21 septembrie – Pomenirea Părintelui Dimitrie Bejan (1909 – 1995). "Se poate oare aşeza pe acelaşi piedestal moral şi de luptă eroică Apusul cu Răsăritul, cu Biserica martiră a Răsăritului? Niciodată! Vine vremea să se umple calendarele cu numele celor morţi pentru credinţa creştină"

În această luptă epocală, Ortodoxia a dus un război foarte greu, cu multi morti si răniti, dar a triumfat.

Oricine poate să vadă că Ortodoxia este de două ori martiră: sub turci, 500 de ani, iar sub comunisti, 70 de ani. însă a renăscut curată si luminoasă precum pasărea Phoenix din propria-i cenusă.

În istoria crestinismului au fost zece persecutii mari anticrestine. Sub ochii nostri si-a manifestat satana vrăjmăsia tot în Răsăritul Europei pentru a unsprezecea oară pe Altarul Mănăstirii Oranki, unde se află 11000 preoti si călugări ucisi prin împuscare de ateismul comunist rusesc, prin anul 1920. În mijlocul lor era un arhiereu care n-a intrat în putrefactie. Se poate oare aseza pe acelasi piedestal moral si de luptă eroică Apusul cu Răsăritul, cu Biserica martiră a Răsăritului? Niciodată!

Vine vremea să se umple calendarele cu numele celor morti pentru credinta crestină, în acest timp cele două Biserici ale Apusului, catolici si protestanti, n-au ridicat nici un deget în sprijinul celor închisi sau omorâti pentru credintă. Au trăit lumeste, îmbrăcati în vison si purpură, mâncând la mese bogate si, din când în când, jelindu-ne pe noi.

Bine ar fi fost dacă cei din Apus ar fi strigat tare în apărarea Ortodoxiei! Dar n-au făcut-o. S-au făcut că n-aud gemetele celor din închisori si a celor ce-au fost siliti să-si pună capul pe butuc. Au predicat tot timpul mila si dragostea, dar ei n-au întins nici o mână de ajutor celor flămânzi, celor zilnic bătuti, celor împuscati. Pe toti ne va judeca Bunul Dumnezeu după credintă si după faptă.

Noi toti să nu ne temem decât de judecata lui Dumnezeu. Căci El este Cel care ne va răsplăti fiecăruia la arătare. Căci lucrătorul trebuie să fie vrednic de plata Lui. Amin.

Asa să fie! Amin. Amin. Amin.

Sursa: Sfaturi Ortodoxe

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc: „Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum”?

Interviu[1] realizat de Ieromonahul Justin şi Monahul Kirion

Părinte, se vehiculează nişte proorocii în legătură cu apropiatul sfârşit al lumii, sfinţia voastră ce spuneţi?

Eu spun una care e mai veche şi mai sigură: va fi sfârşitul lumii cândva! «Nu se mişcă, spune Mântuitorul, fir de păr fără voia Mea» şi degeaba ne zbatem noi făcând legătură cu nişte informaţii, poate chiar false. Deci să ne grăbim încet.

Cum vedeţi prigoana care va să vină, mai ales că suntem în pragul unei dictaturi biometrice şi electronice?

Prigoana a şi venit. Din momentul în care te-ai creştinat, trebuie să ştii că a început prigoana. Degeaba ne frământăm acum, dacă la momentul potrivit strigi: «aoleu, aoleu!» Să fim integri mereu, de la botez până la moarte! Noi una şi bună ştim: nu ne lepădăm! În problema asta mi-a plăcut răspunsul patriarhului Greciei: „Miroase a 666! N-a precizat data. Miroase a 666”. Pe urmă vin actele mai directe, până te prinde de tot. Şi dacă ştie că eşti împotrivă, te atacă mai greu, dar dacă vrei să mori, mori mai uşor. Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în Zarcă, la Aiud, în regim de exterminare. Greu, foarte greu. Să nu-ţi dea să mănânci ca să mori şi te şi dezbrăca, şi era iarnă când te băgau acolo, ca să mori de frig. În trei zile după socoteala lor,verificat mureai. Eu n-am murit. Mi-au dat cinci, mi-au dat şapte ani la izolare şi n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Şi nu mi-ar fi ruşine să mă tem acum? Nici vorbă să mă lepăd de Hristos! Şezând pe poziţia aceasta poate veni şi decapitarea. Ştiţi că e cea mai uşoară moarte, să-ţi taie capul.

În ideea aceasta a prigoanei, mulţi se gândesc cum să se pregătească, ce strategii să găsească…

Ne-am învăţat să consumăm timpul în loc să îl folosim. Haideţi să ne facem crucea cum trebuie, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne înmoaie inimile, să ia de pe faţa pământului răul. Nu să stăm şi să aşteptăm prigoana. Prigoana trebuie să ne găsească luptând. Dar trebuie să ştii când să acţionezi. Eram într-un moment din acesta, faţă în faţă cu duşmanul şi unul a băgat baioneta în mine la câţiva centimetri de burtă. Dar a scăpat baioneta din mână, iar eu am tras baioneta şi el a căzut în şanţ. Şi i-am zis: „Îţi dau puşca să nu te condamne că te-am dezarmat”. Dacă îl împuşcam acolo, ce câştigam? Mi-ar fi sunat ca un clopot în conştiinţă, că am omorât un om.

Altădată am scăpat o fetiţă de o ursoaică. Nu mi-a fost uşor. Ursoaica avea un pui cu ea. Fetiţa era mică şi tot către ursoaică trăgea. Pe ursoaică o puneam în situaţia strategică să pot să-i fur fetiţa care nu mai putea nici să vorbească. Nu spunea decât: „au buba, am buba!” Îmi sună în cap vorbele acelea că o fi zgâriat-o ursoaica pe undeva, dar eu n-aveam vreme să o controlez. O ţineam la subsioară şi am ieşit la luminiş şi apoi la şosea. Şi a venit un autocar. Am zis: salvarea mea. Dar n-a vrut să mă ia de teama ca fetiţa să nu facă pe ea în maşină şi să-i miroasă. M-am luptat cu fiarele în pădure şi cu oamenii, altă luptă… Asta era problema, că mirosea un copil? De ce trebuie să fim neatenţi cu tot ceea ce e în viaţă?

Sunt multe lucruri de spus, dar vă recomand o veselie interioară care ar putea să fie rugăciunea neîncetată, o dispoziţie interioară continuă. Nu velerim şi veler Doamne!

În zilele noastre nu mai vin să-ţi ia capul direct. Vin cu viclenie…

Nu e bine să provocăm noi prigoana înainte, şi nici să trâmbiţăm, pentru că duşmanul aude şi vede şi el poziţia noastră. Şi îi dăm elemente noi ca să ia măsuri noi. Nu e bine să te descoperi. Vreau să mă lovească duşmanul unde vreau eu, nu unde vrea el!

Eu am făcut armata. E o realitate pe care nu-mi pare rău că am trăit-o. Născut în 1914, în 1936 m-au luat militar. Eu făceam dreptate. Pe front, eram sergent pe lângă un maior, Artur Popescu care a murit. Şi cu mortul lângă mine am preluat comanda batalionului, ceea ce nu putea face decât un ofiţer. Dar în situaţia aceea, deşi eram un simplu soldat, am luat comanda şi am raportat generalului după ce am făcut un desen al poziţiei duşmanului şi al poziţiei mele. După ce s-au terminat toate, m-a chemat generalul şi mi-a zis aşa: „Primeşti să te fac general?” „Primesc.” „Şi ce-ai face?” „I-aş învăţa să moară, domnule general! Că dacă un soldat nu ştie să moară, e biruit dinainte de a intra în luptă”. Ei, dar nu… a fost doar un joc de prezenţă. Însă pentru viaţa mea un amănunt din acesta era foarte important. În sfârşit, mulţumesc lui Dumnezeu. Aşa cum sunt, slab, prost, nu mă interesează. Important e să fiu prezent. Nu să ştiu multe şi să am sufletul precupeţit. Acum vorbesc ca un om slab, nu anticipez. Dar nu pot să-mi închipui cum aş trăi fără Hristos.

 

Aţi fost în Mişcarea Legionară? 

Am fost şi nu îmi pare rău. Însă nu am suprapus Mişcarea Legionară peste învăţătura creştină. Ar fi o greşeală de moarte. Vrei să fii un legionar bun? Trebuie să fii un bun ostaş creştin, asemenea mucenicilor ostaşi din vechime. E ca în armată. Faci întâi armata la regulile armatei şi când eşti liber, te întorci de unde eşti. S-au făcut greşeli şi în Mişcarea Legionară pentru că se încuraja uciderea, dar eu nu cunosc ce a fost în spatele acestor crime şi nici comploturile din interior, despre care se vorbea. Erau legionari adevăraţi de mare valoare. Eu sunt prezent ca monah şi bucuros că am fost legionar înainte. Când m-am dus eu – un copil de 18 ani – la Casa Verde din Bucureştii Noi, m-am prezentat Căpitanului. Codreanu era o personalitate remarcabilă şi te cucerea pe loc, un adevărat erou. După ce am terminat, mi-a zis: „Treci la făcutul temeliei!” Alături de mine era un camarad foarte voinic, pe nume Zăpadă, rece şi milităros care m-a certat că n-am stat drepţi în faţa Căpitanului când am pus mâna pe lopată.  Eu, care eram milităros din fire, pentru că nu poţi să rezişti cu jumătăţi de măsură în viaţă – mi-am zis în sinea mea că n-am venit aici să fac armată şi i-am spus: „Am să-ţi dovedesc, camarade, că ştiu să stau şi drepţi, dar deocamdată sunt un copil şi nu ştiu cum trebuie să mă comport”. În sfârşit… Sunt fericit că mi-a ajutat Dumnezeu de m-am făcut călugăr. Nimic nu-i mai important decât a dărui viaţa lui Hristos. Călugăria este peste Mişcarea Legionară. Toate acestea sunt experienţe de viaţă, istorie personală. Îi mulţumesc lui Dumnezeu prin toate câte am trecut.

Continuare pe siteul revistei Atitudini

Adevarul (fost Scanteia), alaturi de Evenimentul zilei, in campania mediatica de tip bolsevic impotriva religiei in scoli. Promotorii vizibili sunt tinerii bezbojnici de la ASUR, insa in spatele lor se vad coarnele Noului Komintern, reprezentat de Institutul de Istoria Religiilor, infiintat de Plesu si Oisteanu/Rautu/Oigenstein

Afisul bezbojnicilor de la ASUR, aparut in Adevarul

Subiectul educaţiei religioase şi mai ales a felului în care se predă religia în şcolile din România stârneşte controverse aprinse. Mai ales când e vorba de principiul separarării statului de biserică.

Susţinerea de către stat a religiei şi a practicii religioase încalcă dreptul elevilor la libertate religioasă, spun cei care contestă predarea religiei în şcoli. Lipsa orelor de religie în şcoli conduce la ateism sau agnosticism şi provoacă o decădere a moravurilor şi chiar a performanţei şcolare, spun sustinăţorii educaţiei religioase. Un studiu realizat recent de Fundaţia Soros România arată că deşi 86% dintre români cred că religia trebuie predată în şcoală, doar jumătate mai susţin obligativitatea religiei în şcoli (în scădere faţă de 71% în 2006). În primăvara acestui an, Asociaţia Secular Umanistă a declanşat campania „Stop îndoctrinării religioase în şcoli”, îndreptată împotriva modului în care religia este predată în şcoli. Această campanie a provocat un răspuns al BOR. Spunesitu.ro vă oferă argumente pro şicontra oportunităţii predării religiei în şcoli.

Un prieten povesteşte pe Facebook, îngrozit, că într‑una din primele zile de şcoală, băiatul lui, elev în clasa a VII-a la o şcoală din Bucureşti, a fost ţinut împreună cu toţi colegii, în clasă, până când toţi copiii au reuşit să recite o rugăciune, aşa cum le cerea profesoara de religie.

O altă amică mă-ntreabă de ce sunt părinţii şi copiii obligaţi să asculte în prima zi de şcoală, ca parte a ceremoniilor de deschidere a anului, o interminabilă slujbă ortodoxă. Mai ales că, spune amica mea, Viorica, nimeni nu ascultă de fapt: copiii îşi povestesc întâmplările din vacanţă unii altora, profesorii vor să-şi primească florile, iar părinţii - să scape de emoţiile unei zile şi aşa destul de dificile.
Şi modul în care orele de Religie îşi fac locul în orarul copiilor ar putea fi motiv pentru interminabile dezbateri. De cele mai multe ori, acest curs, unicul prezent de la clasa I şi până la a XII-a alături de Română şi „Mate" (nici Istoria, nici Geografia, nici limbile străine nu beneficiază de un tratament similar), se găseşte în mijlocul zilei. Astfel, deşi teoretic facultativă, această materie devine obligatorie pentru că şcoala nu are cursuri alternative la care elevul s-ar putea înscrie, iar părintele nu poate merge la şcoală să-şi supravegheze copilul în ora rămasă liberă.
Nu ştiu ce să-i spun prietenului meu, decât să reclame situaţia la directoarea şcolii. Nu ştiu ce să-i răspund amicei mele, Viorica. Nu am soluţii pentru orele de îndoctrinare religioasă. Aparent, nici statul român nu are.

Sursa: Adevarul

Sf. Teofan Zăvorâtul: Îndeletnicirile casnice sau de serviciu nu te îndepărtează de Dumnezeu

Destul de mulţi oameni cred că, de vreme ce te ocupi cu îndeletniciri casnice sau probleme de serviciu, ai părăsit deja lucrurile duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu. Gândind aşa, când capeţi dorinţa de a trăi într-un fel bine-plăcut lui Dumnezeu, sau începi să vorbeşti despre acest lucru, de obicei gândeşti că trebuie să fugi de societate, să-ţi părăseşti casa şi să mergi undeva în pustie sau în pădure. Situaţia nu este nici pe departe aşa. Problemele zilnice ale vieţii, de care depinde baza căminului şi a societăţii, sunt stabilite de către Dumnezeu şi, îndeplinindu-le, nu înseamnă o îndreptare spre lucrurile lumeşti, ci o continuare a problemelor dumnezeieşti.

Lucrează dumnezeieşte şi te vei apropia de El
Însuşindu-şi o asemenea părere greşită, fiecare acţionează ca şi cum nu s-ar putea gândi la Dumnezeu desfăşurându-şi activităţile lor zilnice şi având o viaţă socială. Trebuie să-ţi formezi convingerea că tot ceea ce faci în casă sau în afara ei, ca parte a problemelor tale zilnice, este şi duhovnicesc, şi bine-plăcut lui Dumnezeu. Sunt anumite porunci cu privire la acestea. Cum este posibil ca împlinirea acestor porunci să nu fie bine-plăcută lui Dumnezeu? Tu le faci neplăcute lui Dumnezeu, din cauza necredinţei tale, pentru că nu le împlineşti cu simţământul pe care Dumnezeu doreşte să-l ai când le împlineşti. Tu nu împlineşti poruncile lui Dumnezeu într-un fel dumnezeiesc. Astfel, ele sunt irosite în deşert, şi mintea se îndepărtează de la Dumnezeu.
Îndreaptă deci acest lucru, şi de acum încolo să începi să faci toate lucrurile ştiind că făptuindu-le în felul acesta împlineşti o poruncă, şi săvârşeşte-le aşa cum trebuie săvârşită o poruncă a lui Dumnezeu. Odată ce ai început să faci aşa, nimic nu-ţi poate întoarce gândurile de la Dumnezeu; dimpotrivă, totul le va aduce mai aproape de El. Toţi suntem slujitori ai lui Dumnezeu. El a stabilit pentru fiecare om un anumit loc şi o anumită ocupaţie şi se uită să vadă cum împlineşte fiecare dintre noi hotărârea Lui. El este pretutindeni. El are grijă şi de tine. Ţine minte asta şi fă fiecare lucru ca şi cum ţi-ar fi fost încredinţat direct de către Dumnezeu, indiferent despre ce este vorba.

Primeşte fiecare întâlnire ca de la Dumnezeu
Toate activităţile casei să le faci în felul acesta. Şi atunci când cineva îţi face o vizită sau tu mergi să vizitezi pe cineva, ţine minte câteva lucruri. Mai întâi, Dumnezeu a trimis această persoană la tine şi El se uită să vadă dacă o primeşti şi te porţi cu ea ca şi cu El Însuşi; în al doilea rând, Dumnezeu ţi-a dat o însărcinare în afara casei şi te urmăreşte să vadă dacă o vei făptui în felul în care vrea El.
Dacă te hotărăşti să faci aşa, atunci niciuna din treburile gospodăreşti sau activităţile din afara casei nu-ţi vor îndepărta gândurile de la Dumnezeu.

(Sf. Teofan Zăvorâtul - “Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 56 - septembrie 2011

Oficiosul Evenimentul zilei, flasneta ateilor din Romania. Mostra de articol bolsevic specific anilor '50. Ce vor ateii (inspirati de ASUR): istoria religiilor, in locul religiei. Intrebare pentru Flutur: numai Ponta-i satanist?

Elevul nu e obligat să urmeze religia, dar riscă mult dacă se retrage de la această oră. Supăraţi că profesorul le îndocrinează copiii, câţiva părinţi propun soluţia: ora de istoria religiilor.

"Nu putrezesc, miros foarte frumos şi fac minuni", sună ghicitoarea cu care profesorul de religie îşi stimulează elevul de clasa a III-a. Cei care răspund corect, adică "moaştele", vor primi probabil un zece.

Copiii, învăţaţi să se ferească de atei şi neoprotestanţi

Mai târziu, în clasa a IV-a, elevul va învăţa să se ferească de atei sau neoprotestanţi. Se porneşte de la prima dintre poruncile din Biblie: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine".

După care profesorul le explică elevilor: "Împotriva acestei porunci greşesc mai întâi ateii, adică cei care cred că nu există Dumnezeu, apoi cei care se închină la zei mincinoşi (la idoli); cei care cred altfel decât ne învaţă Biserica Ortodoxă; cei care iubesc altceva mai mult decât Dumnezeu".

Scene horror: dinţii de fier care ucid un sfânt

Dacă sunteţi dintre cei care consideră că povestirea "Puiul", de Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, este prea dură pentru copilul dumneavoastră, iată ce învaţă el la ora de religie. Doar în cele mai dure jocuri pe calculator mai vezi aşa ceva. E prezentată scena uciderii Sfântului Mamant, care sfârşeste după ce criminalii "au înfipt în el o ţepuşă cu trei dinţi de fier".

Când păşeşte în clasa a VI-a, profesorul îl învaţă pe şcolar păcatele "strigătoare la cer", printre care se regăsesc crima, răpirea şi necinstirea aproapelui, dar şi "sodomia".

Anul următor, învăţăcelul este sfătuit să îşi facă "numai prieteni credincioşi". Asta învaţă copiii români la ora de religie. Părinţii care au decis să îşi retragă copiii de la ora de religie spun că este un exemplu clar de îndoctrinare religioasă în şcoli. Asta în condiţiile în care trăim într-un stat laic.

"Evenimentul Zilei" vă prezintă mai jos povestea unui tânăr licean ateu, înjosit în faţa colegilor de profesorul de religie. Este un caz grav, mai ales că profesorul încalcă cel puţin o lege: 489/2006, cea care garantează libertatea religioasă.

Au fost şi situaţii când părinţii au schimbat regula în ceea ce priveşte predarea religiei în şcoli. Se întâmpla în anul şcolar ’95-’96, la liceul "Caragiale" din Bucureşti, când ora de religie a fost înlocuită cu una de istoria religiilor. Însă pentru o singură clasă. "Fiul meu, ateu, a studiat cu plăcere istoria religiilor. Religia este o parte din istoria omenirii. I-a plăcut atât de mult încât a pus mâna pe Ghilgameş şi l-a citit", ne spune Igor, tatăl lui Andrei.

Biserica nu încurajează habotnicia

Biserica Ortodoxă Română (BOR) militează pentru studierea religiei în şcoli, însă nu încurajează habotnicia. De altfel, în mesajul transmis la începutul anului şcolar, Patriarhul Daniel declara: "Pe lângă orele de religie din învăţământul de stat, BOR face eforturi să-i educe pe copii în spiritul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, prin promovarea rugăciunii, a prieteniei şi a întrajutorării, şi să prevină abandonul şcolar cauzat de sărăcie sau de absenţa părinţilor plecaţi la muncă în străinătate".

PROFESORUL DE RELIGIE CĂTRE ELEV:

"Eşti purtătorul celui mai mare păcat: ateismul! Mă voi ruga pentru tine"

George are 17 ani şi este elev în clasa a XI-a la un colegiu naţional din Piteşti. Este tot ce ne poate spune, îi este teamă să nu aibă de suferit în urma dezvăluirilor sale.

La sfârşitul anului şcolar trecut, băiatul a fost aspru criticat pentru că este ateu şi "îndrăzneşte" să participe la ora de religie.

CUVÂNTUL SFÂNTULUI IOAN IACOB HOZEVITUL - DESPRE PĂCATUL DEZNĂDEJDII

Trăim în veacul cel de pe urmă şi vrăjmaşul mîntuirii se sileşte mai tare cu meşteşugul lui, văzînd că se apropie sfîrşitul. Sînt zilele smintelilor, şi este mare secetă de cuvîntul lui Dumnezeu, lipseşte povaţa cea sănătoasă pentru mîntuire. Astăzi, mulţi dintre cei credincioşi ajung la deznădăjduire din cauza lipsei de povăţuitor, căci „a lipsit cel cuvios”, cum zice Psalmistul.

Mai dureros însă este că boala deznădejdii se strecoară şi în inima celor care au îmbrăcat „haina mîntuirii”, ba chiar şi la unii din clerici, îndoiala pentru mîntuirea sufletului se vede astăzi la mulţi creştini, şi nu numai la cei robiţi de patimi sau străini de Biserică, ci şi la unii care merg pe calea pocăinţei, cu rîvnă pentru adevărul sfînt. Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povăţuitori, uneori văd şi lipsa de credinţă la „cei din sfeşnic”, care trebuie să lumineze, şi pentru asta se împuţinează la suflet bieţii creştini şi unii se deznădăjduiesc. Cei care îmbrăţişează viaţa monahală sînt mai adăpostiţi de valurile lumeşti, dar şi ei văd lipsa de spor duhovnicesc, şi pentru asta îi cuprinde un fel de îndoială pentru mîntuire, slăbănogindu-se la suflet. Prin aceste rînduri, eu nu caut să judec nici să osîndesc pe cei ce au îndoială pentru mîntuirea lor, ci mă silesc să le pun la îndemînă un „tonic”, adică o doctorie întăritoare pentru suflet.

Îndreptarea noastră şi izbăvirea de osîndă am dobîndit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, după cum n-au putut să scape de osîndă toţi aleşii lui Dumnezeu din Legea Veche, cu toate bunătăţile lor, tot aşa nici noi, cei de azi, nu putem să ne mîntuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu. Întîi este sfîntul dar, şi pe urmă faptele noastre, care ajută la mîntuire. Aceasta o spun din cauză că sînt mulţi dintre creştini, şi mai ales dintre monahi, care se bazează mai mult pe faptele lor şi mai puţin preţuiesc darul lui Dumnezeu. Cînd unii ca aceştia pătimesc vreo alunecare în patimi, sau cînd slăbesc cu trupul şi nu mai pot împlini faptele cele bune sau nevoinţele lor obişnuite, atunci se deznădăjduiesc de mîntuire. Căci nădejdea lor era la nevoinţele şi la bunătăţile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cînd s-a terminat voinicia trupului sau cînd au suferit vreo alunecare în păcate mari, atunci s-a terminat şi cu mîntuirea, după socoteala lor. Fraţilor şi surorilor, care vă îndoiţi de mîntuire, să vă întipăriţi bine în minte că: de-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fără darul cel sfînt al Domnului nu este mîntuire. „A Domului este mîntuirea, şi peste poporul Său - binecuvîntarea Sa”, cum zice Proorocul David în Psalmi. Şi iarăşi: de-ar săvîrşi cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mîntuieşte. „Deşartă este mîntuirea omului”, zice Psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică, fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate şi se răneşte de ele. Deci noi singuri, oricîte bunătăţi şi oricîte nevoinţe am face, nu sîntem în stare să ne vindecăm şi să dobîndim nevinovăţia. Darul lui Dumnezeu împlineşte toate lipsurile noastre şi ne vin­decă spre mîntuire. Nimeni dintre drept credincioşii creştini să nu se împuţineze la suflet încît să zică sau să cugete că nu mai este mîntuire pentru el. Împuţinarea aceasta a sufletului şi îndoiala pentru mîntuire vine de la vrăjmaş. Şarpele care a îndemnat odinioară pe strămoşi să mănînce din rodul oprit, căci nu vor muri niciodată, acum şi-a schimbat glasul şi le şopteşte la mulţi, zicînd: „Zadarnic mîncaţi pîinea vieţii”, căci „nu mai este mîntuire pentru voi!” Auziţi ce glas înşelător răsună astăzi? Sfîntul Prooroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmul 3, 2: Mulţi zic sufletului meu: Nu este mîntuire lui întru Dumnezeul lui! Dar el se întărea cu nădejdea în Dumnezeu, zicînd: Pentru ce eşti mîhnit, suflete al meu, şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu (Psalmi 41, 6-7). Şi Proorocul rosteşte aceste cuvinte de mai multe ori, arătînd cu asta primejdia care vine din deznădejde. Citiţi cu băgare de seamă la Psaltire şi veţi vedea cît de întărit este împăratul David cu nădejdea mîntuirii. El nu era nici botezat şi nici bucuria învierii Domnului n-a cunoscut-o arătat, ci numai în chip tainic, dar nădejdea mîntuirii răsună în toţi psalmii lui. Afară de asta, nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba încă a pătimit cele mai grele răni, din prea-curvie şi din ucidere. Dar nădejdea lui nu s-a împuţinat şi pentru aceasta s-a mîntuit şi s-a sfinţit. Socotiţi apoi că tîlharul cel credincios era în gura morţii cu sufletul împovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită pînă la urmă. Căci, de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi îndrăznit să zică: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta!” Cît de dureros este cînd vezi că mulţi din cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos prin Taina Sfîntului Botez şi se împărtăşesc cu Pîinea Vieţii, adică cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cînd vezi pe cei chemaţi să moştenească Împărăţia Cerurilor că se deznădăjduiesc de mîntuire! Mare durere pentru Sfînta Biserică, maica noastră duhovnicească, care se sileşte ca pe toţi să ne mîntuiască!

Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc într-un glas că nici un păcat nu este aşa de vătămător precum este păcatul deznădăjduirii, căci el e aproape ca şi lepădarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fraţilor, să ne doară inima pentru păcatele noastre, căci prin ele am supărat pe bunul Dumnezeu, dar întristarea noastră să fie totdeauna însoţită cu nădejdea în mila Părintelui Ceresc şi niciodată să nu avem îndoială de mîntuire. Obiceiul vrăşmaşului este să aducă în inimă frica cea dobitocească şi tulburare, ca prin asta să arunce pe om în deznădejde. Dar tu, frate creştine, chiar dacă L-ai vedea pe Însuşi Domnul că îşi întoarce faţa Sa de la tine şi nu te mai socoteşti între oile Sale, tu nici atunci să nu te împuţinezi, ci roagă-te cu stăruinţă de El, precum se ruga şi văduva cea necăjită către judecătorul nedreptăţii, cum spune la Sfînta Evanghelie, şi nu vei rămîne ruşinat. Strigă cu îndrăzneală la gîndurile cele otrăvite, cum striga şi Sfîntul Prooroc David, zicînd: „Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu. de cine mă voi teme?”, şi apoi zi: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămîntul meu este Duhul Sfînt!” [...]

Bibliografie: Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2004

Ultimul mesaj al legionarilor catre Maresalul Ion Antonescu, inainte de executarea acestuia

Am spus intr-un capitol anterior ca in tot timpul razboiului, facand abstractie de intreg cortegiul de suferinte, nedreptati, samavolnicii si crime pricinuite lor de dictatura antonesciana, iertandu-le pe toate, straduindu-se sa uite, legionarii s-au aflat permanent in spatele maresalului, printre primele randuri in marea inclestare impotriva bolsevismului. Li s-au parut suferintele lor proprii prea mici in comparatie cu imensele calvaruri ce se pregateau neamului romanesc prin politica mioapa a unei aliante cu bolsevicii. Mai mult ca oricand, acum in ultimele ceasuri ale vietii, maresalul avea nevoie sa nu se mai simta singur, sa stie ca milioane de romani constienti sunt alaturi de el, acum cand interesele neamului trebuiau puse mai presus de toate celelalte interese.
La 31 mai 1946 legionarii de la „Reduit” (aici erau incarcerati, in doua camere cu geamurile in dreptul capelei din curte) au fost primii care au aflat de respingerea cererilor de gratiere ale condamnatilor de la celula zero. Au mai aflat ca dupa-masa, la dorinta maresalului, avea sa aiba loc la capela inchisorii o mica slujba religioasa de impartasanie a condamnatilor la moarte; inca nu disparuse acest obicei, aceasta practica religioasa crestina, mostenita de la burghezimea in agonie.
Atunci unul dintre conducatorii grupului se gandi la o operatie prin care Ion Antonescu sa ia cunostinta de ultima pozitie a legionarilor fata de el, acum ca osandit la pedeapsa capitala, pentru politica sa antisovietica. In cuvintele cronicarilor marxisti urma sa fie un act, ultimul, de fidelitate legionara pentru ceea ce a insemnat in politica, in lupta anticomunista a Romaniei maresalul Ion Antonescu. Operatia se concretizeaza: maresalul va primi din partea legionarilor un mesaj de imbarbatare. Fostul prim-gardian Sabau va spune si cum: legionarii au scris mesajul, l-au pasat preotului inchisorii (care era legionar), cu consemnul de a face sa ajunga in mana maresalului. Duhovnicul s-a conformat. A impaturit biletelul, reducandu-l la dimensiuni mici si, in timpul impartasaniei, cand i-a dat maresalului sa sarute Sfanta Evanghelie, i l-a strecurat in mana. Maresalul fiind atentionat prin semne discrete, a primit biletelul si, dupa ceremonia din capela, la citit in celula. Potrivit spuselor lui Sabau si a altor fosti gardieni, mesajul legionar n-a fost gasit in bagajele maresalului dupa executie. Nu-i exclus sa-l fi avut la el undeva la inima, ca talisman.
Mai tarziu, in inchisorile staliniste, impreuna cu dr. Ilie Niculescu (acesta facuse parte din conducerea Miscarii ca sef al Corpului legionar „Razleti” si fusese unul din coautorii mesajului scris la Jilava in ziua de 31 mai 1946) am reusit sa-l reconstituim, desigur cu aproximatia de rigoare. Iata textul mesajului dupa o nota pe care am scris-o imediat dupa eliberarea de la Aiud in vara anulu i1954:

"Domnule maresal Ion Antonescu,
In numele legionarilor din inchisori, al legionarilor si simpatizantilor din tara ne permitem a va scrie aceste randuri. Consideram mesajul nostru un act de admiratie si de imbarbatare din partea tuturor romanilor de buna credinta, constienti ca patria noastra se gaseste azi la cota cea mai periculoasa a existentei sale.
Nu punem acum in discutie cum si de ce am ajuns aici. Istoria cea dreapta a Romaniei de maine va avea grija sa explice in mod obiectiv, fara pasiuni ideologice si falsuri grosolane, cauza dezastrului politic in care am fost aruncati ca natiune. In momentul de fata gandul nostru, de pe pozitia lealitatii dintotdeauna, este la d-voastra... Suntem alaturi de viteazul general Ion Antonescu in aceste clipe de mare cumpana si vrem sa stiti ca am fost mereu in spatele conducatorului statului aflat in lupta impotriva barbariei comuniste.
Maine, pe Valea Piersicilor, acolo unde Capitanul nostru e inca prezent cu spiritul, la capataiul veacului frant sub povara unui destin potrivnic, in secunda ultimului foc vom striga impreuna cu d-voastra: Traiasca Romania noastra, a romanilor, in credinta stramoseasca!..."
(...)
Dupa citirea mesajului a urmat o tacere apasatoare. S-a spus ca maresalul ar fi plans. Apoi Sabau l-a auzit pe Ion Antonescu spunand cam asa: „Iata, domnilor, realitatea ... Oamenii acestia sunt aici condamnati de tribunalele noastre. I-am prigonit ... i-am defaimat si i-am ucis. Am fost necrutatori si am cerut si altora sa fie ... Si acum, iata-i, cand cand cei cu care i-am defaimat si ucis sunt la ospatul tradarii maresalului sau langa mine, se vaita ca nemernicii, acesti copii curajosi, cinstiti, demni, care dupa cate stim cu totii niciodata nu s-au temut de moarte, imi declara ca sunt alaturi de mine in aceste momente de cumpana ... Acum ii cred, mereu au fost incolonati in spatele meu, sunt singurii in stare sa puna interesele neamului mai presus de orice interes personal... Mi-e rusine, domnilor, ca nu am putut, n-am vrut sa-i cunosc pana acum cu adevarat ... Da, mi-e rusine...”
S-a spus ca in dupa-amiaza aceea de 1 iunie 1946, maresalul Antonescu nu a mai scos un cuvant. Mut, abia stapanindu-se sa nu izbucneasca intr-un puhoi de plans, s-a asezat in fata ferestrei (celula condamnatilor la moarte, la fel ca toate celelalte celule din sectii, avea fereastra mare care da in curtea inchisorii) si s-a lasat purtat de ganduri privind in gol.

Fragment din lucrarea „Generalul Antonescu in camasa verde legionara” de Vasile Blanaru-Flamura