Pr. Stephen Freeman: CÂTEVA SFATURI PENTRU CITIREA SCRIERILOR SFINŢILOR PĂRINŢI

Menționasem într-un comentariu la un articol recent că oameni vorbesc despre Sfinții Părinți ai Bisericii mai mult decât chiar îi citesc. De asemenea, notam atunci și faptul că e destul de greu de găsit traduceri bune ale scrierilor acestora, așa că m-am gândit să vă ofer câteva gânduri referitoare la citirea Sfinților Părinți, precum și câteva sugestii la începutul acestui important drum.

Mai întâi, trebuie să înțelegeți că niciodată nu veți putea citi toate scrierile acestora, și nici nu veți putea înțelege tot ceea ce ei au scris.

Apoi, Sfinții Părinți nu trebuie citiți aşa cum citim Sfânta Scriptură, şi nici ca argumente infailibile pentru a susține diverse doctrine sau concepte. “Sfintii Parinti” reprezintă o multitudine de scrieri care nu sunt nici pe departe egale în ceea ce privește calitatea sau importanța lor. Ele fac parte integrantă din Sfîntă Tradiție și prin prisma acesteia trebuie citite și înțelese aceste scrieri.

În al treilea rând, nu e nicio rușine ca lectura Sfinților Părinți să fie realizată în mare parte din surse secundare, de încredere. Scrierile Sfinților Părinți nu conţin şi date despre contextul istoric şi cultural al vremurilor în care au fost scrise. Astfel, o parte foarte importantă a interpretării acestora nu este la îndemâna multor cititori. Chiar și marii cărturari ai Patristicii (cei a căror specialitate e reprezentată de scrierile Sfinților Părinți) nu sunt la fel de competenți în privinţa fiecărei perioade a istoriei Patristice. În Ortodoxie, această perioadă se presupune că a durat cel puțin până în secolul al XIV-lea, dar sunt și alții care spun că nici acum nu s-a terminat vremea Părinților.

Când spun surse secundare, de încredere, mă refer la scrieri despre viețile și învățăturile Sfinților Părinți ale unor scriitori ortodocși respectați. Dacă un scriitor ortodox este controversat, aș recomanda să se citească scrierile lui cu un pic de reticență și detașare, sau să le citiţi deloc. Există destule materiale de citit, fără să ne limităm la a le citi pe cele controversate.

În final (cel puțin la capătul acestor sugestii preliminare), aș sugera că cea mai importantă moștenire patristică este bogăția liturgică a Bisericii. Citiți rugăciunile şi rânduiala slujbelor și meditați la ceea ce ele spun. Când ceva vă ridică o întrebare ce pare importantă, căutați să găsiți răspuns la ea.

Acum câteva sugestii pentru lectură:

Sfinții Părinți Apostolici (prima generație, imediat după Sfinții Apostoli) sunt foarte accesibili și ușor de citit. În general, opera lor seamănă foarte mult cu Noul Testament. Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, Martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei și altele (care, în general, se găsesc publicate într-un singur volum) merită toate citite.

“Despre întruparea Cuvântului” a Sfântului Atanasie cel Mare este de o importanță deosebită. Pe lângă aceasta, aș adăuga Despre predica apostolică a Sfântului Irineu de Lyon. Ambele sunt mărturii despre opinia Bisericii primare asupra multor întrebări importante.

Cu cât se înaintează mai mult în istorie (raportându-ne la perioada scrierii Noului Testament), cu atât mai necesar devine un ghid de citire a Sfinților Părinți și, totodată, crește și importanta existenței unor surse secundare de bună calitate. Editura St. Vladimir’s Seminary Press a publicat multe titluri recomandate în acest domeniu.

Dar, după cum am mai menționat, fără educație teologică, multe din scrierile Patristice citite fără un indrumar vor fi ori înțelese greșit ori utilizate greșit. Nu sunt lecturi ușoare.

Un alt lucru important: Părinții Bisericii ar trebui citiți în general pentru edificare personală și nu ca un mod de a dobândi cunoștințe sau autoritate. Dacă lectura se face cu un ochi la Dumnezeu și cu celălalt în inima noastră, totul este bine. Dar prea multe cunoștințe, care nu sunt susținute de rugăciune și de viață creștină, nu sunt doar nesănătoase, ele pot deveni chiar un pericol pozitiv pentru cei din jur. Deja avem prea multe autorități auto-proclamate în Biserică.

Dintre scrierile Bisericii, se detaşează Sfintele Canoane. Nu îmi amintesc să fi sugerat cuiva să citească canoanele, mai ales că nu văd ceva bun să iasă dintr-o asemenea lectură, exceptând cei care au reponsabilitatea de a le aplica (preoții, dar mai ales episcopii). De asemenea, există persoane care cu de la sine putere citesc aceste canoane, pentru ca mai apoi să atace episcopii Bisericii sau pe preotul lor paroh pentru că nu utilizează canoanele în mod corect. Rareori asemenea gânduri vin de la Dumnezeu. Oricine porneste pe acest drum, ar trebui să-și facă un proces de conștiință și să se asigure că nu trăieste într-o iluzie. În fond, cine i-a numit pe ei judecători? Acei puțini oameni care au fost chemați să ocupe aceste poziții în Biserică, le acceptă, sper eu, cu mare frică și evlavie, știind că ei vor fi cei judecați cel mai aspru. Mă bucur că nu sunt episcop (din mai multe motive) și multe lucruri referitoare la a păstori o eparhie mi se par înspăimântătoare. Starețul unei mari mânăstiri ortodoxe, pe care îl cunosc personal, a spus la un moment dat că cea mai mare temere a lui o are atunci când trebuie să dea cuiva canon de ascultare. Cei care găsesc în asta o plăcere, ar trebui să-și reexamineze amăgirea în care trăiesc (sau să-i lase pe alții să-i examineze).

Va îndemn din toată inima să citiți Sfinții Părinți sau cel puțin să citiți scrieri ale celor care s-au familiarizat cu Sfinții Părinți, care vor spicui din comorile lor și le vor împarți cu voi. Luați aminte la cei ce constant citează din Sfinții Părinți și sunt mereu generoși cu opiniile lor (ceea ce, bineînțeles, înseamnă că și acest blog trebuie citit cu o fărâmă de scepticism). Mai ales, fiți atenți la cei ce îi citează pe Sfinții Părinți, dar îi critică constant pe alți ortodocși. Rareori acesta este un gând dat de Dumnezeu.

Majoritatea Părinților Bisericii sunt sfinți – ei nu ne scriu nouă din vreo zonă crepusculară. Când cititi scrierile Patristice (la fel ca atunci când citiți Noul Testament), cereți-i autorului să se roage pentru voi și să vă ajute să înțelegeți ceea ce citiți.

O scurtă listă a unor importante scrieri Patristice:

Sfântul Ignatie al Antiohiei – important mai ales pentru felul în care vedea el organizarea Bisericii primare și a Sfintelor Taine.

Sfântul Irineu din Lyon important mai ales pentru felul în care înţelege el rolului Sfintei Tradiții în Biserică, ca fiind primordial. Încercarea de a citi Împotriva ereziilor se va dovedi imposibilă sau, cel puțin, vă va da dureri de cap.

Sfântul Atanasie cel Mare – Tratatul despre întruparea Cuvântului este una din cele mai importante scrieri ale Bisericii primare și reprezintă baza înțelegerii noastre a ceea ce înseamnă mântuirea.

Sfântul Vasile cel Mare – Despre Sfântul Duh este o scriere scurtă, dar importantă. Scrieri secundare ale operei sale se pot dovedi extrem de folositoare.

Sfântul Grigorie Teologul – un apropiat al Sfântului Vasile. Multe din omiliile sale sunt cel puțin la fel de bune ca și ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Sfântul Grigorie de Nisa – mai greu de citit decât fratele său, Sfântul Vasile. Citiți-l cu un îndrumar, asta dacă va încumetați la asemenea sarcină.

Sfântul Chiril al Alexandriei – merită a fi citit, cel puțin în scrieri secundare.

Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostomul) – pentru mine predicile lui reprezintă un excelent comentariu al Noului Testament. Întotdeauna o lectură plăcută.

Voi mai adăuga acestei liste și alte titluri într-un alt articol. Iar sugestii referitoare la opere secundare Sfinților Părinți pe care unii diintre voi le considerați utile sunt intotdeuna binevenite în secțiunea comentariilor.

Voi încheia cu următoarea observație: creștinii ortodocși ar trebui să fie într-o oarecare măsură familiarizați cu unii din Sfinții Părinți și să aibe un adânc respect pentru toți aceștia. Dar sporirea întru cele duhovnicești ale lui Hristos nu provine într-o mare proporție din lecturi intense, ci din rugăciune neîntreruptă, post, milostenie și iertarea dușmanilor noștri. Dacă aveți “mintea sfinților Parinti” căutați să aveți “mintea lui Hristos”, cum este descris în Epistola către Filipeni 2:5-11. Sunt unul și același lucru.

(Pr. Stephen Freeman)

Sursa: Pelerin Ortodox

Sfântul Simeon Noul Teolog: Despre cei ce se autohirotonesc învăţători şi se investesc ei înşişi în demnitatea apostolică fără harul de sus; şi că, înainte de a fi fost născut şi luminat de un părinte duhovnicesc, nu trebuie să-i călăuzim sau să-i învăţăm pe alţii

[...] Dar, vai mie! Căci spunînd acestea şi vestind calea mîntuirii care duce în chip nerătăcit în Împărăţia Cerurilor, sînt judecat de toţi oamenii, nu numai de mireni, ci şi de monahi, preoţi şi arhierei şi sînt osîndit şi învinuit şi sînt urît fără motiv numai pentru bănuiala şi lucrarea diavolească ce se lucrează prin fiii necredinţei spre pierzania lor. Şi, iată, spun ceea ce am învăţat din experienţă: dacă demonii n-ar avea pe oameni împreună-lucrători la răutatea lor, cu siguranţă n-ar putea deloc - îndrăznesc să spun - să separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renăscuţi tainic prin Sfîntul Botez şi deveniţi fii ai lui Dumnezeu după har. Căci cred că pruncii care sînt botezaţi sînt sfinţiţi şi păziţi de acoperămîntul Prea Sfîntului Duh şi sînt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos şi miei aleşi pentru că au fost pecetluiţi cu semnul de viaţă făcătoarei Cruci şi au fost eliberaţi în chip desăvîrşit de tirania diavolului; şi dacă diavolul nu găseşte instrumente potrivite răutăţii lui ca să facă ceea ce doreşte - ca odinioară şarpele pe femeie - fie pe părinţii copiilor, fie pe doicile lor, sau pe cei care-i cresc, cu siguranţă n-ar putea fura sau răpi pe nici unul din ei. Căci aşa cum mărturisesc lucrurile, cei de care am vorbit îi învaţă pe copii orice răutate, viclenie, vorbă de ruşine, lăcomie a pîntecelui, îmbuibare, găteală a veşmintelor şi orice altă necurăţie sau iubire de arginţi, slavă deşartă şi trufie şi în aceste rele îi obişnuiesc şi cresc de copii. De aceea şi înainte de a ajunge copiii la cunoaştere şi discernămînt, aceia îi aduc prin asemenea rele diavolului şi-i ţintuiesc de el, ca şi cum ar fi slugi ale lui, şi-i lipsesc, nenorociţii, de harul înfierii şi sfinţirii pe care l-au primit, fără să ştie ce fac, ca nişte lipsiţi de minte. Căci fiecare din părinţii veacului de acum nu-şi creşte, nici educă copiii cu educarea şi povăţuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumeşti şi năravuri păgîneşti şi de aceea nu spune ca Iov ca nu cumva să gîndească rele fiii mei în inimile lor (Iov 1, 5), nici nu se teme sau tremură ca nu cumva fiii lor să facă ceva nelalocul lui şi să cadă din slujirea şi înfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mîntuirea noastră şi se fac iarăşi robi ai vrăjmaşului şi tiranului satan şi se osîndesc la moartea şi focul veşnic al iadului. Ci o singură temere îi stăpîneşte cu privire la copiii lor şi o singură grijă au pentru ei: cum să-i facă să arate slăviţi şi strălucitori tuturor oa­menilor nu prin virtuţi şi cuminţenie, nici prin dispreţul tuturor lucrurilor strălucitoare şi văzute ale lumii, ci arătîndu-se slăviţi prin cai cu frîie de aur, cu haine strălucitoare şi cu slugile care merg înaintea sau în urma lor. Şi de la unele ca acestea se obişnuiesc şi cu iubirea de slavă şi bogăţia, cu iubirea de arginţi şi înălţarea. Şi în acest chip plecînd de la părinţii lor nenorociţi vin la orice fel de răutate chiar şi fără ispita demonilor, şi de multe ori ajung din vina lor la fapte de ruşine vîrîndu-l în sinea lor pe diavol, tatăl răutăţii, prin călcarea făgăduinţelor pe care le-au făcut la Sfîntul Botez. De aceea, crescînd şi făcîndu-se mari în asemenea rele, dobîndesc în sufletul lor o obişnuinţă cu anevoie de şters cu acestea, obişnuinţă care cu timpul devine ca o (a doua) natură şi de neîndreptat. Pornind de aici, rămîn în răutăţi pînă la moarte şi nu se mai pot despărţi de poftele, patimile şi plăcerile trupului, ci mor în ele. Şi chiar dacă îşi vin puţin în simţire şi recunosc relele care-i stăpînesc şi se grăbesc să se elibereze de ele, dacă nu se despart cu totul de răii lor învăţători - căci aşa se cuvine să-i numească cineva, nu părinţi - nu e cu putinţă să se elibereze de răul obicei care-i stăpîneşte. Ştiind dinainte acestea, Dumnezeu strigă nouă tuturor: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui pe mama sa şi pe fraţii lui, nu poate să fie ucenic al Meu (Luca 14, 26). Fiindcă în alt chip nu poate cineva să-şi urască părinţii, decît dacă ajunge să recunoască vătămarea sufletească pe care le-o aduc aceştia; căci cine simte această vătămare nu-i mai priveşte drept rude sau prieteni, ci-i urăşte ca pe nişte uneltitori împotriva sufletului său şi fuge de petrecerea împreună cu ei, grăbindu-se să se despartă o clipă mai devreme de cei care i s-au făcut pricini ai unor rele atît de mari. După care se luptă să elibereze şi sufletul său de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi şi prejudecăţi, şi înainte de toate se sîrguieşte să-şi uşureze conştiinţa de povara păcatelor lui.

Ascultă, aşadar, cinstite părinte, cele ce vreau să-ţi spun. Cîţi dintre aceştia s-au lepădat de lume şi o tăgăduiesc şi n-au părinţi duhovniceşti, aceştia cu siguranţă nu s-au făcut copiii duhovniceşti ai cuiva. Iar cei ce nu s-au făcut copii, nu s-au născut; iar cei ce nu s-au născut, n-au venit la existenţă; iar cei ce n-au venit la existenţă, n-au ajuns în lumea gîndită cu mintea (inteligibilă). Ci aşa cum cei care nu s-au născut trupeşte, nu se găsesc în această lume văzută, la fel şi cîţi nu s-au născut duhovniceşte nu se găsesc în acea lume gîndită cu mintea (inteligibilă), nici nu intră în acea lumină minunată în care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred în El. Şi aşa cum cei ce nu s-au născut trupeşte nici măcar nu există, aşa şi cei ce nu s-au născut duhovniceşte, fiindcă pe cei ce s-au născut trupeşte şi nu s-au născut duhovniceşte îi aşteaptă întunericul, focul şi osînda veşnică, potrivit hotărîrii Domnului şi Dumnezeul şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra în Împărăţia Cerurilor (Ioan 3, 3); iar naştere numeşte Domnul harul Sfîntului Duh, cum El Însuşi a spus Apostolului Lui: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfînt (Faptele Apostolilor 1, 5); deci acesta este botezul duhovnicesc şi naşterea duhovnicească şi nu se poate să fie altfel. De aceea, se cade să învăţăm pricina pentru care n-au cunoscut unii ca aceştia că s-au născut duhovniceşte. Care e această cauză? E neştiinţa şi orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama întocmai. Aşa cum copiii care se nasc nu se pot însămînţa şi naşte fără tată, tot aşa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfînt, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus. Şi aşa cum tatăl trupesc îi face trupeşti şi pe copiii lui, tot aşa şi părintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care-i naşte copii duhovniceşti. Dar cel ce nu s-a născut încă sau s-a născut, dar e încă prunc, adică nedesăvîrşit, cum poate să se facă părinte al altora? Nu e cu putinţă. Şi cel ce nu s-a făcut fiu al luminii în simţire, cunoaştere, experienţă şi vedere duhovnicească, cum va putea cunoaşte sau vedea vreodată pe Părintele luminilor? Şi cum poate să-i conducă şi pe alţii la lumină sau să-i înveţe că există o Lumină Care a venit în lume să lumineze pe cei ce şed în întuneric? Acesta e orb şi nu vede; cum ar putea să arate altora drumul? Căci cel ce nu vede lumina, e vădit că umblă în întuneric şi se împiedică în fiecare clipă şi are nevoie de călăuză şi cum îi va putea conduce el pe alţii? Iar dacă-i va conduce, atunci cu siguranţă li se va face pricină de pierzanie; căci zice Domnul: Orb pe orb de călăuzeşte, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) neştiinţei sau pierzaniei. Deci toţi cei ce văd numai cu ochii lor trupeşti această lumină simţită, sînt orbi şi nu se cuvine să se gîndească la nimic altceva decît cum să-şi deschidă ochii sufletului lor şi să vadă Lumina cea neînserată. Şi aşa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint, sau monezile false, ci, deşi se află înaintea lui nu le vede, şi de multe ori pietrele preţioase şi mărgăritarele aruncate la pămînt le calcă în picioare ca pe un lut şi nu simte, nici nu ştie dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot aşa şi cel orb la ochii minţii nu poate să se cunoască pe sine însuşi, nici starea lui, cu atît mai mult nu poate să vadă ori să cunoască pe Dumnezeu - aşa cum nimeni din Sfinţii din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a făcut sfînt, rob şi prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i-a fost mai întîi luminată mintea de Duhul Sfînt şi nu a primit de la El cunoaştere, cuvînt şi putere, şi a fost călăuzit să cunoască voile şi poruncile lui Dumnezeu - şi cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfînt nu numai nu se cu­noaşte pe sine însuşi şi pe toţi semenii lui, dar şi poruncile lui Dumnezeu, care sînt ca nişte mărgăritare şi pietre scumpe şi cuvintele lui de-viaţă-dătătoare, care sînt ca nişte monede care au preacuratul Său chip (icoană), le calcă în picioare pe toate şi le socoteşte ca pe un lut nefolositor, şi nu le simte deloc pentru că nu le poate simţi. Nici unul dintre voi să nu se amă­gească, fraţii mei, spunînd că vede cele de care vorbeam, acela care n-a fost luminat în ochii sufletului său de Lumina dumnezeiască.

Despre “Icoana noilor martiri ai pământului românesc”. Un strigat marturisitor

Postez nai jos un material al unui om (F.S.) care nu se mai afla astazi printre noi. O minte stralucita, un om cu o vasta cultura teologica, autor al mai multor carti ortodoxe. Articolul s-a vrut a fi o marturisire si nu o rafuiala cu cineva anume. De altfel, cei care l-au cunoscut pe fratele nostru stiu ca acesta nu putea purta ranchiuna nimanui. Este un punct de vedere pe o tema sensibila: reprezentarea iconica a martirilor inchisorilor comuniste. Mai multi oameni din randul fostilor detinuti politic, preoti si calugari, mireni de diferite profesiuni si-au exprimat nemultumirea fata de icoana realizata de vrednicele maicute de la Manastirea Diaconesti. Autorul acestui articol, bun prieten cu maicutele, nu a vrut sa le raneasca, amanand mult timp publicarea acestui material.  A dat, in cele din urma, textul spre publicare, cu gandul la “toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor”. Din varii motive, tinand in principal de delicatetea temei, articolul devine public abia acum. 

Nimeni nu poate nega rolul maicutelor in instituirea unui cult al marturisitorilor si mucenicilor romani aflati in razboi cu hidra comunista. Activitatea acestora este una de exceptie, pornind de la cantarile minunatelor colinde ale detinutilor si pana la cartile si albumele dedicate acestora. Sunt voci imporatante care considera, insa, ca reprezentarea mucenicilor din inchisori nu este una de tip iconic, ci ca ar fi un tablou religios destul de reusit, o reprezentare moderna a suferintei, in care Rastignirea apare accentuata in dauna Invierii. Este drept, fara Rastignire nu ar fi existat Inviere, dar pentru noi, crestini ortodocsi fiind, fara Inviere totul ar fi fost de prisos. “Eu nu ma pot ruga in fata ei”, imi spunea un fost detinut politic, care a indurat ani grei de temnita, un mare marturisitor al generatiei de la 1948.

Subliniez, este doar un punct de vedere, scris ca un strigat marturisitor, care poate fi punctul de plecare al unei dezbateri rodnice despre cea mai potrivita realizare a icoanelor sfintilor inchisorilor si, mai ales, indraznesc sa spun, un indemn spre pictarea unor icoane in care lumina Invierii sa transfigureze chipurile sfintilor. (Florin Palas)

Apostazia prin artă

Odinioară Arta Bisericii mărturisea Adevărul. Prin ea au hotărât Domnul, proorocii, Sfinţii, Soboarele, să se preamărească Iconomia mântuirii. Fiind însăşi sfântă şi izvorâtă din Cel PreaSfânt, Arta[1] Bisericii mărturiseşte teologia ortodoxă şi are putere sfinţitoare. Ea este forma estetică a expresiei dogmatice a revelaţiei dumnezeiesc-omeneşti şi a fost aleasă de Dumnezeu prin Sfinţi să săvârşească atât cateheza (Scriptură, imnografie, icoană) cât şi liturgica (la cele dinainte adăugându-se arhitectura, psaltica, gestica rituală, miresmele, ornamentica, veşmintele). Arta este indispensabilă expresiei de credinţă şi liturgicii, fiind săvârşită şi potenţată numai prin ea[2].  

Încet-încet, în ultimele veacuri mai ales, şi aproape complet în ultimele decenii, Arta Bisericii este atacată de duhuri mai perfide decât chiar cele ce uneltesc panerezia ecumenismului. Uzurparea ideii de dragoste şi a celei de mărturisire are formele cele mai diverse. Infiltrându-se prin artă, erezia şi hula au mai mari şanse nu doar de a vătăma, cât şi de a trece neobservate şi neanathematisite, ba chiar îmbrăţişate. Nu s-a vorbit îndeajuns împotriva problemei kitschului[3] care este o ofensă adusă lui Dumnezeu şi care demonstrează absenţa trezviei şi a Duhului Sfânt, atât din artizanii respectivi cât şi din consumatorii de kitsch, de la (nesfârşita) opincă la (mai ales) vlădică -, însă dacă acelea sunt probleme perene, acum trebuie tras clopotul despre ceva mult mai grav: intrarea satanei în Biserică, cu chip de artă evlavioasă, nu doar prin diferiţi emisari ci chiar el însuşi, voind închinare. 

Dacă bălăcărelile diletantismului general în care se complac iconografia şi psaltica de o bucată de vreme se pot trece cât de cât cu vederea, că, deh, una e să nu ai talent şi nici să nu-ţi dai seama, şi alta e să ai şi să nu ştii că faci rău cu el, subiectul acestei scrieri nu mai suferă tăcere: Sfinţii închisorilor. Am plâns, am postit, m-am rugat, ca tot românu` de rând cu oareşcare simţ că de la Sfinţi vine nădejdea, şi nu numai că nu mai pot să tac, cum aş fi vrut, dar trebuie să strig. De ce? Pentru că decât a tăcea din falsă smerenie şi “diplomaţie”, mai mântuitor e să strig în locul lor. 

Deci nu e de ajuns că nu-i cinstim cum se cuvine, că nu-i cunoaştem, că nu-i pricepem, că nu-i citim, că nu ne rugăm lor, că nu-i mărturisim cu evlavie şi curaj, că nu le cerem ajutorul, că nu luptăm să dărâmăm oprobriul în care în continuare îi lăsăm să zacă în memoria publică şi în gropi comune pe sub moloz, că ne ruşinăm să zicem adevărul despre viaţa lor pământească şi cerească, nu e de ajuns că nu le ascultăm sfatul pe care ca să ni-l dea moştenire au plătit ani grei de sânge, foame, frig şi suferinţe, nu ajunge că ascundem conştiinţei noastre individuale şi celei naţionale cât suntem de nesimţiţi faţă de sfinţenia şi de fapta lor de jertfă pentru credinţă, pentru Adevăr, pentru Iubire, pentru neam şi pentru ţară, oare ce să însemne că dintr-o ţară întreagă de iconari nu s-au găsit decât vo doi trei să-i picteze, şi aceia, - să mă ierte - nereuşit, timid şi tern? Unde este evlavia iconarilor, sau oare aşteaptă în van girul canonizării chiar de către cei ce i-au mucenicit? 

Până acum o singură compoziţie care se încadrează în domeniul artistic pretinde că îi reprezintă. Aceasta se intitulează “Icoana noilor martiri ai pământului românesc”. Fiind prima şi singura, dar mai ales fiind atât de mediatizată, creează un precedent care necesită o reacţie exprimată, ca dealtfel orice operă de artă în care artistul îşi asumă reacţia publicului, şi cu atât mai mult se pretează la o reacţie sobornicească dacă doreşte a-şi câştiga locul în Arta Sfântă a Bisericii. 

Însetat, după ani de aşteptare a unei icoane cu mult-iubiţii Sfinţi, deodată mă entuziasmai. Tânjisem cu foc să nu mă mai simt umilit de lipsa cinstirii lor printr-o icoană. Sorbisem cu suflet în uimire toată literatura scrisă de ei şi despre faptele lor de credinţă, despre minunile lor din timpul prigoanei şi de după, despre demnitatea lor comparabilă poate doar cu a vechilor daci creştini ale căror statui sunt şi azi mărturie a unui fel de a fi vertical în faţa Infinitului Dumnezeiesc. Deja imaginându-mi o ilustrare pe măsura măreţiei Sfinţilor, am alergat ca roua în răsărit către vederea ei, când… nădejdile se izbesc de un zid de cenuşă şi vaiuri. Dintre neguri, mulţime de chipuri fără chip… întuneric, întuneric, întuneric… În efort concentrat, toate icoanele văzute vreodată se perindă ameţitor prin faţa ochilor minţii: în toate LUMINA biruieşte. În toate lumina scaldă chipul sfinţilor, şi izvorând din asemănarea cu Hristos a sufletului lor, sfinţeşte şi inima celui ce priveşte, şi chipul luminii taborice inundă din Sfânt şi din raiul al cărei ferestre e icoana. Dar în imaginea “noilor martiri” întunericul a biruit şi râde sfidător la mine, înapoi… Mâna-ndreptată spre-nchinare se opreşte, buzele-ngheaţă nemaisărutând: o, blânzii şi preaminunaţii noştri Sfinţi din închisori stau în întuneric goi, închişi de peneluri pe care jertfa lor încă nu le-a strigat: HRISTOS A ÎNVIAT! VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ!... Dar Sfinţii strigă mut, şi parcă plâng pentru mânuţele ce i-au pictat.

Dacă îndărătul artei vizuale cântărim calitatea conceptuală şi impactul său asupra stării intelectiv-afective, în şi dincolo de Icoană căutăm o realitate îndumnezeită, transfigurată de lumina taborică şi de bucuria Învierii. 

În icoana canonică a unui martiriu sfinţenia covârşeşte nu doar o inerentă şi transcendentă demnitate umană care transpare dincolo de muncile martiriului - lucru care altminteri ar fi prezent şi în înfăţişarea morţii lui Socrate, dar mai presus, o bucurie a jertfei care expiază întunecimea torţionarilor, precum lumina Sfântului Ştefan şi rugăciunea sa pentru ucigaşii săi le dădea şi acelora nimb uman şi iertare. Reflectând această realitate duhovnicească, icoana închipuie două feluri de oameni: pe cei străluminaţi de har dumnezeiesc, adică Sfinţii, în rol predominant, şi pe cei lipsiţi de har, păcătoşii, cu rol minim, prezenţi doar pentru a sublinia prin contrast discret dar ferm, măreţia sfinţeniei acelora. Unii, pnevmatofori în slavă negrăită, ceilalţi opaci, lut fără Viaţă. 

“Icoana Noilor Martiri” prezintă într-adevăr două feluri de oameni, însă în mod diferit de o icoană. Primii - desfiguraţi, satanizaţi şi înfricoşători, bestii criminale care domină şi prin proporţie, dar mai ales prin duh, întreaga imagine, făcând vie forţa întunericului pe care o emană şi înnoind grozăvia faptei lor de hulă, spurcând ochiul ce priveşte, iar nu odihnindu-l cu evlavie. Este adevărat că în temniţele comuniste s-a depăşit în sens negativ omenitatea, totuşi „să nu ne răzbunaţi!” se referea şi la artă, şi mai ales la ea, ca una care chiar poate şi trebuie să transfigureze. Realismul este pentru a fi înscris în Vieţile Sfinţilor, dar în Imnografia Bisericii martiriile sunt înfăţişate transfigurate.

În a doua categorie sunt nu Sfinţi, fiindcă aceia ar avea aureole, ci oameni reeducaţi la chip şi la suflet, uniformizaţi, lipsiţi de individualitate, umiliţi, stâlciţi, fără speranţă, fără strălucire interioară, fără bucurie, fără Înviere, fără Duhul lui Dumnezeu de Care se strălucesc duhurile Sfinţilor. Este o uluitoare realizare artistică: ce nu au reuşit chinurile temniţelor, a reuşit penelul delicatelor măicuţe: să-i lipsească pe Mucenici de Dumnezeul din inima lor! O lucrare monumentală tehnic realizată măiestrit ca tuşeu, nerv, balans de mişcare şi unitate a compoziţiei, însă care din pricina duhului rău ce a inspirat-o şi care grăieşte prin ea, şi pentru lipsa Duhului Sfânt, nu numai că nu poate fi numită icoană, dar este o înţelegere neadevărată a realităţii duhovniceşti mărturisite de Sfinţii închisorilor în care Hristos le transfigurase fiecare clipă şi fiecare por.

Situată central, poate pentru a justifica titlul lucrării, este o foarte frumoasă icoană de tip bizantin, încadrată de un câmp gravitaţional nihilist ca substanţă şi expresie. Privitorul înţelept aleargă către diafanul albului irizat de degradeuri superbe încercând să scape de angoasa stării de iad care subjugă duhul celui slab pironindu-l în drăcăria tablourilor periferice, însă nu poţi ieşi din ghearele disperării pentru că şi Sfinţii din icoana centrală sunt, la fel, lipsiţi de Duhul Sfânt: depersonalizaţi, trişti, dezumanizaţi şi nu îndumnezeiţi, mărturisitorii mijlocesc ca nişte cerşetori, nu ca nişte încununaţi, către un hrist mărunt, înecat de gri-ul centrifug şi biciuitor. “Icoana noilor martiri” este un strălucit apostol al deznădejdii. De aceea cinstit înaintea lui Dumnezeu este să i se schimbe titlul în „Viaţa noilor martiri”, şi astfel s-ar face dreptate şi Sfinţilor, şi icoanelor, şi artistelor, iar opera de artă şi-ar lua cuvenitul loc în veşnicie.

Fraţilor, una e kitschul, alta e drăcăria bine executată. Primul moare de la sine în timp sau prin cultivarea gustului. A doua dospind creşte mare şi se face erezie. Un nou iconoclasm ar fi greu de depăşit prin mulţimea ispitelor veacului acesta încercat. 

Cine nu se lasă intimidat de această interpretare vizuală sumbră şi mai ales eretică - fiindcă a înlocui Duhul Sfânt cu duhul antihristic este impardonabil, chiar dacă este din neştiinţă sau din dorinţa zugrăvirii realiste - se poate lumina, lămuri şi adăpa spre uriaş folos duhovnicesc din mulţimea scrierilor Sfinţilor Mucenici editate cu multă osteneală de măicuţele de la Diaconeşti (iată îndrăzneala neruşinată a satanei de a compromite Sfinţii prin chiar cei ce voiau a-i cinsti mai mult, căci cine a lucrat mai cu osârdie la propovăduirea sfinţeniei mucenicilor din temniţele comuniste, decât mănăstirea lor. Rugăm pe Dumnezeul Bucuriei să le dăruiască grabnic putere de a schimba grabnic titlul lucrării, din “Icoana…” în “Viaţa”, sau “Tabloul”, şi să le învieze întru Pacea Sa sufletele ca într-o zi să picteze adevărate, multe, minunate şi biruitoare icoane ale Noilor Martiri, amin.

Cu siguranţă vor sări unii (cu siguranţă dintre acei căldicei şi puţini, în comparaţie cu sutele de mărturii de aceeaşi părere cu mine în urma cărora aştern în scris această durere, după aproape doi ani de la apariţia lucrării) şi vor zice în apărarea acuzatelor: “măcar au vrut să facă ceva bun”. Şi Eva a vrut să facă ceva bun. Nici ea n-a vrut să iasă cum a ieşit. Răspunsul e unul singur, în Ortodoxie: Domnul nu vrea atât să facem, cât mai degrabă să fim. Sfinţii închisorilor au făcut tot ce se putea, şi mulţi tot n-au priceput, ca şi cum după citirea Noului Testament ar rămâne doar ideea deicidului, iar nu biruinţa Învierii. Chiar dacă a fost completă fapta mărturiei lor, iată că asupra unora încă nu a avut nici un impact. Dar faptul că sunt Sfinţi e recunoscutul preţ al mărturiei de a fi vii întru Cel Viu.

Nu trebuie tăcută evlavia, nici jertfind-o pe cea faţă de măicuţe, nici cea pentru Sfinţi, dar mai ales cea faţă de Dumnezeu-Duhul Sfânt, şi nu trebuie tăcută nici grija pentru toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor. 

Dacă ar fi tăcut al Şaptelea Sobor despre icoane?

F.S. (articol postum)

 Foto: detalii din Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc

---

[1] Calităţile artei fac subiectul educaţiei de bază a oricărui om şi nu le voi enumera sau comenta, considerând că sunt cunoscute deja de cititor.

[2] În continuare există voci care deşi se numesc pe sine pravoslavnice, consideră arta drept moft sau redundanţă, Acelea ori nu au fost niciodată în vreo biserică sau la vreo slujbă, ori pur şi simplu nu au minte.

[3] De la chinezării electrice la manelisme gen Marian Moise

Acad. Florin Constantiniu: În preajma lui 22 iunie 1941: agenţii sovietici transmit

Împlinirea a 70 de ani de la atacul Reichului şi al partenerilor săi împotriva URSS a prilejuit apariţia în Federaţia Rusă a unui şir de cercetări şi evocări a acestui eveniment cu o puternică rezonanţă în conştiinţa colectivă a opiniei publice ruse. Este de remarcat că victoria URSS în ceea ce se numeşte „Marele Război pentru Apărarea Patriei” tinde să estompeze „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, evenimentul fondator al regimului sovietic.

Printre contribuţiile cele mai importante la cunoaşterea împrejurărilor în care s-a produs atacul din 22 iunie 1941 se numără şi volumul generalului maior (r) L.F. Soţkov, Agresiunea. Documente desecretizate ale Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, 1939-1941 (în lb. rusă, Moscova, Ed. Ripol Klassik, 2011, 576 p.). Editorul a lucrat el însuşi în Serviciul de Informaţii Externe şi, este evident, ediţia de documente s-a alcătuit din iniţiativa şi cu aprobarea forurilor conducătoare ale „serviciilor”. Pentru „secretomania”, revenită în forţă, în Federaţia Rusă, este caracteristic faptul că editorul a continuat să păstreze secretizarea surselor, deşi, în alte lucrări, apărute cu ani în urmă, numele de cod ale agenţilor fuseseră deconspirate (astăzi, de exemplu, ştim că „Starşina” era Harro Schulze-Boysen, iar „Korsikaneţ”, Arvid Harnack, cei doi fiind sursele de informaţii cele mai valoroase din structurile Reichului).

Volumul recent apărut se adaugă altor două contribuţii documentare de mare valoare: Secretele lui Hitler pe masa lui Stalin, o culegere de documente din Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse, apărută în 1995, şi cele două volume de documente, Anul 1941 (din monumentala colecţie Rusia în secolul al XX-lea), în care sunt incluse şi rapoarte ale agenţilor secreţi ai Uniunii Sovietice privind pregătirile în vederea Operaţiunii „Barbarossa”, volume apărute în 1998.

Culegerea generalului L.F. Soţkov aduce o informaţie pe cât de bogată, pe atât de nouă şi depăşeşte limitele cronologice înscrise pe copertă. Ceea ce reproşăm editorului este nu numai secretizarea surselor, care, acum, la 70 de ani de la evenimente, ni se pare excesivă, dar şi lipsa oricărei indicaţii arhivistice (fond, opis, mapă, dosar, filă), ceea ce lipseşte documentele de „identitate”. Lăsând la o parte aceste carenţe, vom spune că noua ediţie de documente reprezintă un însemnat progres în cunoaşterea informaţiilor de care a dispus conducerea sovietică privind pregătirea atacului din 22 iunie 1941.

Printre documentele incluse în volum, unele se referă la România, mai exact la măsurile militare în vederea iminentului război. Reproducem mai jos două dintre ele: sunt rapoarte ale unui agent cu nume de cod „Foma”, adresate lui „Viktor”, care, ştim din alte lucrări, era Pavel Mihailovici Fitin (1907-1971), la acea dată şeful Direcţiei I (informaţii externe) a Comisariatului Poporului al Securităţii Statului (NKGB), o instituţie distinctă de Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD).

Iată primul document:

„Strict secret

Comunicare din Bucureşti

6/VI.1941

Lui Viktor

La no. 2031 După datele lui «­­­___», mobilizarea se desfăşoară pe diverse contingente, în majoritate este chemat corpul ofiţeresc.

După datele lui «­­­___» (primite prin «­­­___»), mobilizarea merge până la vârsta de 42 de ani. «­­­___» şi «­­­___» transmit că mobilizarea se face pe baza ordinelor şi a telegramelor personale. Observaţii personale confirmă mobilizarea, astfel, la 5 iunie, «­­­___» a constat adunarea celor mobilizaţi la Gara de Nord şi, conform explicaţiilor lui Calmanovici, muncitorii au fost luaţi de la construirea adăposturilor antiaeriene şi mobilizaţi.

No. 131 Foma” (p. 422).

Este ciudat că numele lui Emil Calmanovici a fost păstrat în textul documentului, în timp ce toate celelalte nu sunt menţionate, spaţiul rămânând alb. El era un inginer constructor, originar din Piatra Neamţ, intrat în Partidul Comunist din România în 1937 şi devenit unul din finanţatorii PCdR. Tot el a luat în antrepriză construcţia reprezentanţei diplomatice a URSS la Bucureşti (de pe Şoseaua Kisseleff). Inclus în „lotul Pătrăşcanu” a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă în 1954 (vezi Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, Bucureşti, Ed. Vremea, 1996).

Cel de-al doilea document are următorul cuprins:

„Strict secret

Comunicare din Bucureşti

12/VI.1941

Lui Viktor

Mişcarea trupelor germane în Moldova nu slăbeşte. La 11 iunie a.c., am mers cu «­­­___» la Buzău. Pe drumul de întoarcere, s-au numărat, venind în sens invers, 856 de maşini, dintre care 96 cu tunuri antitanc în remorci, 28 cu pontoane şi accesoriile lor, 72 sanitare. Celelalte maşini cu materiale de război şi trupe. În afară de aceasta, s-au numărat 200 de motociclete cu ataş, dintre care 20 de motociclete sanitare. Trupele se deplasau într-un şuvoi neîntrerupt, de la Bucureşti la Buzău, cu o viteză de 40 de km/h. În Ploieşti, s-a observat că toate trupele venite din Bucureşti se îndreptau spre Buzău. Pe drum, au fost văzute puncte de recrutare româneşti în activitate şi puncte de primire a cailor, precum şi efective militare de căi ferate, care se îndreptau spre Buzău. Trenurile civile sunt arhipline, oamenii stau pe acoperişul vagoanelor şi pe scări.

12/VI.-41 No. 140 Foma” (p. 445).

Sunt două mostre de informaţii comunicate de agenţii din teren către centrala de la Moscova. Documentele publicate în volumul generalului L.F. Soţkov, alături de cele editate anterior, pun în lumină amploarea fără precedent a datelor şi a informaţiilor culese de agenţii sovietici în legătură cu pregătirea atacului din 22 iunie 1941. Nu a existat în istoria militară un război ale cărui pregătiri să fie cunoscute atât de amănunţit de viitorul adversar. Este un paradox că o operaţiune militară - Planul „Barbarossa” -, cunoscută în cele mai mici detalii de către conducerea sovietică, nu a putut fi prevenită sau stânjenită din cauza convingerii ferme a lui Stalin că Hitler nu se va angaja într-un război pe două fronturi şi că toate comunicările privind pregătirea războiului erau fie mijloace de presiune ale Berlinului pentru a intimida Moscova, fie dezinformări ale britanicilor pentru a provoca un război între Germania şi URSS. Munca unor agenţi extrem de vigilenţi - cum se poate constata şi din cele două rapoarte prezentate mai sus - a rămas astfel nevalorificată.

Autor: Acad. Florin Constantiniu

Sursa: revista Clipa 

Imaginile care au revoltat peste 1 miliard de oameni. "Aceasta societate este grav bolnava". Oare noi cum am fi procedat?

Intreaga China este in stare de soc, dupa ce televiziunile si site-urile de internet au difuzat o filmare realmente cutremuratoare, realizata de o camera de supraveghere dintr-un oras din sudul tarii.Mai bine de zece oameni au ignorat pur si simplu o fetita de 2 ani, care zacea in stare critica pe strada, dupa ce fusese calcata de doua masini.
Copila, pe nume Yue Yue, a fost mai intai lovita de o duba, iar apoi de un camion, in fata magazinului pe care il au parintii ei in orasul Foshan. Singurul care i-a venit in ajutor a fost un gunoier, care a mutat-o de pe strada si a strigat dupa ajutor. Revoltator este ca nici macar ceilalti proprietari de magazine nu au intervenit. Intr-un final, mama fetei a aflat de tragedie si a dus-o pe copila la spital.
"Aceasta societate este grav bolnava", a spus un chinez, in timp ce alti conationali pun lipsa de reactie a martorilor pe seama unui alt caz, in care un barbat a fost pus sub acuzare, dupa ce a sarit sa ajute o femeie in varsta care a cazut. Se pare ca acesta a incalcat o regula guvernamentala privind interventia in caz de accident si a fost obligat sa plateasca o parte din costurile spitalizarii.
Yue Yue a fost dusa la spital in coma si a fost operata de urgenta, insa medicii spun ca nu prezinta activitate cerebrala si sansele de supravietuire sunt practic nule.
Ambii soferi care au trecut peste corpul fetei au fost arestati.

Vezi video la Stirile ProTV

Ipoteză şoc: Hitler şi-ar fi trăit, bine-mersi, bătrâneţea!

Doi jurnalişti britanici susţin că au găsit dovezi „copleşitoare” care atestă faptul că Adolf Hitler şi Eva Braun nu s-au sinucis la Berlin, în 1945, ci s-au refugiat în Argentina. Ipoteza că sinuciderea lui Adolf Hitler a fost o înscenare apare în cartea „Lupul cenuşiu: evadarea lui Adolf Hitler“, sub semnăturile lui Gerrard Williams şi Simon Dunstan.

Conform celor doi, prezenţa lui Hitler în America de Sud este „mai presus de orice dubii“, la fel ca şi certitudinea naşterii a două fiice, înainte ca liderul fascist să divorţeze de Eva Braun, încetînd din viaţă în 1962, la vârsta de 73 de ani, anunţă JURNALUL NAŢIONAL. Astfel, noua carte, citată de RING, afirmă că Hitler ar mai fi trăit încă 17 ani după terminarea războiului şi s-a stins din viaţă, de bătrâneţe. Hitler şi Eva Braun ar fi evadat pe 27 aprilie din Berlinul împresurat deja la sfârşitul lunii aprilie 1945 de trupele sovietice, ajungând în Danemarca.

Cei doi au revenit după câteva zile în Germania, după care au zburat către o bază militară spaniolă, aflată sub controlul filofascistului Franco, traversarea Atlanticului, în America de Sud fiind făcută la bordul unui submarin. Apoi fost ajutat să fugă şi a trăit în Argentina, ţară care, aminteşte ADEVĂRUL, a oferit adăpost multor criminali nazişti de război. ANTENA3, care citează din noua carte biografică, afirmă că cei doi au fost conduşi de către forţele germane secrete, în colaborare cu de serviciile secrete americane, în schimbul accesului la tehnologia nazistă de război.

În ceea ce priveşte fragmentul de craniu găsit la Berlin, care se prespune că ar fi al lui Hitler şi aflat în custodia Rusiei, a cărui autenticitate a fost pusă sub semnul întrebării de mai mulţi istorici şi cercetători, după cum afirmă RING, cei doi susţin că au făcut incestigaţii amănunţite şi au descoperit că rămăşiţa este, de fapt, a unei tinere femei. „Atât Stalin, cât şi Eisenhower şi Hoover, cu toţii ştiau de la FBI că nu există vreo dovadă a morţii lui Hitler în buncăr. E dificil de înţeles de ce atât de multe informaţii, deja publicate, pe care le prezentăm au fost ignorate de-a lungul anilor”, a declarat Williams.

În replică, Guy Walters, un reputat istoric britanic, citat de JURNALUL NAŢIONAL, a catalogat aceste ipoteze drept „2000 la sută tâmpenii. Istoria nu poate fi rescrisă de dragul senzaţionalului, iar dovezile indubitabile ale morţii celor doi nu pot fi contrazise“. 

 

Sursa: Ziare.ro

Vezi cum pregatesc terenul Plesu si Oisteanu pentru inlocuirea predarii religiei in scoli cu istoria religiilor

Trebuie predată religia în şcoli? Cine s-o predea?

În ultimii cinci ani numărul românilor care sunt de acord cu predarea religiei ca materie obligatorie în invăţământul public a scăzut de la 71% în 2006 la 50% în 2011. În plus, ponderea celor ce nu sunt de acord cu obligativitatea religiei s-a dublat, de la 22% la 40% in acelasi interval de timp, potrivit unei cercetări recente a Fundaţiei Soros intitulată „Religie şi comportament religios în România”.
Respondenţii pot fi împărţiţi in trei grupuri: „conservatorii” – care preferă predarea religiei ca materie obligatorie, de către preoţi, iar fiecărui elev să i se predea dogma propriei confesiuni; „progresiştii” care preferă predarea religiei ca istoria religiilor, o materie opţională cu un profesor specializat, şi „indecişii” care „nu stiu” sau „nu răspund”.
Potrivit cercetării, procentul persoanelor cu vârsta până în 30 de ani care resping predarea religiei în şcoală sub orice formă este de 16%, dublu faţă de media naţională. Mai mult, în cazul respondenţilor elevi şi studenţi, acest procent creşte la 24%.
Şi în legătură cu modul de predare al religiei există păreri împărţite. 52% dintre respondenţi vor ca elevii să studieze doar religia lor şi doar 32% preferă cursurile la care sunt prezentate mai multe religii. 46% ar prefera ca religia să fie predată de profesori specializaţi în istoria religiilor, faţă de 38% care cred că religia ar trebui să fie predată de preoţi.

• Dvs. ce credeţi? Este şcoala locul cel mai potrivit pentru educaţia religioasă, sau trebuie lăsată aceasta în grija părinţilor?
• Ar trebui să fie religia o materie obligatorie, conform dreptului garantat în Constituţie la învăţământul religios pentru fiecare cult? Sau este mai potrivită predarea ei ca materie opţională, fiind vorba despre opţiunea individului?
• Ce le-ar folosi mai mult tinerilor ortodocşi, catolici sau protestanţi? Învăţarea unor noţiuni de bază de dogmă a propriei confesiuni sau mai degrabă o trecere în revistă a tuturor religiilor existente, a caracteristicilor şi învăţăturilor acestora?
• Cine ar fi mai indicat pentru a preda această materie? Preoţii care şi practică ce propovăduiesc sau profesori de istoria religiilor? Ce importanţă are calitatea profesorilor pentru orientarea religioasă a copiilor?
• Cum vă explicaţi că tocmai studenţii şi elevii resping în număr mare educaţia religioasă în şcoli? Care ar putea fi cauzele nemulţumirii lor?

Sursa: Foreign Policy