Doamna Aspazia Otel Petrescu, salvata de Rugaciunea lui Eminescu catre Maica Domnului

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu "Rugaciunea" sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui "imparat si proletar". Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte "Rugaciunea" eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile "inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie". A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc "clipa mea Mihai Eminescu". Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa "Rugaciune" si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc "de profundis" cuvantul "iarta-ma!".

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat "Rugaciunea" Eminului pentru cei inchisi: "ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc". Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu "adevarate file de acatist". Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: "sa faceti tot ce va spune El", cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca "in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista". Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: "Cine este curat sa ridice piatra". Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

- fragment dintr-un text al doamnei Aspazia Otel Petrescu, publicat integral in revista Veghea si partial in revista Manastirii Putna 

Parintele Arsenie Boca despre rugaciunea facuta prin intermediului Maicii Domnului

Rugaciunea facuta prin intermediului Maicii Domnului are de asemenea darul de a fi implinita. Dupa Iisus, ea este imaginea cea mai perfecta a lui Dumnezeu. Ca mama a lui Iisus, Ea are tot dreptul sa ceara anumite favoruri Fiului Ei. Iar legea data de Dumnezeu lui Moise vorbeste despre blestemul ce cade asupra fiilor ce nu-si respecta parintii. Ori Domnul nu se poate contrazice pe Sine si Mama Lui intervenind penru noi, are dreptul de a fi ascultata. Duhul Sfant care a pregatit in Ea sanctuarul viu in care trebuia sa vina Mantuitorul lumii si care de fapt este logodnicul Ei, cum oare nu O va asculta in rugaciunile Ei? Maria este sora noastra, prin faptul ca Ea s-a nascut din acelasi sange al lui Adam, ca si noi, deci ea are o mila si o dragoste frateasca fata de noi. In al doilea rand, Ea este Mama noastra, prin Testamentul lasat de Iisus insusi inaintea mortii Sale. El a recomandat atunci lui Ioan ca Mama Lui pe viitor, deci Mama tuturor oamenilor.

Iata cel mai pretios dar lasat de Iisus omenirii. Avem ca Mama spirituala pe insusi Mama Lui, Fiica Tatalui si Sotia Duhului Sfant. Ce comoara de nepretuit de care insa multi se dispenseaza s-o recunoasca si s-o slujeasca. Cei ce nu-si pun nadejdea in Maica Domnului, Regina Ingerilor, a patriarhilor, a apostolilor, a martirilor, a fecioarelor, a tuturor sfintilor, exemplul tuturor celor alesi, conceputa in planul de creatie a lui Dumnezeu. Cea care a sfaramat capul sarpelui infernal, cea care are puterea sa obtina pentru noi indepartarea ispitelor diavolului si iertarea pacatelor noastre, aceia care deci o ignora, sunt de plans. Ei sunt sufletele pierdute care scapa acest unic prilej de mantuire: ajutorul Maicii Preacurate.

Dupa cum Iisus este aparatorul nostru fata de Dumnezeu, tot asa este Maria fata de Iisus pentru noi.

Cel ce a calcat legea lui Dumnezeu sa se arunce in bratele Mariei, Maica Milelor, unica speranta a pacatosilor. Ea este autoarea vietii, Maica Mantuirii. Daca n-ar fi fost Ea, Iisus n-ar fi avut cum sa vina pe lume.

Rugandu-ne Ei, nu ne ratacim niciodata, nu disperam niciodata. Ea este pentru toti darnica, prin Ea cel mort renaste la viata, caci Ea nu dispretuieste pe nimeni. Alergati deci la Maria, Maica Domnului si Mama noastra cu toata increderea.

Sursa foto: Roncea.ro

Parintele Ilie Cleopa: Minunile Maicii Domnului

Maicile de la Petru Voda - Axionul Maicii Domnului

Parintele Arsenie Papacioc - Cuvinte despre Maica Domnului

Partizanii făgărăşeni – o istorie puţin cunoscută

Prima duminică după sărbătoarea Sfântului Ilie are o semnificaţie aparte pentru familiile celor din Grupul făgărăşean de rezistenţă împotriva comunismului. Tradiţia comemorării partizanilor a început în 1995, odată cu sfinţirea unei cruci în memoria lor, la poalele munţilor, lângă Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta. E zona în care coborau din munţi membrii Grupului Carpatin Făgărăşean – cum şi-au spus ei. Uneori mergeau în sate pentru a-şi vedea familiile şi a căuta provizii, alteori doar ascultau în taină slujbele de la mănăstire. Monumentul pe care le sunt gravate numele ţine şi loc de mormânt, pentru că cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi şi aruncaţi în gropi comune, neidentificate vreodată. Rudele lor vin la Sâmbăta ca la un cimitir, unde ţin parastase şi îşi aduc aminte de cei care au luptat şi au murit pentru libertate, tradiţie şi credinţă. Odată cu monumentul de la Sâmbăta, „bandiţii“ au devenit oficial eroi şi martiri.



Cine au fost „bandiţii”?
Rezistenţa împotriva comunismului în România e vag cunoscută. Referirile la acest capitol din istoria recentă în manualele de şcoală sunt în cel mai bun caz vagi, iar depozitele CNSAS îngroapă sute de mii de dosare care nu au fost încă deschise. Numai despre grupul de la Făgăraş au fost consemnate peste 90 de mii de pagini de rapoarte ale Securităţii. Separat de acestea, fiecare membru al grupului are şi un dosar separat. Alte dosare voluminoase de urmărire şi anchetă au vizat fiecare membru al familiei luptătorilor.
Unii nu ştiu nimic despre rezistenţă, alţii cred că e nesemnificativ să afle. Mai sunt şi grupuri care – din diverse motive – îşi revendică rezistenţa şi se pretind urmaşi ai luptătorilor. Extrem de rar se află printre ei rude ale celor care au trecut prin puşcăriile vremii. Sunt oameni care apar la comemorări şi îşi promovează imaginea, adesea prin discursuri extremiste, atrăgând aversiunea celor care îi asociază cu luptătorii anilor ’50. Pe de altă parte, subiectul rezistenţei e bine exploatat mai nou în filme şi cărţi, care le aduc beneficii autorilor, dar care vădesc prea des lipsa unei minime documentări şi care exclud – intenţionat sau nu – trăsături definitorii, dar deranjante pentru unii, din portretul luptătorilor. Cel mai des e omisă apartenenţa lor la Biserică şi credinţa lor în Hristos, care în ochii românului cosmopolit dă prost. E mai interesant pentru ei un luptător care trage neobosit din ţigară, ascultă jazz la un radio improvizat, îşi omoară plictiseala pribegiei cântând şi îşi descarcă gloanţele prin munţi ca-n jocurile pe calculator.
Probabil vor mai trece ani buni până când această pagină de istorie va fi relatată cu onestitate şi fără patimi. Până atunci, pomeniţi-i pe „bandiţi“ ca pe părinţii, fraţii sau bunicii celor de lângă voi, ca pe unii care vor fi şi greşit – ca fiecare om pe care-l ştii – dar care probabil au jertfit mai mult decât putem înţelege pentru a-şi apăra credinţa în Hristos şi libertatea. Istoria va decide cât a contat lupta lor. Până atunci, Biserica îi cinsteşte la Sfânta Liturghie ca pe „cei care au murit în lagăre şi-n închisori, pentru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti“



7 ani în munţi
Din grupul de rezistenţă făceau parte 12 oameni – studenţi, profesori, ţărani, dar lor s-au alăturat pe parcurs şi alţii. Pentru ei şi familiile lor, instaurarea comunismului însemna pierderea proprietăţii, tradiţiei şi libertăţii. Nu în ultimul rând au luptat pentru a-şi apăra credinţa în Dumnezeu, deşi sistemul ateu avea să-şi arate cu adevărat colţii ceva mai târziu.
În 1948, după o serie de arestări ale tinerilor care s-au exprimat împotriva noii conduceri, partizanii s-au retras în munţi şi sperau să poată interveni pentru schimbarea regimului comunist din România. Grupuri similare au existat în mai multe zone ale ţării. Fiecare grup acţiona independent şi nu aveau decât legături slabe. În zona Făgăraşului, a fost consemnată una din cele mai de durată rezistenţe împotriva comunismului. Grupul de pe versantul Nordic – banda Haşu-Gavrilă, cum apare în documentele Securităţii, a rezistat 7 ani, cu sprijinul unei ample reţele de sprijin în satele din jur. Pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş a acţionat grupul condus de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Membrii acestui din urmă grup – între care o femeie şi copilul pe care l-a născut în munţi – au fost prinşi abia după 9 ani de căutări.
Sute de oameni din satele dimprejur îi ajutau cu mâncare, haine, informaţii şi muniţii. Cei din munţi coborau des în sate, unde erau primiţi de unii şi turnaţi de alţii. Iernile şi le petreceau de regulă în munte, în bordeie săpate în pământ. Alături de un radio cu galenă la care ascultau ştirile, aveau Biblia şi o carte de rugăciuni. Un sprijin deosebit de important l-au primit de la cabanieri şi ciobani. Nu puţini dintre aceştia au fost arestaţi şi bătuţi crunt pentru că au refuzat să-i trădeze. Tot alături de ei au fost unii preoţi, care i-au purtat în taină în rugăciune şi care au păstrat legătura cu familiile lor. Eugenia Comanici, soţia luptătorului Gheorghe Haşu, îşi aminteşte că în timp ce era dusă la Securitate, iar copiii rămâneau în leagăn singuri, comunica prin semne cu o vecină care îi transmitea preotului să se roage pentru ei. Grija lui Dumnezeu era unica certitudine în timpul anilor de teroare, iar rugăciunea – singura evadare. Atât pentru cei din munţi, cât şi pentru cei care suportau mânia furibundă a miliţienilor, nevoiţi să scrie noi şi noi rapoarte în care-şi justificau eşecul în lupta împotriva rezistenţei.

Ciocniri cu Securitatea
În toată perioada, efective impresionante ale Securităţii au fost trimise în zona Făgăraşului pentru a-i prinde pe partizani. Ion Gavrilă Ogoranu, care după ’90 a studiat arhivele Securităţii, notează că au fost consemnate oficial 108 acţiuni separate ale Miliţiei şi Securităţii în perioada 1950-1956.
Primul conducător al grupului de rezistenţă de la Făgăraş, Andrei Haşu, a fost ucis în noaptea de Bobotează a anului 1952, în satul Voivodeni, după ce un sătean l-a pârât la Securitate. Trupul însângerat a fost atârnat în faţa Căminului Cultural pentru a fi pildă celor care vorbeau împotriva regimului. Sătenii, dar şi copiii de şcoală, au fost duşi să-l vadă pe „Baciu”, cum era cunoscut Andrei. A fost o victorie a Securităţii exploatată pentru a semăna teroare în zonă. Fratele mai mic al lui Andrei, Gheorghe Haşu (cunoscut ca Ghiţă al Rucăreanului) era şi el membru al grupului, dar a fost prins şi executat abia în 1957.
În toată această perioadă, Munţii Făgăraşului au devenit loc de confruntare între Securitate şi partizani. Zeci de dube negre forfecau satele de la poalele munţilor zi şi noapte în căutarea celor care îi sprijineau pe luptători. Sute de oameni au fost arestaţi, torturaţi şi interogaţi doar pentru că le-au dat o haină sau o bucată de pâine. Mulţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie sau trimişi la Canal. Furia ofiţerilor de Securitate se îndrepta în special către familiile celor din munţi, care au refuzat sistematic să ofere informaţii. Bărbaţi laolaltă cu femei şi copii au fost bătuţi fără motiv pe stradă şi urmăriţi ani în şir. În casele lor au fost instalate microfoane şi au fost cumpăraţi cei mai apropiaţi ai familiilor. Copiii au fost exmatriculaţi din şcoli, femeile au fost date afara din serviciu, bătrânii au fost bătuţi până la mutilare. Rude sau vecini, pretinşi preoţi dar şi străini aduşi din alte zone sub diferite pretexte au fost trimişi să afle informaţii despre cei din munţi. Între timp, elicoptere militare cu reflectoare erau trimise să măture munţii pe timp de noapte în căutarea „bandei“. Ziua, zeci de soldaţi cu câini dresaţi bătătoreau cărările munţilor. Au avut loc ciocniri repetate între cele două tabere, dar niciunul dintre cei din munţi nu a murit în timpul luptelor cu Securitatea. Au fost însă pe rând vânduţi de oameni care au cedat presiunii sau care au fost tentaţi de avantajele promise. Unii au cedat de frică, pentru că n-au mai suportat teroarea, alţii s-au oferit să devină turnători şi şi-au negociat cu sânge rece „salariul“.

Un singur fugar: Ion Gavrilă Ogoranu
Ultimii membri ai grupului de rezistenţă au fost arestaţi cu ajutorul unor informatori în 1957 şi executaţi la Jilava. Singurul care a reuşit să scape, ascunzându-se 21 de ani, a fost Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului. Era ascuns în momentul în care au fost arestaţi ultimii membri ai grupului sub pretextul plănuirii unei fugi în Grecia, organizate de fapt de un informator al Securităţii. Arestat abia în 1976, Ogoranu va fi eliberat în scurt timp, ca urmare a intervenţiei diplomaţiei străine. Trăise 21 de ani ascuns şi ocrotit în gospodăria Anei Săbăduş din satul Galtiu, judeţul Alba – văduvă cu doi copii mici, care i-a devenit apoi soţie. Primul ei soţ a fost tot un luptător împotriva comunismului, studentul la Medicină Petru Săbăduş, ucis în bătaie la închisoarea Gherla, în 1952. Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, după ce şi-a scris memoriile în volumele Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Soţia lui, Ana, i s-a alăturat repede – a murit la două luni după „Bădia”, cum mai era cunoscut Ogoranu. Deşi a fost urmărită permanent de Securitate, închisă şi anchetată, Anei Gavrilă Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Nu e singura în această situaţie – soţia lui Gheorghe Haşu a fost forţat divorţată printr-un proces intentat de Securitate, în speranţa că „banditul“ va apărea la proces şi va fi prins. Eugenia Comanici, văduvă înainte de 30 de ani, şi-a crescut cei doi copii între anchete ale Securităţii şi marginalizarea socială. După ‘90, în urma unui proces dureros de câţiva ani cu statul român, nu şi-a redobândit numele soţului şi nici calitatea de urmaş al unui deţinut politic.

Condamnaţi la moarte
Ultimii membri ai grupului din Munţi au fost arestaţi în 1957. În urma unui pseudo-proces în timpul căruia nu au avut de fapt niciun drept, au fost executaţi în noaptea de 20 noiembrie 1957 în Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava.
O notă a securităţii din 3 august 1957 notează reacţiile „bandiţilor“ la comunicarea sentinţei de condamnare.

M.A.I. Regiunea Stalin 03. 08. 1957, ora 21:30 TELEGRAMĂ Către M.A.I. Bucureşti, direcţia a III-a Strict secret Raportăm starea de spirit manifestată de membrii bandei Gavrilă şi de legăturile lor cu prilejul dării sentinţelor. Chiujdea Ioan, la comunicarea sentinţei nu a făcut nici o obiecţiune, a semnat cererea de recurs afirmînd: „Mulţumesc, să trăiţi!”. Haşu Laurean, a afirmat că s-a aşteptat la această condamnare, a semnat cererea de recurs, solicitând apoi lămuriri suplimentare, în sensul dacă va putea participa la judecarea recursului, şi ce ar mai putea face în acest scop. Secretarul Tribunalului i-a făcut cunoscut că nu va putea fi de faţă la judecarea recursului, însă va fi anunţat de rezultatul judecării. Novac Ioan, a afirmat că nu a comis nici o crimă. Alte afirmaţii nu a făcut. Haşu Gheorghe, la comunicarea sentinţei a afirmat zâmbind: „Ce să-i faci!” apoi a semnat cererea de recurs. Metea Victor, a afirmat „Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine la moarte decât 15-20 de ani în puşcărie, pentru a nu mai fi chinuit!” Şi-a exprimat apoi regretul pentru faptul de a nu fi cerut personal condamnarea la moarte, atunci când i s-a dat ultimul cuvânt. În continuare a afirmat că „De ce, aşa cum a spus Bulganin despre coexistenţă, comuniştii nu au putut trăi cu ei anticomuniştii? Nu am primit nimic de la regimul acesta, am fost scos din liceu, nu am primit servici, era urmărit şi tatăl meu care era socotit chiabur, fuga mea însă nu s-a datorat acestor cauze, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine.” Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. N-a semnat cererea de recurs. (…)
Din primul lot, restul de elemente nu au avut manifestări sau alte atitudini deosebite. Din cel de-al doilea lot, a avut manifestări preotul Dascălu Cornel, care cu ocazia dării sentinţei a afirmat că în conştiinţa sufletului său este împăcat, că ceea ce a făcut, a făcut bine, încheind cu cuvintele: „Frumos dar mi-aţi făcut. Vă mulţumesc! Era ziua mea!”

„Am simţit cuvintele Domnului”

Am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Fragment din Testamentul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşean, scris în Săptămâna Mare a anului 1954, în Muntele Buzduganu (Documentul a fost găsit de Securitate şi e păstrat în arhivele CNSAS)

Material realizat de Oana Dobrin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Cuviosul Seraphim Rose: Viata din zilele noastre este anormala. Despre generatia-eu

Oricine priveste viata contemporana din perspectiva vietii normale pe care o duceau oamenii in vremurile de mai inainte – sa zicem Rusia, sau America, sau orice alta tara din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate sa nu-si dea seama de cât de anormala a devenit viata de acum. Intregul concept de autoritate si ascultare, de decenta si politete, de comportament public si particular – toate s-au schimbat radical, au fost rasturnate cu exceptia câtorva comunitati – de opinii crestine de un anumit tip – care incearca sa pastreze asa numita conceptie de viata – de moda veche.

Viata de azi poate fi caracterizata drept autonoma si rasfatata. Inca din frageda vârsta copilul de azi este tratat, ca regula generala, ca o mica zeitate in familie: capriciile ii sunt alimentate, dorintele indeplinite; este inconjurat de jucarii, distractii, confort; nu este pregatit si educat dupa principiile stricte ale comportamentului crestin, ci este lasat sa se dezvolte pe orice cale ar vrea el sa o apuce. In general este de ajuns sa spuna Vreau! sau Nu vreau sa fac! pentru ca indulgentii parinti sa se incline in fata lui si sa-l lase sa faca ce doreste. Probabil aceste lucruri nu se intâmpla intotdeauna in fiecare familie, dar se intâmpla destul de des pentru a fi considerata regula de comportament in cresterea copiilor si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa in intregime de sub influenta ei. Chiar daca parintii incearca sa-l creasca pe copil intr-un mod strict, vecinii incearca sa faca altceva. Parintii trebuie sa ia in consideratie si aceste lucruri când isi educa copilul.

Când un astfel de copil ajunge adult, el, in mod firesc, se inconjoara cu aceleasi tipuri de lucruri cu care era obisnuit in copilarie: confort, distractii si jucarii pentru adulti. Viata devine astfel o goana dupa distractie. Acest cuvânt nu se afla in nici un vocabular. In Rusia secolului xix sau in orice alta tara serioasa civilizata, unde nimeni nu ar fi deslusit intelesul acestui cuvânt.

Viata aceasta, care este o fuga constanta dupa distractii si este lipsita de orice inteles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o tara de secol XIX, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distractii, reclamele, filmele, muzica, sa creada ca a nimerit intr-o tara a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luam aceasta perspectiva in consideratie, pentru ca traim in aceasta societate si o luam de buna.

Câtiva analisti ai vietii contemporane au numit tineretul de azi cu sintagma de generatia eu, iar vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de universul de plastic sau de lumea fanteziei in care multi oameni traiesc acum, neputând sa infrunte sau sa inteleaga realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.