu i-a trecut prin cap să folosească cuvântul "arme". Potrivit agenţiei citate, Tamas Sandor a subliniat că nici măcar în glumă nu a folosit şi nici nu le-ar trece prin cap, nici lui, nici altor membri UDMR să folosească sintagme de genul că "în prima fază UDMR va ieşi în stradă paşnic, fară arme, aşa cum a dovedit în ultimii 20 de ani că ştie să o facă". 

Victor Roncea: Circul Regionalizarii si reorganizarii teritoriale, o diversiune menita sa strecoare Statutul Minoritatilor, prin care UDMR instituie parlamente ale “autonomiei culturale” si se eternizeaza ca stat in stat, deasupra Romaniei

 

Regionalizarea. Un subiect de analiza si cercetare – care ar necesita dezbateri academice si, obligatoriu, informarea si consultarea populatiei -, transformat peste noapte intr-un scandal politico-mediatic cat casa, menit, chipurile, sa tempereze planurile UDMR de legalizare a autonomiei “Tinutului Secuiesc” prin crearea unei regiuni Harghita-Covasna-Mures (proiect de altfel deja aprobat tacit de una dintre Camerele Parlamentului). In realitate, aceasta abureala poarta in lumea consultantilor politici, din umbra sau nu, numele “stiintific” de “spining”, “rasucire”, turbulenta, si are drept unic scop devierea de la un subiect cu adevarat grav, pentru a-l ingropa sau strecura la un nivel inferior sau de a influenta opinia publica in favoarea acestuia, prezentand in antiteza alt subiect, cu mult mai suculent. Cum am luat si eu lectii de “spin-doctor” la viata mea, chiar de la profesionisti britanici de prim rang in acest domeniu, nu mi-e greu sa observ astfel de porcarii. In termeni romanesti, vorbim de diversiune, cu o nuanta imprumutata de la rusi, de dezinformare, tactica sau chiar si strategica, pe termen lung tintand alte sfere, posibil electorale.
Lasam deoparte populismul considerarii reorganizarii administrative drept o “descentralizare”, cand in realitate avem de-a face cu o supra-centralizare. Nici “argumentul” unei mai bune impartiri a tarii pentru a beneficia de fonduri europene nu tine; avem state europene mai mici, cu 28 de regiuni, cum ar fi Bulgaria, sau mai mari, de la Polonia si Germania, cu 16 diviziuni, la Franta, cu 22 (plus inca patru, externe). Asadar,  despre ce vorbim? Vorbim de apa in piua si praf in ochi. Subiectul menit a fi ascuns de ochii romanilor si trecut pe sub plasa mediatica intinsa prin “marea reorganizare administrativa a patriei” este Statutul Minoritatilor, pentru care preseaza UDMR si aliatii sai externi – de la entitati statale, Ungaria, la foruri supra-nationale, Soros Open Network – cu scopul de a fi votat pana pe 30 iunie, data inchiderii actualei sesiuni parlamentare si totodata data la care Ungaria preda presedintia Consiliului European.
Sa admitem ca introducerea subiectului “Romania – 8 judete” ar fi benefic, ca parte a unei strategii conceputa de SRI sau PDL pentru modificarea proiectului UDMR cu 16 regiuni. Dupa parerea mea insa, “strategia” este la fel de paguboasa ca cea a inventarii Partidului Civic Maghiar sau ca cea a inlesnirii ridicarii agentului Laszlo Tokes pana la vice-presedintia Parlamentului European. Ca l-au ajutat pilele lui Edward Nicolae Luttwak pe la diverse structuri sau sacii de bani ai lui George Open Soros e mai putin important. Ilegalitatea prin care acesta a fost votat membru al PE, cu “unguri” olteni si moldoveni, ca si in cazul ilegalitatii constituirii PCM, s-a desfasurat sub ochii principalului serviciu de informatii al tarii. Si care au fost beneficiile in ce priveste subminarea UDMR si a grofilor sai, Verestoy Attila si Marko Bela? Zero? Nu! Plus! Dar in favoarea extremistilor maghiari, care si-au intarit si bazinul electoral si si-au multiplicat bazele institutionale anti-Romania, de la nivelul administratiilor locale pana la cele europene. Pe banii prostilor de romani. Si cu concursul “statului roman”.
Iar acum, vine gogorita “re-regionalizarii” si a “trocului”. Practic, deja nu mai este un secret faptul ca Emil Boc “negociaza” cu UDMR adoptarea proiectului “8 judete” prin votarea, “la schimb”, a Statutului Minoritatilor, eventual chiar prin asumarea raspunderii, adica fara sa mai fie dezbatut de Parlament. Democratic de-a dreptul! Ar putea fi chiar si simpatic – daca n-ar fi dramatic pentru noi – jocul de leapsa dus de UDMR si PDL pentru aburirea populatiei: “Na-ti-o tie, da-mi-o mie”. Cum necum, iata, de fapt, ca proiectul UDMR al  Legii Statutului Minoritatilor Nationale a ajuns sa fie prezentat de PDL si Emil Boc drept o moneda de schimb la proiectul UDMR al regionalizarii Romaniei cu 16 “regiuni economice”, prin care se reface si largeste “Tinutul Secuiesc”, mai precis Regiunea Autonoma Maghiara impusa de Stalin si NKVD, si se mareste chiar regiunea Transilvaniei de Nord ocupata de Ungaria prin Hitler si Stalin. Semnalul de alarma impotriva acestui proiect l-a tras un singur om. Nu vreun politician roman, ca nu prea mai exista dintr-astia, ci un academician, profesorul Dinu C Giurescu. Asa au aflat romanii ca urmeaza sa fie pe viitor spanzurati legal, precum a facut-o Csibi Barna cu Avram Iancu, in cele trei judete transformate in “regiunea economica”  Covasna-Harghita-Mures. Si-uite asa nu s-a mai putut strecura atat de usor proiectul UDMR, dupa cum a trecut ca prin branza de Senat, prin adoptare tacita.
Dar toata sarada, cu alegerea dintre doua rele a raului mai mic, inventia de “spin-doctors” de care v-am vorbit, e de fapt exact invers. UDMR nu va mai avea nevoie de nici un proiect de 16 regiuni in momentul in care va avea tot ceea ce este stipulat in Statutul Minoritatilor. Prin Legea Minoritatilor li se ofera, in special maghiarilor si formatiunii etnice UDMR, drepturi peste capul statului. La ce sa mai aiba nevoie de un desen pe harta cand vor avea parlamente si mini-guverne locale care vor proclama cu de la sine putere mai intai “autonomia culturala” a “Tinutului Secuiesc” si apoi pe cea “economica” si teritoriala, indiferent de “marele judet” sau de “regiune”?! Altfel, spun chiar ei ce vor, desi o asemenea afirmatie este impotriva Constitutiei Romaniei: Liderul grupului UDMR din Camera Deputatilor, Mate András-Levente: „As accepta (cele 8 judete propuse de PDL) cu o singura conditie – daca pentru zona Covasna-Harghita-Mures este un regim asa cum exista in alte state europene, de exemplu, Tirolul de Sud, de autonomie teritoriala”.
“Consiliul National al Autonomiei Culturale” (CNAC) infiintat prin Legea Statutului, care va avea foruri “executive”, la nivel central, prin “Autoritatea pentru Relaţii Interetnice”, si “legislative”, in fiecare judet/regiune, va putea emite “acte normative prin care i se pot delega competente in viata socio-culturala”. Marko Bela deja a anuntat ca trebuie consfintita in aceasta zona maghiara ca “limba oficiala regionala”, o norma a “vietii socio-culturale”, dupa cum se doreste in Statutul in curs de adoptare. Pana si examenul auto se va sustine in “limba minoritatii”, conform proiectului. Eminentul jurnalist ardelean Lazar Ladariu arata si el ca dorita de ei Lege a Statutului minoritatilor “neaga prevederile de baza ale Constitutiei”, prin care Romania-i definita “stat national unitar si indivizibil”, centrandu-se pe sintagma “comunitati nationale”, “nu pe individ sau persoana”, contravenind, astfel, dreptului international care “exclude orice demers/initiativa de a obtine drepturi de natura colectiva”.
UDMR, sesizand posibilitatea de a-si pierde in viitor fotoliile din Parlament isi asigura si eternizarea prin Legea Statului, care stipuleaza: “Art. 73: (1) În sensul prezentei legi, în vederea exercitării atribuţiilor autonomiei culturale, statul va considera reprezentativă aceea organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care a participat şi a obţinut mandate în alegeri parlamentare.
(2) Dacă nici o organizaţie a minorităţii respective nu a obţinut un mandat, se va considera reprezentativă acea organizaţie care a obţinut cele mai multe voturi.”
Mai mult, in momentul in care Statutul Minoritatilor va deveni Lege – deci, dupa cum se preconizeaza, pana pe 30 iunie -, aceasta va desfiinta practic proiectul “Romania-8 judete”  in ce priveste minoritatea maghiara, pentru ca, la articolul 14, alineatele 2 si 3 se prevede:
“(2) Sunt interzise măsurile normative sau administrative, directe sau indirecte care pot duce la modificarea componenţei etnice a unor regiuni locuite în mod tradiţional de anumite comunităţi etnice.
(3) Este interzisă modificarea limitelor unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv a circumscripţiilor electorale în defavoarea ponderii minorităţilor naţionale care locuiesc în mod tradiţional în acestea.”
A trebuit sa vina tot profesorul Giurescu ca sa arate ca “Legea Minoritatilor instituie un nou guvernământ al minorităţilor naţionale în România” si sa ne alerteze ca “Statutul Minoritatilor poate duce la prabusirea hotarelor Romaniei”.
Orice om cu un dram de bun simt – roman sau nu – care citeste acest proiect de Lege observa ca prin drepturile oferite de Statut, statul roman este dublat institutional sau chiar subordonat acestui “Consiliu National al Autonomiei Culturale”. In ceea ce priveste educatia, ajungem la discriminarea crasa a copiilor romani, pentru care se desfiinteaza unitatile de invatamant mai mici de 300 de elevi, in schimb, pentru cei maghiari, tigani, lipoveni, etc, statul este obligat sa mentina crese, gradinite si scoli chiar si daca este un singur copil de etnia respectiva. Constatam o norma de discriminare de tip nazist: un copil maghiar egal 300 de copii romani.
Probabil guvernantii actuali, luati de valurile care li se revarsa in conturi, au uitat de romani. Cred ca a sosit momentul sa le aducem aminte ca mai exista si romani in Romania.
Totodata, in acelasi timp cu respingerea Legii Statutului Minoritatilor, consider, ca simplu roman, ca se impune:
1) Scoaterea in afara legii a UDMR, ca formatiune “culturala” cu reprezentare politica exclusiv pe criteriu etnic;
2) Ridicarea pragului electoral la 10 %;
3) Arestarea lui Verestoy Attila, miliardarul in euro cel mai bogat din Parlamentul Romaniei, si a altor grofi UDMR si PCM  menajati pana acum de DNA si SRI.

Sursa: Victor Roncea blog

Vezi si De ce Statutul Minoritatilor este un proiect anti-national si anti-constitutional. ANALIZA
Regionalizarea si destramarea Romaniei prin noua Regiune Autonoma Maghiara impusa de UDMR. Academicianul Dinu Giurescu trage semnalul de alarma

prânzul mortului... la Liţă a lu Şercăianu

Ne mor bătrânii... Rămân uliţele pustii! Şi se duc cu povestile lor cu tot, cu credinţa, cu neamul, cu blândeţea, înţelepciunea şi curajul cu care au trăit mai bine de 80 de ani! Tătucu a murit în Săptămâna Luminată. Potrivit Tradiţiei, e singura perioadă în care porţile Raiului sunt deschise... A fost soare în ultima zi a lui aprilie. În cimitir, munţii stăteau să cadă peste noi. Au rămas însă neclintiţi,să vegheze la capătâiul bunicului blând, care se pusese să hodinească pentru totdeauna, şi a bunicii frumoase, care a rămas singură, să-l plângă... pentru că acum 57 de ani, într-o zi frumoasă ca asta, a jurat cu mâna pe suflet: "până când moartea ne va despărţi" şi dincolo de ea!

ianuarie 2011...
 impreuna de 57 de ani ( povestea lor AICI )

 

aprilie 2011...
"pana cand moartea ne va desparti!"

A doua zi, după înmormântare, există un obicei străvechi, pastrat si in Mandra. Mai demult, erau chemati acasa cei care dusesera mortul la groapa, vecinii si rudele de gradul 1. Mancau pita, beau un pahar de rachiu si povesteau despre cel care plecase dintre ei. Lucrurile bune pe care le a facut acesta, cele demne de invataminte... De aici si vorba: "despre morti numai de bine". Mama Ieta si ai ei au pregatit cozonac, rachiu, colacei si lumanari... Au dat de mancare, pomana la saracii satului si au povestit cu cei care au trecut sa le mai stranga mana o data si sa-i incurajeze: "Dumnezeu sa va intareasca!" 

 

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe Tatucu,

 si sa-i intareasca pe cei care au ramas sa- l planga...

 

Sursa: Jurnal de Mandra