7.9.11
Partizanii făgărăşeni – o istorie puţin cunoscută
Prima duminică după sărbătoarea Sfântului Ilie are o semnificaţie aparte pentru familiile celor din Grupul făgărăşean de rezistenţă împotriva comunismului. Tradiţia comemorării partizanilor a început în 1995, odată cu sfinţirea unei cruci în memoria lor, la poalele munţilor, lângă Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta. E zona în care coborau din munţi membrii Grupului Carpatin Făgărăşean – cum şi-au spus ei. Uneori mergeau în sate pentru a-şi vedea familiile şi a căuta provizii, alteori doar ascultau în taină slujbele de la mănăstire. Monumentul pe care le sunt gravate numele ţine şi loc de mormânt, pentru că cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi şi aruncaţi în gropi comune, neidentificate vreodată. Rudele lor vin la Sâmbăta ca la un cimitir, unde ţin parastase şi îşi aduc aminte de cei care au luptat şi au murit pentru libertate, tradiţie şi credinţă. Odată cu monumentul de la Sâmbăta, „bandiţii“ au devenit oficial eroi şi martiri.
Cine au fost „bandiţii”?
Rezistenţa împotriva comunismului în România e vag cunoscută. Referirile la acest capitol din istoria recentă în manualele de şcoală sunt în cel mai bun caz vagi, iar depozitele CNSAS îngroapă sute de mii de dosare care nu au fost încă deschise. Numai despre grupul de la Făgăraş au fost consemnate peste 90 de mii de pagini de rapoarte ale Securităţii. Separat de acestea, fiecare membru al grupului are şi un dosar separat. Alte dosare voluminoase de urmărire şi anchetă au vizat fiecare membru al familiei luptătorilor.
Unii nu ştiu nimic despre rezistenţă, alţii cred că e nesemnificativ să afle. Mai sunt şi grupuri care – din diverse motive – îşi revendică rezistenţa şi se pretind urmaşi ai luptătorilor. Extrem de rar se află printre ei rude ale celor care au trecut prin puşcăriile vremii. Sunt oameni care apar la comemorări şi îşi promovează imaginea, adesea prin discursuri extremiste, atrăgând aversiunea celor care îi asociază cu luptătorii anilor ’50. Pe de altă parte, subiectul rezistenţei e bine exploatat mai nou în filme şi cărţi, care le aduc beneficii autorilor, dar care vădesc prea des lipsa unei minime documentări şi care exclud – intenţionat sau nu – trăsături definitorii, dar deranjante pentru unii, din portretul luptătorilor. Cel mai des e omisă apartenenţa lor la Biserică şi credinţa lor în Hristos, care în ochii românului cosmopolit dă prost. E mai interesant pentru ei un luptător care trage neobosit din ţigară, ascultă jazz la un radio improvizat, îşi omoară plictiseala pribegiei cântând şi îşi descarcă gloanţele prin munţi ca-n jocurile pe calculator.
Probabil vor mai trece ani buni până când această pagină de istorie va fi relatată cu onestitate şi fără patimi. Până atunci, pomeniţi-i pe „bandiţi“ ca pe părinţii, fraţii sau bunicii celor de lângă voi, ca pe unii care vor fi şi greşit – ca fiecare om pe care-l ştii – dar care probabil au jertfit mai mult decât putem înţelege pentru a-şi apăra credinţa în Hristos şi libertatea. Istoria va decide cât a contat lupta lor. Până atunci, Biserica îi cinsteşte la Sfânta Liturghie ca pe „cei care au murit în lagăre şi-n închisori, pentru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti“
7 ani în munţi
Din grupul de rezistenţă făceau parte 12 oameni – studenţi, profesori, ţărani, dar lor s-au alăturat pe parcurs şi alţii. Pentru ei şi familiile lor, instaurarea comunismului însemna pierderea proprietăţii, tradiţiei şi libertăţii. Nu în ultimul rând au luptat pentru a-şi apăra credinţa în Dumnezeu, deşi sistemul ateu avea să-şi arate cu adevărat colţii ceva mai târziu.
În 1948, după o serie de arestări ale tinerilor care s-au exprimat împotriva noii conduceri, partizanii s-au retras în munţi şi sperau să poată interveni pentru schimbarea regimului comunist din România. Grupuri similare au existat în mai multe zone ale ţării. Fiecare grup acţiona independent şi nu aveau decât legături slabe. În zona Făgăraşului, a fost consemnată una din cele mai de durată rezistenţe împotriva comunismului. Grupul de pe versantul Nordic – banda Haşu-Gavrilă, cum apare în documentele Securităţii, a rezistat 7 ani, cu sprijinul unei ample reţele de sprijin în satele din jur. Pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş a acţionat grupul condus de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Membrii acestui din urmă grup – între care o femeie şi copilul pe care l-a născut în munţi – au fost prinşi abia după 9 ani de căutări.
Sute de oameni din satele dimprejur îi ajutau cu mâncare, haine, informaţii şi muniţii. Cei din munţi coborau des în sate, unde erau primiţi de unii şi turnaţi de alţii. Iernile şi le petreceau de regulă în munte, în bordeie săpate în pământ. Alături de un radio cu galenă la care ascultau ştirile, aveau Biblia şi o carte de rugăciuni. Un sprijin deosebit de important l-au primit de la cabanieri şi ciobani. Nu puţini dintre aceştia au fost arestaţi şi bătuţi crunt pentru că au refuzat să-i trădeze. Tot alături de ei au fost unii preoţi, care i-au purtat în taină în rugăciune şi care au păstrat legătura cu familiile lor. Eugenia Comanici, soţia luptătorului Gheorghe Haşu, îşi aminteşte că în timp ce era dusă la Securitate, iar copiii rămâneau în leagăn singuri, comunica prin semne cu o vecină care îi transmitea preotului să se roage pentru ei. Grija lui Dumnezeu era unica certitudine în timpul anilor de teroare, iar rugăciunea – singura evadare. Atât pentru cei din munţi, cât şi pentru cei care suportau mânia furibundă a miliţienilor, nevoiţi să scrie noi şi noi rapoarte în care-şi justificau eşecul în lupta împotriva rezistenţei.
Ciocniri cu Securitatea
În toată perioada, efective impresionante ale Securităţii au fost trimise în zona Făgăraşului pentru a-i prinde pe partizani. Ion Gavrilă Ogoranu, care după ’90 a studiat arhivele Securităţii, notează că au fost consemnate oficial 108 acţiuni separate ale Miliţiei şi Securităţii în perioada 1950-1956.
Primul conducător al grupului de rezistenţă de la Făgăraş, Andrei Haşu, a fost ucis în noaptea de Bobotează a anului 1952, în satul Voivodeni, după ce un sătean l-a pârât la Securitate. Trupul însângerat a fost atârnat în faţa Căminului Cultural pentru a fi pildă celor care vorbeau împotriva regimului. Sătenii, dar şi copiii de şcoală, au fost duşi să-l vadă pe „Baciu”, cum era cunoscut Andrei. A fost o victorie a Securităţii exploatată pentru a semăna teroare în zonă. Fratele mai mic al lui Andrei, Gheorghe Haşu (cunoscut ca Ghiţă al Rucăreanului) era şi el membru al grupului, dar a fost prins şi executat abia în 1957.
În toată această perioadă, Munţii Făgăraşului au devenit loc de confruntare între Securitate şi partizani. Zeci de dube negre forfecau satele de la poalele munţilor zi şi noapte în căutarea celor care îi sprijineau pe luptători. Sute de oameni au fost arestaţi, torturaţi şi interogaţi doar pentru că le-au dat o haină sau o bucată de pâine. Mulţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie sau trimişi la Canal. Furia ofiţerilor de Securitate se îndrepta în special către familiile celor din munţi, care au refuzat sistematic să ofere informaţii. Bărbaţi laolaltă cu femei şi copii au fost bătuţi fără motiv pe stradă şi urmăriţi ani în şir. În casele lor au fost instalate microfoane şi au fost cumpăraţi cei mai apropiaţi ai familiilor. Copiii au fost exmatriculaţi din şcoli, femeile au fost date afara din serviciu, bătrânii au fost bătuţi până la mutilare. Rude sau vecini, pretinşi preoţi dar şi străini aduşi din alte zone sub diferite pretexte au fost trimişi să afle informaţii despre cei din munţi. Între timp, elicoptere militare cu reflectoare erau trimise să măture munţii pe timp de noapte în căutarea „bandei“. Ziua, zeci de soldaţi cu câini dresaţi bătătoreau cărările munţilor. Au avut loc ciocniri repetate între cele două tabere, dar niciunul dintre cei din munţi nu a murit în timpul luptelor cu Securitatea. Au fost însă pe rând vânduţi de oameni care au cedat presiunii sau care au fost tentaţi de avantajele promise. Unii au cedat de frică, pentru că n-au mai suportat teroarea, alţii s-au oferit să devină turnători şi şi-au negociat cu sânge rece „salariul“.
Un singur fugar: Ion Gavrilă Ogoranu
Ultimii membri ai grupului de rezistenţă au fost arestaţi cu ajutorul unor informatori în 1957 şi executaţi la Jilava. Singurul care a reuşit să scape, ascunzându-se 21 de ani, a fost Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului. Era ascuns în momentul în care au fost arestaţi ultimii membri ai grupului sub pretextul plănuirii unei fugi în Grecia, organizate de fapt de un informator al Securităţii. Arestat abia în 1976, Ogoranu va fi eliberat în scurt timp, ca urmare a intervenţiei diplomaţiei străine. Trăise 21 de ani ascuns şi ocrotit în gospodăria Anei Săbăduş din satul Galtiu, judeţul Alba – văduvă cu doi copii mici, care i-a devenit apoi soţie. Primul ei soţ a fost tot un luptător împotriva comunismului, studentul la Medicină Petru Săbăduş, ucis în bătaie la închisoarea Gherla, în 1952. Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, după ce şi-a scris memoriile în volumele Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Soţia lui, Ana, i s-a alăturat repede – a murit la două luni după „Bădia”, cum mai era cunoscut Ogoranu. Deşi a fost urmărită permanent de Securitate, închisă şi anchetată, Anei Gavrilă Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Nu e singura în această situaţie – soţia lui Gheorghe Haşu a fost forţat divorţată printr-un proces intentat de Securitate, în speranţa că „banditul“ va apărea la proces şi va fi prins. Eugenia Comanici, văduvă înainte de 30 de ani, şi-a crescut cei doi copii între anchete ale Securităţii şi marginalizarea socială. După ‘90, în urma unui proces dureros de câţiva ani cu statul român, nu şi-a redobândit numele soţului şi nici calitatea de urmaş al unui deţinut politic.
Condamnaţi la moarte
Ultimii membri ai grupului din Munţi au fost arestaţi în 1957. În urma unui pseudo-proces în timpul căruia nu au avut de fapt niciun drept, au fost executaţi în noaptea de 20 noiembrie 1957 în Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava.
O notă a securităţii din 3 august 1957 notează reacţiile „bandiţilor“ la comunicarea sentinţei de condamnare.
M.A.I. Regiunea Stalin 03. 08. 1957, ora 21:30 TELEGRAMĂ Către M.A.I. Bucureşti, direcţia a III-a Strict secret Raportăm starea de spirit manifestată de membrii bandei Gavrilă şi de legăturile lor cu prilejul dării sentinţelor. Chiujdea Ioan, la comunicarea sentinţei nu a făcut nici o obiecţiune, a semnat cererea de recurs afirmînd: „Mulţumesc, să trăiţi!”. Haşu Laurean, a afirmat că s-a aşteptat la această condamnare, a semnat cererea de recurs, solicitând apoi lămuriri suplimentare, în sensul dacă va putea participa la judecarea recursului, şi ce ar mai putea face în acest scop. Secretarul Tribunalului i-a făcut cunoscut că nu va putea fi de faţă la judecarea recursului, însă va fi anunţat de rezultatul judecării. Novac Ioan, a afirmat că nu a comis nici o crimă. Alte afirmaţii nu a făcut. Haşu Gheorghe, la comunicarea sentinţei a afirmat zâmbind: „Ce să-i faci!” apoi a semnat cererea de recurs. Metea Victor, a afirmat „Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine la moarte decât 15-20 de ani în puşcărie, pentru a nu mai fi chinuit!” Şi-a exprimat apoi regretul pentru faptul de a nu fi cerut personal condamnarea la moarte, atunci când i s-a dat ultimul cuvânt. În continuare a afirmat că „De ce, aşa cum a spus Bulganin despre coexistenţă, comuniştii nu au putut trăi cu ei anticomuniştii? Nu am primit nimic de la regimul acesta, am fost scos din liceu, nu am primit servici, era urmărit şi tatăl meu care era socotit chiabur, fuga mea însă nu s-a datorat acestor cauze, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine.” Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. N-a semnat cererea de recurs. (…)
Din primul lot, restul de elemente nu au avut manifestări sau alte atitudini deosebite. Din cel de-al doilea lot, a avut manifestări preotul Dascălu Cornel, care cu ocazia dării sentinţei a afirmat că în conştiinţa sufletului său este împăcat, că ceea ce a făcut, a făcut bine, încheind cu cuvintele: „Frumos dar mi-aţi făcut. Vă mulţumesc! Era ziua mea!”
„Am simţit cuvintele Domnului”
Material realizat de Oana Dobrin
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011
Cine au fost „bandiţii”?
Rezistenţa împotriva comunismului în România e vag cunoscută. Referirile la acest capitol din istoria recentă în manualele de şcoală sunt în cel mai bun caz vagi, iar depozitele CNSAS îngroapă sute de mii de dosare care nu au fost încă deschise. Numai despre grupul de la Făgăraş au fost consemnate peste 90 de mii de pagini de rapoarte ale Securităţii. Separat de acestea, fiecare membru al grupului are şi un dosar separat. Alte dosare voluminoase de urmărire şi anchetă au vizat fiecare membru al familiei luptătorilor.
Unii nu ştiu nimic despre rezistenţă, alţii cred că e nesemnificativ să afle. Mai sunt şi grupuri care – din diverse motive – îşi revendică rezistenţa şi se pretind urmaşi ai luptătorilor. Extrem de rar se află printre ei rude ale celor care au trecut prin puşcăriile vremii. Sunt oameni care apar la comemorări şi îşi promovează imaginea, adesea prin discursuri extremiste, atrăgând aversiunea celor care îi asociază cu luptătorii anilor ’50. Pe de altă parte, subiectul rezistenţei e bine exploatat mai nou în filme şi cărţi, care le aduc beneficii autorilor, dar care vădesc prea des lipsa unei minime documentări şi care exclud – intenţionat sau nu – trăsături definitorii, dar deranjante pentru unii, din portretul luptătorilor. Cel mai des e omisă apartenenţa lor la Biserică şi credinţa lor în Hristos, care în ochii românului cosmopolit dă prost. E mai interesant pentru ei un luptător care trage neobosit din ţigară, ascultă jazz la un radio improvizat, îşi omoară plictiseala pribegiei cântând şi îşi descarcă gloanţele prin munţi ca-n jocurile pe calculator.
Probabil vor mai trece ani buni până când această pagină de istorie va fi relatată cu onestitate şi fără patimi. Până atunci, pomeniţi-i pe „bandiţi“ ca pe părinţii, fraţii sau bunicii celor de lângă voi, ca pe unii care vor fi şi greşit – ca fiecare om pe care-l ştii – dar care probabil au jertfit mai mult decât putem înţelege pentru a-şi apăra credinţa în Hristos şi libertatea. Istoria va decide cât a contat lupta lor. Până atunci, Biserica îi cinsteşte la Sfânta Liturghie ca pe „cei care au murit în lagăre şi-n închisori, pentru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti“
7 ani în munţi
Din grupul de rezistenţă făceau parte 12 oameni – studenţi, profesori, ţărani, dar lor s-au alăturat pe parcurs şi alţii. Pentru ei şi familiile lor, instaurarea comunismului însemna pierderea proprietăţii, tradiţiei şi libertăţii. Nu în ultimul rând au luptat pentru a-şi apăra credinţa în Dumnezeu, deşi sistemul ateu avea să-şi arate cu adevărat colţii ceva mai târziu.
În 1948, după o serie de arestări ale tinerilor care s-au exprimat împotriva noii conduceri, partizanii s-au retras în munţi şi sperau să poată interveni pentru schimbarea regimului comunist din România. Grupuri similare au existat în mai multe zone ale ţării. Fiecare grup acţiona independent şi nu aveau decât legături slabe. În zona Făgăraşului, a fost consemnată una din cele mai de durată rezistenţe împotriva comunismului. Grupul de pe versantul Nordic – banda Haşu-Gavrilă, cum apare în documentele Securităţii, a rezistat 7 ani, cu sprijinul unei ample reţele de sprijin în satele din jur. Pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş a acţionat grupul condus de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Membrii acestui din urmă grup – între care o femeie şi copilul pe care l-a născut în munţi – au fost prinşi abia după 9 ani de căutări.
Sute de oameni din satele dimprejur îi ajutau cu mâncare, haine, informaţii şi muniţii. Cei din munţi coborau des în sate, unde erau primiţi de unii şi turnaţi de alţii. Iernile şi le petreceau de regulă în munte, în bordeie săpate în pământ. Alături de un radio cu galenă la care ascultau ştirile, aveau Biblia şi o carte de rugăciuni. Un sprijin deosebit de important l-au primit de la cabanieri şi ciobani. Nu puţini dintre aceştia au fost arestaţi şi bătuţi crunt pentru că au refuzat să-i trădeze. Tot alături de ei au fost unii preoţi, care i-au purtat în taină în rugăciune şi care au păstrat legătura cu familiile lor. Eugenia Comanici, soţia luptătorului Gheorghe Haşu, îşi aminteşte că în timp ce era dusă la Securitate, iar copiii rămâneau în leagăn singuri, comunica prin semne cu o vecină care îi transmitea preotului să se roage pentru ei. Grija lui Dumnezeu era unica certitudine în timpul anilor de teroare, iar rugăciunea – singura evadare. Atât pentru cei din munţi, cât şi pentru cei care suportau mânia furibundă a miliţienilor, nevoiţi să scrie noi şi noi rapoarte în care-şi justificau eşecul în lupta împotriva rezistenţei.
Ciocniri cu Securitatea
În toată perioada, efective impresionante ale Securităţii au fost trimise în zona Făgăraşului pentru a-i prinde pe partizani. Ion Gavrilă Ogoranu, care după ’90 a studiat arhivele Securităţii, notează că au fost consemnate oficial 108 acţiuni separate ale Miliţiei şi Securităţii în perioada 1950-1956.
Primul conducător al grupului de rezistenţă de la Făgăraş, Andrei Haşu, a fost ucis în noaptea de Bobotează a anului 1952, în satul Voivodeni, după ce un sătean l-a pârât la Securitate. Trupul însângerat a fost atârnat în faţa Căminului Cultural pentru a fi pildă celor care vorbeau împotriva regimului. Sătenii, dar şi copiii de şcoală, au fost duşi să-l vadă pe „Baciu”, cum era cunoscut Andrei. A fost o victorie a Securităţii exploatată pentru a semăna teroare în zonă. Fratele mai mic al lui Andrei, Gheorghe Haşu (cunoscut ca Ghiţă al Rucăreanului) era şi el membru al grupului, dar a fost prins şi executat abia în 1957.
În toată această perioadă, Munţii Făgăraşului au devenit loc de confruntare între Securitate şi partizani. Zeci de dube negre forfecau satele de la poalele munţilor zi şi noapte în căutarea celor care îi sprijineau pe luptători. Sute de oameni au fost arestaţi, torturaţi şi interogaţi doar pentru că le-au dat o haină sau o bucată de pâine. Mulţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie sau trimişi la Canal. Furia ofiţerilor de Securitate se îndrepta în special către familiile celor din munţi, care au refuzat sistematic să ofere informaţii. Bărbaţi laolaltă cu femei şi copii au fost bătuţi fără motiv pe stradă şi urmăriţi ani în şir. În casele lor au fost instalate microfoane şi au fost cumpăraţi cei mai apropiaţi ai familiilor. Copiii au fost exmatriculaţi din şcoli, femeile au fost date afara din serviciu, bătrânii au fost bătuţi până la mutilare. Rude sau vecini, pretinşi preoţi dar şi străini aduşi din alte zone sub diferite pretexte au fost trimişi să afle informaţii despre cei din munţi. Între timp, elicoptere militare cu reflectoare erau trimise să măture munţii pe timp de noapte în căutarea „bandei“. Ziua, zeci de soldaţi cu câini dresaţi bătătoreau cărările munţilor. Au avut loc ciocniri repetate între cele două tabere, dar niciunul dintre cei din munţi nu a murit în timpul luptelor cu Securitatea. Au fost însă pe rând vânduţi de oameni care au cedat presiunii sau care au fost tentaţi de avantajele promise. Unii au cedat de frică, pentru că n-au mai suportat teroarea, alţii s-au oferit să devină turnători şi şi-au negociat cu sânge rece „salariul“.
Un singur fugar: Ion Gavrilă Ogoranu
Ultimii membri ai grupului de rezistenţă au fost arestaţi cu ajutorul unor informatori în 1957 şi executaţi la Jilava. Singurul care a reuşit să scape, ascunzându-se 21 de ani, a fost Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului. Era ascuns în momentul în care au fost arestaţi ultimii membri ai grupului sub pretextul plănuirii unei fugi în Grecia, organizate de fapt de un informator al Securităţii. Arestat abia în 1976, Ogoranu va fi eliberat în scurt timp, ca urmare a intervenţiei diplomaţiei străine. Trăise 21 de ani ascuns şi ocrotit în gospodăria Anei Săbăduş din satul Galtiu, judeţul Alba – văduvă cu doi copii mici, care i-a devenit apoi soţie. Primul ei soţ a fost tot un luptător împotriva comunismului, studentul la Medicină Petru Săbăduş, ucis în bătaie la închisoarea Gherla, în 1952. Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, după ce şi-a scris memoriile în volumele Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Soţia lui, Ana, i s-a alăturat repede – a murit la două luni după „Bădia”, cum mai era cunoscut Ogoranu. Deşi a fost urmărită permanent de Securitate, închisă şi anchetată, Anei Gavrilă Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Nu e singura în această situaţie – soţia lui Gheorghe Haşu a fost forţat divorţată printr-un proces intentat de Securitate, în speranţa că „banditul“ va apărea la proces şi va fi prins. Eugenia Comanici, văduvă înainte de 30 de ani, şi-a crescut cei doi copii între anchete ale Securităţii şi marginalizarea socială. După ‘90, în urma unui proces dureros de câţiva ani cu statul român, nu şi-a redobândit numele soţului şi nici calitatea de urmaş al unui deţinut politic.
Condamnaţi la moarte
Ultimii membri ai grupului din Munţi au fost arestaţi în 1957. În urma unui pseudo-proces în timpul căruia nu au avut de fapt niciun drept, au fost executaţi în noaptea de 20 noiembrie 1957 în Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava.
O notă a securităţii din 3 august 1957 notează reacţiile „bandiţilor“ la comunicarea sentinţei de condamnare.
M.A.I. Regiunea Stalin 03. 08. 1957, ora 21:30 TELEGRAMĂ Către M.A.I. Bucureşti, direcţia a III-a Strict secret Raportăm starea de spirit manifestată de membrii bandei Gavrilă şi de legăturile lor cu prilejul dării sentinţelor. Chiujdea Ioan, la comunicarea sentinţei nu a făcut nici o obiecţiune, a semnat cererea de recurs afirmînd: „Mulţumesc, să trăiţi!”. Haşu Laurean, a afirmat că s-a aşteptat la această condamnare, a semnat cererea de recurs, solicitând apoi lămuriri suplimentare, în sensul dacă va putea participa la judecarea recursului, şi ce ar mai putea face în acest scop. Secretarul Tribunalului i-a făcut cunoscut că nu va putea fi de faţă la judecarea recursului, însă va fi anunţat de rezultatul judecării. Novac Ioan, a afirmat că nu a comis nici o crimă. Alte afirmaţii nu a făcut. Haşu Gheorghe, la comunicarea sentinţei a afirmat zâmbind: „Ce să-i faci!” apoi a semnat cererea de recurs. Metea Victor, a afirmat „Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine la moarte decât 15-20 de ani în puşcărie, pentru a nu mai fi chinuit!” Şi-a exprimat apoi regretul pentru faptul de a nu fi cerut personal condamnarea la moarte, atunci când i s-a dat ultimul cuvânt. În continuare a afirmat că „De ce, aşa cum a spus Bulganin despre coexistenţă, comuniştii nu au putut trăi cu ei anticomuniştii? Nu am primit nimic de la regimul acesta, am fost scos din liceu, nu am primit servici, era urmărit şi tatăl meu care era socotit chiabur, fuga mea însă nu s-a datorat acestor cauze, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine.” Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. N-a semnat cererea de recurs. (…)
Din primul lot, restul de elemente nu au avut manifestări sau alte atitudini deosebite. Din cel de-al doilea lot, a avut manifestări preotul Dascălu Cornel, care cu ocazia dării sentinţei a afirmat că în conştiinţa sufletului său este împăcat, că ceea ce a făcut, a făcut bine, încheind cu cuvintele: „Frumos dar mi-aţi făcut. Vă mulţumesc! Era ziua mea!”
„Am simţit cuvintele Domnului”
Am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.
Fragment din Testamentul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşean, scris în Săptămâna Mare a anului 1954, în Muntele Buzduganu (Documentul a fost găsit de Securitate şi e păstrat în arhivele CNSAS)
Material realizat de Oana Dobrin
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011
6.9.11
Cuviosul Seraphim Rose: Viata din zilele noastre este anormala. Despre generatia-eu
Oricine priveste viata contemporana din perspectiva vietii normale pe care o duceau oamenii in vremurile de mai inainte – sa zicem Rusia, sau America, sau orice alta tara din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate sa nu-si dea seama de cât de anormala a devenit viata de acum. Intregul concept de autoritate si ascultare, de decenta si politete, de comportament public si particular – toate s-au schimbat radical, au fost rasturnate cu exceptia câtorva comunitati – de opinii crestine de un anumit tip – care incearca sa pastreze asa numita conceptie de viata – de moda veche.
Viata de azi poate fi caracterizata drept autonoma si rasfatata. Inca din frageda vârsta copilul de azi este tratat, ca regula generala, ca o mica zeitate in familie: capriciile ii sunt alimentate, dorintele indeplinite; este inconjurat de jucarii, distractii, confort; nu este pregatit si educat dupa principiile stricte ale comportamentului crestin, ci este lasat sa se dezvolte pe orice cale ar vrea el sa o apuce. In general este de ajuns sa spuna Vreau! sau Nu vreau sa fac! pentru ca indulgentii parinti sa se incline in fata lui si sa-l lase sa faca ce doreste. Probabil aceste lucruri nu se intâmpla intotdeauna in fiecare familie, dar se intâmpla destul de des pentru a fi considerata regula de comportament in cresterea copiilor si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa in intregime de sub influenta ei. Chiar daca parintii incearca sa-l creasca pe copil intr-un mod strict, vecinii incearca sa faca altceva. Parintii trebuie sa ia in consideratie si aceste lucruri când isi educa copilul.
Când un astfel de copil ajunge adult, el, in mod firesc, se inconjoara cu aceleasi tipuri de lucruri cu care era obisnuit in copilarie: confort, distractii si jucarii pentru adulti. Viata devine astfel o goana dupa distractie. Acest cuvânt nu se afla in nici un vocabular. In Rusia secolului xix sau in orice alta tara serioasa civilizata, unde nimeni nu ar fi deslusit intelesul acestui cuvânt.
Viata aceasta, care este o fuga constanta dupa distractii si este lipsita de orice inteles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o tara de secol XIX, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distractii, reclamele, filmele, muzica, sa creada ca a nimerit intr-o tara a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luam aceasta perspectiva in consideratie, pentru ca traim in aceasta societate si o luam de buna.
Câtiva analisti ai vietii contemporane au numit tineretul de azi cu sintagma de generatia eu, iar vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de universul de plastic sau de lumea fanteziei in care multi oameni traiesc acum, neputând sa infrunte sau sa inteleaga realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.
Supercomputer de la IBM, garantat un milion de ani - stocheaza miliarde de fisiere
IBM a realizat o baterie de unitati de disc care poate stoca 120 petabytes de date, intr-un singur sistem, echivalent cu 24 de miliarde de fisiere stocate.
Pentru a dezvolta o astfel de tehnologie, au fost folosite 200.000 de hard disk-uri de 600 gigabytes, depasind cu mult capacitatea de stocare, ce, in prezent, ajunge la cel mult 15 petabytes, scrie Maxisciences.
Inca de anul trecut IBM a depasit un record de 10 miliarde de fisiere stocate in 43 de minute, sistemul fiind folosit in prelucrarile datelor meteorologice si seismice.
Noul supercomputer va oferi spatiul de stocare si caracteristicele necesare, care vor permite simulari a unor sisteme complexe de date.
Directorul de cercetare, Bruce Hillsberg, considera ca supercomputerul creat poate rula un milion de ani, fara pierderi de date sau de parametri de performanta, precizeaza Technology Review MIT.
Steve Conway, vicepresedinte la firma de cercetare IDC, specializata in calculul de inalta performanta, spune despre noul sistem IBM ca este semnificativ mai mare decat toate sistemele anterioare de stocare.
Cercetatorii de la IBM au dezvoltat astfel o serie de noi componente hardware si software, marind astfel capacitatea de stocare a sistemelor, care sunt racite cu apa.
Noul supercalculator beneficiaza de un sistem de fisiere denumit GPFS, dezvoltat recent de IBM.
Software-ul imbunatatit poate recupera total datele, fiabilitatea sistemului fiind mult imbunatatita. Checkpointing reprezinta tehnica prin care un supercomputer salveaza instantaneu datele.
Drive-urile cu capacitate de stocare foarte mare au devenit importante pentru simularile determinate de un volum imens de date, prelucrarea realizandu-se prin metode iterative.
Pentru a dezvolta o astfel de tehnologie, au fost folosite 200.000 de hard disk-uri de 600 gigabytes, depasind cu mult capacitatea de stocare, ce, in prezent, ajunge la cel mult 15 petabytes, scrie Maxisciences.
Inca de anul trecut IBM a depasit un record de 10 miliarde de fisiere stocate in 43 de minute, sistemul fiind folosit in prelucrarile datelor meteorologice si seismice.
Noul supercomputer va oferi spatiul de stocare si caracteristicele necesare, care vor permite simulari a unor sisteme complexe de date.
Directorul de cercetare, Bruce Hillsberg, considera ca supercomputerul creat poate rula un milion de ani, fara pierderi de date sau de parametri de performanta, precizeaza Technology Review MIT.
Steve Conway, vicepresedinte la firma de cercetare IDC, specializata in calculul de inalta performanta, spune despre noul sistem IBM ca este semnificativ mai mare decat toate sistemele anterioare de stocare.
Cercetatorii de la IBM au dezvoltat astfel o serie de noi componente hardware si software, marind astfel capacitatea de stocare a sistemelor, care sunt racite cu apa.
Noul supercalculator beneficiaza de un sistem de fisiere denumit GPFS, dezvoltat recent de IBM.
Software-ul imbunatatit poate recupera total datele, fiabilitatea sistemului fiind mult imbunatatita. Checkpointing reprezinta tehnica prin care un supercomputer salveaza instantaneu datele.
Drive-urile cu capacitate de stocare foarte mare au devenit importante pentru simularile determinate de un volum imens de date, prelucrarea realizandu-se prin metode iterative.
Modest Kolerov: Separatismul maghiar din Transilvania corespunde intereselor strategice ale Rusiei
Cel mai mai mare succes al național-imperialismului maghiar, care corespunde pe deplin intereselor Rusiei, este lupta partidelor politice de la Budapesta pentru o Transilvanie suverană din componența României, scrie redactorul-șef al Agenției Informaționale REGNUM, Modest Kolerov.
„După reorganizarea comunelor ungare într-o unitate administrativă distinctă (așa-numitul „Ținut Secuiesc” – n.r.), transformarea Transilvaniei într-o „euroregiune” îi poate conferi un grad de suveranitate internă urmând principiul integrității teritoriale a României (aflată în declin), și integrității istorice a Ungariei (aflată în ascensiune). Relațiile independente stabilite între Ungaria și Transilvania vor încuraja autoritățile de la București să echilibreze această cripto-federalizare prin unirea inevitabilă a Rep. Moldova cu România, iar noua regiune va fi obligată să aibă și ea un statut special autonom în componența statului național.
Din această perspectivă este sigur că anume lupta Rusiei Istorice pentru Transnistria și formularea unor politici coerente față de compatrioții noștri ruși din Basarabia (Rep. Moldova – n.r.) – corespunde cu lupta consecventă dusă de Ungaria pentru Transilvania. În acest caz, pretențiile revizioniste ale Rep. Moldova și României la Transnistria (sic!) este o sinucidere. Evident că interesele Rusiei gravitează în jurul intensificării procesului de federalizare a României, obținerea independenței pentru Transnistria alături de Ucraina organizată în federație (unde și Turcia ar putea trece de la republică la federație). Aceste interese exclud ideea „cedării” Transnistriei atât Rep. Moldova românești, cât și Ucrainei unitare.
Capacitatea actualei clase politice maghiare de a fi conștientă de necesitatea armonizării politicii sale național-imperialiste cu internaționalismul istoric al Rusiei ar reprezenta un test de maturitate politică. Capacitatea Rusiei de a interveni în lupta maghiarilor pentru autodeterminare – va fi un test de maturitate al clasei politice de la Moscova, al capacității sale de a asigura securitatea strategică a țării și de a-i asigura Rusiei integritatea teritorială în limitele granițelor sale istorice”.
„După reorganizarea comunelor ungare într-o unitate administrativă distinctă (așa-numitul „Ținut Secuiesc” – n.r.), transformarea Transilvaniei într-o „euroregiune” îi poate conferi un grad de suveranitate internă urmând principiul integrității teritoriale a României (aflată în declin), și integrității istorice a Ungariei (aflată în ascensiune). Relațiile independente stabilite între Ungaria și Transilvania vor încuraja autoritățile de la București să echilibreze această cripto-federalizare prin unirea inevitabilă a Rep. Moldova cu România, iar noua regiune va fi obligată să aibă și ea un statut special autonom în componența statului național.
Din această perspectivă este sigur că anume lupta Rusiei Istorice pentru Transnistria și formularea unor politici coerente față de compatrioții noștri ruși din Basarabia (Rep. Moldova – n.r.) – corespunde cu lupta consecventă dusă de Ungaria pentru Transilvania. În acest caz, pretențiile revizioniste ale Rep. Moldova și României la Transnistria (sic!) este o sinucidere. Evident că interesele Rusiei gravitează în jurul intensificării procesului de federalizare a României, obținerea independenței pentru Transnistria alături de Ucraina organizată în federație (unde și Turcia ar putea trece de la republică la federație). Aceste interese exclud ideea „cedării” Transnistriei atât Rep. Moldova românești, cât și Ucrainei unitare.
Capacitatea actualei clase politice maghiare de a fi conștientă de necesitatea armonizării politicii sale național-imperialiste cu internaționalismul istoric al Rusiei ar reprezenta un test de maturitate politică. Capacitatea Rusiei de a interveni în lupta maghiarilor pentru autodeterminare – va fi un test de maturitate al clasei politice de la Moscova, al capacității sale de a asigura securitatea strategică a țării și de a-i asigura Rusiei integritatea teritorială în limitele granițelor sale istorice”.
Sursa: infoprut.ro
O învăţătură adusă de Părintele Arsenie Boca din Muntele Athos. Planurile conclavului diavolilor de înşelare a oamenilor
Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit în poveţe a lăsat închisă într-o întâmplare învăţătura aceasta.
“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o piatră din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele şi încruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfătuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi pântecele flămând al iadului?
„Nu există Dumnezeu!”
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate ale încornoraţilor intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă, uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.
„Nu există suflet!”
Atunci, din gloatele întunerecului, ieşi o altă căpetenie încornorată şi zise:
- Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănânce, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cât au fost în putere.
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de proşti în toate peşterile iadului! - răcni Satana (…).
„Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe…”
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pământului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am născocit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai întâi după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!
Ascultându-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătând cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot întunerecul iadului.
- Voi, duhuri puturoase ale împărăţiei mele, ca gândul risipiţi-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi de grijile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine!” (…)
Vedenia se stinse şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti. Dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi, mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe… “.
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceşte pe oameni în rele şi-i bagă în toate necazurile şi în tot întunerecul, iar mâine, poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea?
Părintele Arsenie Boca – „Cărarea Împărăţiei”
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011
Parintele Arsenie Boca - Soarele smereniei
„David, deşi a trecut cu bine printr-atâtea încercări şi cenzuri, totuşi numai om fiind, nu ne-a putut arăta ceva desăvârşit; cu toate acestea, dacă noi ne-am purta ca David în vremea ispăşirii păcatelor, am fi destul de sporiţi în calea mântuirii. David era o icoană de mai înainte a lui Iisus, ce avea să vie. Dar numai Cel fără de păcat poate să ne arate şi să ne dea ceva desăvârşit şi în ispăşire. Adică ascultarea Lui şi ispăşirea Lui să împlinească ceea ce lipseşte din ascultarea şi din ispăşirea noastră a păcătoşilor.
Învăţătura desăvârşită o avem de la :Cel ce, fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare dovedindu-se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu l-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca, întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.
Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Mântuitorul pe cruce: El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu s-a împotrivit, ci a pornit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cunună de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege, toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea; pe aceasta o avea la spate. Crucea cea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni.”
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.
Primit prin intermediul Fundaţiei Arsenie Boca
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
