17.11.11
Patologie ateistă. Ce-i aşteaptă pe sihaştri? Pustnicul Onufrie din Masivul Postăvarul s-a ales cu dosar penal
16.11.11
VIDEO. Ne vorbeşte Părintele Iustin Pârvu. Sfinţenia românului - de la Mihai Viteazu la Părintele Ilie Lăcătuşu. Cum este distrusă lumea românească
Emisiune inregistrata pe 10 nov. 2011 si difuzata la postul 1TV din Piatra Neamt pe 13 nov. 2011, in cadrul emisiunii “Credinta si traditii nemtene”, realizator Mihai Silviu Chirila.
- inregistrare preluata de pe Botosaneanul Ortodox
Dr in istorie Emilia Corbu: MULŢI AU TRECUT, PUŢINI AU ISTORIE! La ce sunt bune ARHIVELE NAŢIONALE
Toată istoria se sprijină pe doi piloni: arhivele şi arheologia, la rândul lor cu mai multe ştiinţe auxiliare. Când în primul război mondial Arhivele Naţionale au fost bombardate, au fost distruse mai multe fonduri printre care şi cele referitoare la judeţul Ialomiţa. Această nenorocire a făcut ca perioade întregi din istoria medievală şi modernă a acestei regiuni să nu mai poată fi cunoscută niciodată..
Cei care controlează aceşti piloni ai cercetării istorice, arhivele şi arheologia, scriu practic istoria. Fără accesul liber şi neîngrădit la aceste surse, istoricii nu au ce scrie.
Toate statele care s-au perindat de-a lungul timpului, de la cele antice până la cele moderne şi-au depozitat trecutul prin arhivarea documentelor. Era dreptul şi obligaţia lor.
Nu înţeleg acum ce drac bălţat le-a băgat în cap Cultelor să îşi ceară arhivele de la statul român. Ce au de gând să facă ? Intrucât legea Arhivelor Naţionale obligă doar instituţiile specializate să conserve, apere şi să pună în valoare aceste documente, se înţelege că alţi deţinători nu au aceste obligaţii. De pildă, eu ca titular fac ce vreau cu actele mele. Cine ne garantează nouă că odată preluate aceste fonduri referitoare şi la istoria românilor nu vor fi distruse, măsluite sau ţinute în condiţii insalubre? Chiar, cine? Şi de ce se luptă maghiarimea să pună mâna pe ele, peste toate legile statului? Nu există decât două alternative. Fie au ceva de ascuns, fie, mai grav, au ceva de revendicat.
Tărăşenia asta îmi aminteşte de păţania postelnicului Ianache care pe la 1614 cerea domnitorului să i se întărească din nou, cu acte în regulă, toate moşiile, sălaşele de ţigani, pădurile, apele etc., etc. Zicea Ianache că în timpul invaziei turceşti i s-au prăpădit toate ,,cărţile cele vechi,,. Ca să vezi! Că turcii exact hrisoavele postelnicului veniseră să prăduiască. Dar omul a venit cu martori, oameni ,, buni şi bătrâni,, şi şi-a întărit zeci de mii de acareturi. Dacă domnia ar fi avut arhivele statului în care s-ar fi păstrat şi copii ale ,,cărţilor cele vechi,, alta ar fi fost situaţia. Şi pretenţiile postelnicului, cu siguranţă, mai mici.
Dr Emilia Corbu
Sursa: viata fantastica
Vedeti si Apelul istoricilor români
Medicul Thomas Verny din Toronto (Canada), un psihiatru cu renume, a facut recent o declaratie, ce a produs senzatie in cercurile medicale: “Copiii nenascuti se sinucid in uterul mamei care-i poarta, daca aceasta nu-i doreste”. A sustinut afirmatia pe baza unor fapte si a unor serioase cercetari, fiind convins ca mama-gravida poate transmite fatului sentimentele si temerile ei, determinandu-l sa se comporte astfel incat sa provoace propria-i rejectie, deci avortul spontan.
Dr. Verny, au tor al lucrarii Viata secreta a copilului nenascut, relateaza pe larg ca a ajuns la aceste concluzii dupa un studiu de ani de zile asupra a 400 de avorturi spontane, carora nu li s-a descoperit cauza. Intr-un procent foarte mare de cazuri, argumenteaza dr. Verny, mama a avut sentimente foarte amestecate la gandul responsabilitatii fata de copil dupa nastere, sentiment provocat de teama, nesiguranta, de eventualitatea de a naste un copil cu tare, frica de a fi parasita de sot, nasterea unui copil “din flori” etc. Presat de asemenea ganduri chinuitoare, organismul femeii in cauza provoaca o secretie de hormoni. Acesti hormoni, absorbiti de fetusi, le creeeaza acestora o stare de anxietate. Ei simt ca mama nu-i doreste, explica mai departe dr. Verny, iar in aceasta stare fetusul incetineste productia anumitor substante chimice in uter, substante vitale pentru procesul normal de dezvoltare a viitorului copil. In ultima faza, are loc, deseori, avortul spontan.
Cercetarile dr. Verny sunt sustinute de dr. David Chamberlain, psiholog la Centrul de tratament al anxietatii din San Diego (California), care declara: “Sunt convins ca numeroase avorturi spontane sunt cauzate de factori psihici. Fetusii ajung sa se sinucida! Ei pot fi serios lezati si afectati daca sunt respinsi emotional de mama”.
Conform dr. Verny, un fetus viseaza, invata, isi dezvolta memoria, are emotii: “Este pur si simplu fenomenal faptul de a sti ca un fetus este o fiinta care simte, experimenteaza, isi aminteste, o fiinta care reactioneaza la mediul inconjurator, fiind la randul sau influentat de acest mediu. Ceea ce m-a surprins in mare masura in cursul celor 6 ani de cercetari, a fost sa vad cum este influentat fetusul si in ce masura gandurile, sentimentele si reactiile mamei au importanta. Experientele s-au bazat pe date stiintifice precise: am fost totusi uimit sa descopar ca unele din superstitiile si credintele stravechi, pe care le denumim cu dispret “povesti de femei batrane”, s-au dovedit a fi cat se poate de adevarate. De exemplu, un fetus o poate auzi cat se poate de distinct cantand pe mama lui. Din a 16-a saptamana a procesului sau de dezvoltare, fetusul intoarce capul respingand o lumina puternica proiectata pe abdomenul mamei sale; dupa a 24-a saptamana incepe sa posede simtul gustului, iar din a 25-a el salta daca se bate intr-o toba. De la a 32-a saptamana dupa conceptie, fetusul face miscari rapide cu ochii in cursul somnului, ceea ce demonstreaza ca viseaza”.
Tot materialul utilizat de dr. Verny pentru lucrarea sa a fost obtinut in urma unor cercetari si experiente de ani de zile cu ajutorul unor aparate electronice ultrasensitive, prin studii psihiatrice asupra reactiilor femeilor gravide si ale fetusilor.
In loc de concluzie, Sfintii Parinti spun ca pruncul avortat “nu ar fi la bine, pentru nebotez, nici la rau, pentru nevinovatie”. Cuviosul Paisie Aghioritul povesteste:
“Intr-o noapte, Dumnezeu a ingaduit sa vad o infricosatoare vedenie, care mi-a aratat care este soarta acelor copii. Era in noaptea spre Martea Luminata. Aprinsesem doua lumanari in doua tinichele, asa cum obisnuiesc sa fac chiar si atunci cand dorm, pentru cei ce sufera sufleteste si trupeste, vii si morti. La ora 12.00, in miezul noptii, in timp ce rosteam rugaciunea lui Isus, vad un ogor mare, inconjurat cu un gard de zid, semnat cu grau care abia incepuse sa creasca. Eu stateam in afara ogorului si aprindeam lumanari pentru cei morti, pe care le lipeam de zidul imprejmuitor. In partea stanga era un teren viran, plin de stanci si vagauni, care se miscau mereu din pricina unui vuiet puternic alacatuit din mii de tipete sfasietoare, care-ti rupeau inima. Chiar si cel mai impietrit om s-ar fi umilit, daca le-ar fi auzit.
In timp ce sufeream din pricina acelor tipete sfasietoare si ma intrebam de unde provin si ce inseamna toate acestea pe care le vedeam, am auzit o voce spunandu-mi: “Ogorul cu grau, care inca nu a dat in spic, este cimitirul cu sufletele mortilor care vor invia. Iar in locul care se cutremura de tipetele sfasietoare, se afla sufletele copiilor care au fost omorati prin avorturi”.
Dupa aceasta vedenie mi-a fost cu neputinta sa-mi revin multa vreme, din pricina marii dureri ce am simtit-o pentru sufletele acelor copii. Nu am putut nici macar sa ma odihnesc dupa aceea, cu toate ca eram istovit de oboseala“.
Fragmente din “Iata duhovnicul. Parintele Arsenie Papacioc”, de Ieromonah Benedic Stancu, Editura Sophia, 2006
Sursa: Ziua Online
Apel catre Presedinte: Domnule Traian Basescu, NU promulgati Legea Maghiara de destramare a Arhivelor Nationale!
Domnule Preşedinte,
Opinia publică responsabilă din România, de la cetăţeni simpli la cercetători ştiinţifici, istorici, scriitori, oameni de artă şi de ştiinţă, reprezentanţi ai societăţilor civice şi cultural-patriotice au luat act cu îngrijorare de recentul demers de legiferare a dezmembrării integrităţii instituţiei Arhivelor Naţionale prin votarea în Camera Deputaţilor a Parlamentului României a legii de restituire a arhivelor confesionale către creatorul lor. Este vorba de arhivele luate de la creator în perioada comunistă, încercându-se repararea unei nedreptăţi şi neţinându-se cont că de fapt se face o nedreptate şi mai mai mare faţă de cetăţean şi faţă de viitorul consolidării noastre naţionale.
Stă mărturie, în acest sens, tradiţia arhivistică românească, modul cum s-a format însăşi instituţia Arhivelor Naţionale. Astfel, când la 23 iulie 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna legea pentru concentrarea tuturor actelor “monastirilor pământene”, acte de interes public, în Arhivele Generale ale Statului, se afirma că se face aceasta pentru sigura lor conservare şi pentru folosirea lor practică, măsură deja aplicată prin legiuirea din 1841de a se aduna aceste acte ale mănăstirilor şi care au fost administrate de o “Comisiune documentală”, comisie contopită în 1862 cu Arhivele Generale ale Statului.
Aşadar, generaţia preunionistă şi cea unionistă şi-au asumat responsabilitatea faţă de viitorul şi consolidarea naţiunii lor şi nu se cunoaşte ca mănăstirile respective să fi răspuns cu duşmănie faţă de acest act de accedere a Principatelor româneşti la modernitate. Mai mult chiar, după răsturnarea lui Cuza, guvernele ulterioare, regii cei glorioşi care au realizat Independenţa şi Marea Unire nu s-au gândit să retrocedeze mănăstirilor arhivele şi nici sfintele mănăstiri româneşti nu au dat dovadă de duşmănie faţă de stat ca să le ceară înapoi, locul de depozitare şi importantul lor destin cultural şi ştiinţific era de necontestat.
Când în martie 1865 Adunarea Electivă a României vota legea pentru predarea la Arhivele Statului a arhivelor mănăstirilor aşa-zise brâncoveneşti, 99 de deputaţi au votat pentru, 8 contra şi 2 s-au abţinut. Şi prin Legea pentru organizarea Arhivelor Statului din 1925 se prevedea primirea spre păstrare în Arhivele Statului a actelor civile, bisericeşti şi militare, chiar actele de stare civilă ale Familiei Regale (nimeni nu era mai presus de interesul naţional), acte mai vechi de 30 de ani şi care nu mai erau necesare administraţiei curente a acestor autorităţi – spunea legea. Care ar fi fost, aşadar, destinul cultural şi ştiinţific al României fără aceste documente puse la dispoziţia unori mari oameni de cultură români precum Iorga, Hurmuzaki, Bogdan ş.a. ?
Domnule Preşedinte,
Soluţia dezmembrării unei instituţii de bază a statului român, cu documente de o valoare inestimabilă şi unicate, care urmează să fie dispersate în sute şi sute de centre extrem de nesigure, duce la periclitarea drepturilor cetăţeanului, mai ales că se face o discriminare între cetăţeni prin această cedare pe criterii anume, fapt care încalcă în mod clar Constituţia României.
Situaţia de acum peste o jumătate de secol, de la preluarea lor, este acum alta, sute de parohii care au creat atunci arhive pentru comunitatea lor azi nu mai există, comunităţile aparţin altui cult. Evident că nu se pot priva membrii comunităţilor respective de trecutul strămoşilor lor. Neconstituţional este şi faptul că nu s-au consultat Bisericile româneşti, specialiştii, oamenii de cultură şi întreaga societate, deoarece este vorba de o problemă majoră, de mare interes naţional.
Ne întrebăm atunci care este viitorul României fără memoria ei istorică şi culturală?
De aceea, domnule Preşedinte al României, vă solicităm să nu promulgaţi această lege şi să o returnaţi Parlamentului şi dezbaterii publice româneşti, până nu este prea târziu în declanşarea unui pas care va avea consecinţe ireparabile pentru patrimonial naţional. Constituţia României vă cere să apăraţi acest patrimoniu, care slujeşte şi va sluji mereu cetăţeanul român, fără discriminare etnică şi confesională, cultura şi ştiinţa naţională şi a Europei şi, implicit, prosperitatea şi consolidarea naţională.
Cu deosebit respect,
Organizatii:
ASTRA – Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român,
Centrul European de Studii Covasna Harghita,
Forumul Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures,
Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni,
Asociatia Civic Media,
Ziaristi Online,
Clipa Magazine,
Consiliul Mondial Roman,
Comitetul Roman American pentru Basarabia,
Consiliul Roman American
Persoane:
Vasile Lechintan, istoric, Cluj
Prof Gheorghe Buzatu, istoric, Iasi
Prof Nae Georgescu, scriitor, Bucuresti
Prof Theodor Codreanu, scriitor, Husi
Alexandru Moraru,istoric-arhivist si publicist roman, Chisinau
Ilarion Tiu, istoric, asis univ, Bucuresti
Aurel I Rogojan, gen brig (r), Bucuresti
Florin Budea, jurnalist, Oradea
Sorin Sotoc, jurnalist, director Spinul, Oradea
Maria Petrascu, jurnalist, Brasov
Florian Palas, jurnalist, Brasov
Victor Roncea, jurnalist, Bucuresti
Alaturati-va acestui demers printr-un mesaj la adresa de e-mail ziaristionline@gmail.com sau semnati aici, la rubrica de comentarii, dupa modelul de mai sus.
Pentru documentare:
Tradarea a devenit legala. Camera Deputatilor a votat dezmembrarea Arhivelor Nationale
FAR către SRI și România. APELUL Federaţiei Arhiviştilor din România în faţa atacului UDMR: OPRIŢI DESTRĂMAREA ARHIVELOR NAŢIONALE !
Spinul.Ro despre retrocedarea arhivelor către bisericile maghiare: Complotul UDMR. Spectrul lui Tismaneanu si lista tradatorilor. In atentia SRI
Atac unguresc in Camera Deputatilor. UDMR vrea sa fure, azi, aurul Romaniei: Arhivele Nationale. Autorul tentativei: Mártón Árpád Francisc
15.11.11
POSTUL CRĂCIUNULUI NU TREBUIE FALSIFICAT
Postul Craciunului este unul dintre cele patru posturi de mai multe zile din timpul anului bisericesc. Este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Postul Craciunului incepe cu ziua de 15 noiembrie si tine pana pe 24 decembrie inclusiv. Lasata Secului are loc pe 14 noiembrie, insa, daca aceasta zi cade miercuri sau vineri, atunci se lasa sec pe 13 noiembrie.
Durata Postului Craciunului a fost stabilita in anul 1166, la Sinodul de la Constantinopol, tinut sub presedintia patriarhului Luca Hrisoveghi. Facem precizarea ca la inceput, nu toti crestinii posteau in acelasi mod si acelasi numar de zile – unii tineau un post aspru, altii mai usor, iar unele persoane posteau numai sapte zile, in vreme ce altii sase saptamani.
Postul Craciunului nu trebuie falsificat
Cand vezi ca oamenii sunt preocupati in a gasi cat mai multe retete de post, e semn ca omul nu mai vede din el decat trupul. Uitam ca suntem chemati sa postim nu numai de bucate, ci si de pacate. Exista mai multa preocupare pentru indelunga pregatire a mancarurilor, decat pentru stergerea din inima a cuvintelor si faptelor care ne-au tulburat.
Nu e nimic rau in a-i impartasi aproapelui o reteta de post, dupa cum nu este rau sa mananci. Insa, atunci cand la finalul postului ramai doar cu o reteta de post, denota ca avem un suflet mort in aceasta viata.
Postul Craciunului nu are menirea de a face din noi bucatari, ci de a ne curati de patimi. Nu mi-a fost dat sa aud ca in cadrul unei predici sa se rosteasca o reteta de post. Sigur, nici nu-mi doresc, caci nu stau de vorba cu Dumnezeu ca sa fiu inspirat in a gasi cel mai potrivit mod de a aseza o leguma langa alta. Stau de vorba cu El, ca sa ajung la asemanarea cu El. Iar daca patima a fost definita ca un atasament “irational” fata de trup, postul are rolul de a elibera trupul de sclavia patimilor.
Sa retinem: trupul prospera doar in masura in care sufletul slabeste si sufletul prospera in masura in care trupul slabeste. Postul restaureaza aici si acum starea in care se afla Adam inainte de caderea in pacat: era vegetarian si nu era rob nevoilor trupului.
A nu manca mult, dar a ravni mancaruri rafinate, e semn ca firea omului e imbolnavita. In acest caz, Avva Dorotei marturiseste: “Cand un asemenea gurmand mananca ceva ce-i place, e pana intr-atat de stapanit de placerea sa, incat o tine mult timp in gura, o plimba incoace si incolo si n-o inghite decat cu greu, din pricina placerii pe care o incearca”.
Dar nu doar prin restrangerea cantitativa a hranei si prin abtinerea de la anumite categorii de alimente se obtine tamaduirea firii omenesti. Caci nu este nici un castig sa stim ca unii au postit saptamani intregi, dar au refuzat sa-si imbratiseze si sa le vorbeasca semenilor cu care s-au certat.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu trebuie sa savarsim postul cu mainile goale: “Cand cineva iti va zice: “Eu am tinut tot postul”, raspunde-i: “Eu aveam un dusman si m-am impacat cu el, obisnuiam sa barfesc si m-am oprit”.
Randuieli liturgice specifice in Postul Craciunului
In timpul Postului Craciunului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunulCraciunului cade sambata sau duminica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta vineri, zi ce devine aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau duminica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.
Adrian Cocosila
SURSA: http://www.crestinortodox.ro
Românii şi anticomunismul – de Cristian Negrea. Romania, bastion impotriva bolsevismului
Bolşevici ruşi jefuind o biserică
Astăzi se împlinesc douăzeci şi patru de ani de la revoltele anticomuniste de la Braşov, din 1987. 15 noiembrie 1987, o dată necunoscută de străini şi uitată de noi, conform obiceiului nostru de a uita totul, şi răul, şi eroii, rămânând doar cu nostalgia trecutului ce părea uneori mai bun, prin prisma faptului că eram mai tineri. Am uitat comunismul, am uitat lipsurile şi frustrările, iar acest lucru se vede mai ales la cei mai tineri, prin vorbele şi mentalitatea lor, tocmai a celor care nu au cunoscut direct regimul comunist. Dacă ar fi trăit sub regimul comunist, sunt convins că nu ar fi vorbit aşa.
O altă dată din luna noiembrie este fixată în mentalul străinilor, mai ales al occidentalilor. Este vorba de 9 noiembrie 1989, data căderii zidului Berlinului, asumată internaţional ca şi dată oficială a căderii comunismului în Europa, cel puţin aşa s-a dat de înţeles acum doi ani, în cadrul unor manifestări fastuoase de la Berlin marcate a aniversa douăzeci de ani de la acel eveniment. Până la urmă 9 noiembrie 1989, această dată va rămâne ca şi data oficială a căderii comunismului.
Câţi dintre participanţii de acum doi ani ştiu despre contribuţia românilor la căderea comunismului sau la luptele pentru stăvilirea lui? În afară de grevele din 1977 din Valea Jiului, de Braşovul anului 1987, mai ştie cineva despre lupta noastră împotriva hidrei roşii, cu nimic mai prejos decât fascismul brun? Dacă întrebaţi în Occident, mulţi vă vor putea spune despre revoluţia ungară din 1956 şi despre Primăvara de la Praga din 1968. Dar vor fi foarte puţini, extrem de puţini, care vor şti că noi, românii, am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă în munţi, din 1944 până în 1962. Care popor din Europa de Est, partea căzută sub robia bolşevică după 1945, se poate lăuda cu aşa ceva? Niciunul. Nici măcar noi. Până şi noi ignorăm fenomenul.
În 1972, într-o insulă din Oceanul Pacific, se predă ultimul combatant din al doilea război mondial, japonezul Iro Onoda, după 28 de ani de când stătea ascuns şi considera că luptă pentru Japonia. În Occident, multă lume a auzit de el. Patru ani mai târziu, în 1976, căutat de Securitate timp de 28 de ani, este arestat la Cluj Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşan. În Occident, puţini au auzit de el, dar totuşi, sunt mai mulţi occidentali care au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu decât români. Până la urmă, asta este tragedia neamului nostru, ne uităm trecutul, ne uităm eroii, ne uităm modelele, iar televiziunile se străduiesc să le înlocuiască cu fotbalişti agramaţi, pipiţe dezbrăcate a căror suprem titlu de glorie îl reprezintă recunoaşterea formei patului vreunui potentat de moment, şi de politicieni veroşi ale căror cunoştinţe, vorba marelui Nicolae Iorga, nu se ridică nici până la nivelul elementar al gramaticii. Şi aceste televiziuni reuşesc, şi încă bine.
De unde să cunoască bietul popor istoria sa, după 50 de ani de minciuni şi 20 de ignoranţă, mai mult sau mai puţin intenţionată? De unde să ştie el, când priveşte manifestările prilejuite de începutul căderii comunismului, că el, poporul român, şi-a adus contribuţia, poate mai mult ca alte neamuri ce pozează ca şi încarnarea supremei dizidenţe, la lupta pe viaţă şi pe moarte contra ciumei roşii ce o pregăteau Lenin şi Stalin să o dezlănţuie împotriva bietei Europe ignorante şi asupra întregului glob pământesc?
România, pilon de bază în lupta împotriva comunismului
În zilele lui decembrie 1989, unul dintre liderii de moment ce apărea pe la televizor spunea că noi, românii, nu am avut nimic de-a face cu comunismul, a fost o ideologie total străină de poporul român. Avea dreptate, chiar în 1944 comuniştii din România erau sub o mie de oameni, dar românii erau minoritari, majoritatea fiind evrei şi unguri. De aceea nici nu se numea Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.
Dar de ce asta? Uităm nişte lucruri şi nişte aspecte esenţiale, România a fost în prima linie de rezistenţă încă din momentul conceperii morbului comunist, încă din momentul naşterii sale.
Dar noi am fost un factor al contrarevoluţiei mondiale, respectiv un element de rezistenţă împotriva tezelor răsturnării ordinii şi instaurării unei dictaturi a proletariatului, aşa cum o vedeau corifeii ei, încă de la mijlocul secolului XIX. Iată ce scria Friederich Engels în ianuarie 1849, an al rezistenţei românilor din Ardeal ai lui Avram Iancu împotriva trupelor lui Kossuth, acesta din urmă văzut ca şi un premergător al marii revoluţii mondiale care ar urma să instaureze socialismul (ulterior comunismul) în întreaga Europă:
„Românii sunt un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (Friederich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr 194 în 13 ianuarie 1849).
Şi noi în vremea comunismului eram nevoiţi să repetăm papagaliceşte despre tezele lui Marx, Engels şi Lenin, urmate de cele ale lui Stalin, ca mai târziu să fie înlocuite de cele ale lui Ceauşescu, binefăcătorii popoarelor. Mulţumim, domnule Engels, fie-ţi ţărâna grea! Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”! Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!
N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!
Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război. (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Atunci am dezarmat trupele bolşevizate din Moldova şi le-am aruncat peste Prut, dar când bolşevicii au mărit strânsoarea asupra Basarabiei ce îşi trăia renaşterea naţională (vezi Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea), la chemarea lor, i-am eliberat făcând posibilă unirea cu România (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Cu baionetele româneşti am apărat frontiera Europei la Nistru împotriva tuturor tentativelor de pătrundere a microbului roşu adus de trupele cotropitoare (vezi Lupte antibolşevice după Unire).
Mai mult, am eliberat Ungaria de teroarea bolşevică printr-un război crunt în 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), stârpind primul focar reuşit al bolşevismului în centrul Europei.
De parcă nu era îndeajuns, am luptat împotriva ciumei roşii din momentele ei de facere, adânc în bârlogul fiarei, atunci când un efort ceva mai consistent ar fi putut scuti omenirea de grele eforturi de sânge pentru milioane de cetăţeni ai planetei timp de 70 de ani, iar unii chiar şi astăzi suferă cumplit sub teroarea bestiei dezlănţuite de Lenin, Stalin şi Mao Zedung. Aceşti neînfricaţi luptători care au dus la mii de kilometri renumele de român, au purtat şi înălţat steagul tricolor acolo unde nimeni n-a visat să-l vadă, mult mai departe de Afghanistanul unde alţi bravi urmaşi ai lor îşi fac datoria cu cinste şi curaj, au fost voluntarii ardeleni şi bucovineni din Corpul Voluntarilor Români, constituit din prizonierii luaţi de ruşi din armata austro-ungară (vezi Luptătorii români din Siberia).
Până la urmă, românii au salvat în 1918-1919 patru state de teroarea comunistă. Primul a fost România, prin dezarmarea şi respingerea bolşevicilor din Moldova şi Basarabia în iarna 1917-1918. Următoarele au fost Cehoslovacia şi Austria, pacificate de românii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Cum credeţi că ruşii ne-ar fi putut ierta vreodată, când noi, alături de polonezi, am stat în calea expansiunii lor cu ideologia comunistă încă din 1918?
Iar când ne-a venit rândul, în 1940, să fim părăsiţi în est, am luptat pentru patrie, cruce şi neam până la Stalingrad şi în Caucaz. Trei ani ne-am bătut cu imperiul, acum aliat parcă contra naturii cu democraţiile occidentale. Iar când ne-am alăturat acestora, ne-au abandonat din nou la Ialta, lăsându-ne în mâna „duşmanului nostru natural” cum spunea Brătianu. După război, chiar Churchill, autorul sintagmei Cortina de Fier, recunoştea că „am ucis porcul mai slab”. Slabă consolare pentru cei ajunşi sub stăpânirea comunistă, păcatul occidentului că nu a susţinut pilonul strategic antibolşevic româno-polon, lăsându-l să cadă lovit din spate de Germania lui Hitler. O miopie strategică care a fost plătită scump.
Chiar după ocuparea României şi instaurarea comunismului la conducerea ţării, românii au reacţionat prin mişcarea de rezistenţă anticomunistă, cea mai de amploare din întregul est al Europei căzut sub robia comunistă după 1945. Un raport al securităţii din 1949 dădea un număr de peste 1300 de bande anticomuniste, fără a lua în calcul luptătorii izolaţi. Lor trebuie să le adăugăm şi grupurile de sprijin în număr mult mai mare, care le asigura adăpost, alimente şi informaţii. Vorbim deja de zeci de mii de oameni implicaţi direct, fără a lua în calcul simpatizanţii.
Cauze ale necontaminării
De unde şi de ce acest sprijin necondiţionat, de unde această rezistenţă la ideologia comunistă, această rezistenţă a omului de rând de care se mirau comisarii bolşevici? În timp ce zeci de mii de oameni de alte naţii erau seduşi de mirajul noii orânduiri, românii rămâneau imuni.
Generalul Radu R. Rosetti ne dă un răspuns, dar trebuie să pătrundem în profunzimea celor relatate de el. În 1918, pe când ruşii bolşevizaţi de pe frontul Moldovei fraternizau cu germanii de dincolo de linii şi îşi făceau vizite reciproce fără ca ofiţerii lor lipsiţi de putere şi autoritate să-i poată împiedica, Rosetii a văzut într-o tranşee soldaţi români şi ruşi povestind între ei. S-a apropiat curios, dar la venirea lui ruşii au plecat spre unităţile lor. I-a iscodit pe români despre cele discutate, iar aceştia i-au răspuns deschis:
– Ne-au îndemnat să facem revoluţie ca la ei, să-l răsturnăm pe rege şi să împuşcăm guvernul, deoarece la ei s-au dat pământurile ţăranilor.
– Şi?
– Noi le-am zis că şi la noi regele le-a promis pământ ţăranilor şi că vom primi şi noi pământ. Iar ei au zis că lor li s-a dat pământul fără plată sau despăgubiri.
– Şi voi nu aţi fost de acord?
– Dacă azi sunt eu mai tare şi-ţi iau dumitale pământul, mâine când vei fi dumneata mai tare mi-l vei lua înapoi, nu? De aceea noi vrem pământul cu plată, lege şi înscrisuri, nu cu japca!
Din acest simplu dialog ne dăm seama în primul rând de înţelepciunea poporului român. Deoarece majoritatea soldaţilor de pe front în 1918 erau ţărani, oameni ai pământului, cei ce reprezentau cel mai bine esenţa poporului român. Iar bunul simţ al poporului român, al acestor ţărani, mi se pare reprezentativ.
Ruşilor li se va lua pământul promis de Lenin la scurt timp, când va fi el mai tare, adică după victoria din războiul civil. Au fost formate colhozurile, iar cei ce s-au opus, cum ar fi culacii, adică ţăranii înstăriţi aduşi la nivelul de robi, au fost ucişi sau deportaţi şi exterminaţi în lagărele din Siberia. Ţăranii români au primit pământ prin reforma agrară a regelui Ferdinand, dar l-au pierdut şi ei după 1945, când au fost siliţi să intre în colectiv. Dar bunul lor simţ a rămas, al celor care au rămas ţărani. După 1990, în multe localităţi ei şi-au împărţit pământul singuri, ştiind de la bătrânii în viaţă sau de la moşii lor unde le era fiecăruia parcela de pământ. Problemele au apărut acolo unde era vorba de urmaşi sau unde vreun trepăduş de partid şi-a băgat coada. Bunul simţ al ţăranului român mai există, deşi este pe cale de dispariţie. Nu bunul simţ, ci ţăranul român. Adus la oraş de industrializarea forţată comunistă, de multe ori de nevoie, în acest mediu perceput din start ca şi ostil, bunul simţ se estompează şi se pierde, mai ales cu trecerea generaţiilor. Iar când şcoala nu are soluţii, în lipsa celor şapte ani de acasă, respectiv a unei educaţii sănătoase din familie, ne mirăm de ce fel de oameni ies de pe băncile şcolilor noastre?
O altă cauză profundă a fost anticreştinismul ideologiei roşii. Este ceva normal ca şi corifeii acestei ideologii radicale, comuniştii, să nu accepte concurenţa, existenţa unei justiţii divine, sau o forţă supranaturală căreia supuşii reduşi la rolul de sclavi, să se poată închina. „Religia este opiul maselor” scria Karl Marx. Masacrarea preoţilor şi călugărilor, jefuirea şi distrugerea bisericilor, transformarea lor în grajduri sau adăposturi pentru vite, prigonirea credincioşilor, iată acţiunile regimului comunist. Mărturiile din Basarabia atât din 1918, cât şi din 1940, sunt zguduitoare. Iar poporul român, profund creştin, nu putea accepta aşa ceva, respingând din faşă orice ideologie care ar fi adus atingere credinţei în Dumnezeu.
O altă cauză o reprezintă profunda neîncredere în cei ce aduceau această nouă ideologie, în ruşi. Ne-am învăţat că de la ruşi numai binele nu ne poate veni. Şi cu atât mai mult, în acea perioadă, când aliaţii noştri jefuiau şi violau totul în drumul lor, iar după ce au fost contaminaţi cu morbul roşu nu au mai putut fi stăpâniţi. Soldaţii români erau ţărani recrutaţi din toate zonele ţării, şi i-au putut vedea pe ruşi, pe bolşevicii ruşi, cum hălăduiau ca o hoardă jefuind satele româneşti în 1918, când românii au trebuit să intervină cu armele pentru a-i potoli. Au văzut şi la ce distrugeri s-au dedat în teritoriile care le-au încăput în mână, chiar şi pentru o scurtă perioadă, cum a fost în Basarabia. De la românii care au luptat în Siberia împotriva bolşevicilor au aflat grozăviile care se petreceau în Rusia sovietică, şi dacă nu era destul, le aflau de la românii transnistreni care reuşeau să se refugieze peste Nistru, sfidând mitralierele grănicerilor. Un reporter german venit pe graniţa Nistrului în 1932, relata despre faptul că în fiecare noapte se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi în încercarea de a trece în România, iar de la supravieţuitori se aud poveşti înfiorătoare despre foametea dirijată cu bună ştiinţă contra populaţiei. Ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este necunoscut lumii, avea să scrie acesta. Apoi, în 1940, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi mai ales după 22 iunie 1941, când s-a constatat urgia lăsată în aceste teritorii doar într-un an, apoi pe teritoriul Ucrainei, cum credeţi că românii ar fi putut să îmbrăţişeze o astfel de ideologie, care va fermeca încă zeci de ani mai încolo pe mulţi intelectuali de marcă din Occident?
Rezistenţa sub ocupaţie
Nu intenţionez să fac o expunere a rezistenţei anticomuniste, a răscoalelor şi revoltelor, grevelor şi mişcărilor de stradă, nici a altor forme de rezistenţă dintre 1945 şi 1989. Numai înşiruirea lor ar depăşi cu mult cadrul acestui articol. Doresc să fac o diferenţiere foarte sintetică faţă de alte mişcări cunoscute din celelalte ţări socialiste şi să explic foarte pe scurt de ce acestea de la noi au fost mult mai dificile şi mai riscante decât cele străine menţionate mai sus în debutul articolului.
Mă refer aici la revolta ungară din 1956 şi la cea din Cehoslovacia din 1968. Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau în nici un fel să contest meritele nici uneia dintre ele. Ambele au fost o dovadă a curajului poporului maghiar şi cehoslovac. Dar există nişte diferenţe esenţiale faţă de mişcările de la Braşov din 1987 sau grevele din Valea Jiului din 1977.
Revoltele ungare şi cehoslovace din 1956, respectiv 1968, au fost inspirate de „sus”, de o parte din conducerea partidului, o fracţiune care a ajuns la putere. Întregul program a venit de sus, urmând reacţia URSS-ului, care a decis invazia, în ultimul caz alături de celelalte ţări socialiste, mai puţin România. Deci revoltele au fost inspirate de sus şi au fost o reacţie de apărare împotriva Moscovei a liderilor Imre Nagy, respectiv Dubcek, care au impus reformele.
Regimul comunist al URSS a trecut prin mai multe faze, de destindere sau de încordare, aşa cum a fost de exemplu după moartea lui Stalin din 1953, când raportul secret al lui Hruşciov condamnă stalinismul (1956), dând semnalul către toţi sateliţii pentru o relaxare a regimului. Dar Ungaria exagerează, aşa că este potolită cu tancurile. Comuniştii români refuză destalinizarea, spunând că ei au făcut-o deja, când i-au exclus sau exterminat pe Ana Pauker, Vasile Luca sau pe Lucreţiu Pătrăşcanu (împuşcat în 1955). Prin asta Gheorghe Gheorghiu Dej încerca să-şi păstreze puterea. După ce Hruşciov a fost nevoit să se retragă şi a venit Brejnev, care a strâns din nou şurubul, Gheorghiu Dej a început o destindere pe plan intern, până la moartea sa survenită suspect în 1964. A urmat Ceauşescu care a continuat, chiar după „primăvara de la Praga” din 1968, când URSS şi sateliţii ei erau în perioada de suprimare a oricărei forme de libertate. Când a venit Gorbaciov la putere şi a urmat glasnostul şi perestroika care au dus până la urmă la căderea regimurilor, Ceauşescu se transformase în cel mai aprig stalinist, nimic nu putea mişca în ţara lui. Dar de ce această atitudine a liderilor comunişti români, total contrară tonului de la Kremlin? E simplu, pentru a se menţine la putere. Poporul român ştia instinctiv că tot ce venea de la ruşi nu îi era favorabil, istoria îl învăţase. Aşa că pentru a avea o brumă de popularitate care să-i menţină în scaune, liderii comunişti români au mers pe calea independenţei faţă de Moscova, adică să facă tot ce puteau pe dos, bineînţeles, între anumite limite. Ceauşescu nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi a avut o popularitate maximă, nu numai în rândul populaţiei, ci şi în rândul partidului, al Securităţii şi al forţelor armate. Nu putea nimeni să-l conteste din interiorul partidului, fiindcă imediat s-ar fi pus contra voinţei tuturor. Iar aici a fost începutul clădirii unei puteri absolute.
Cum te poţi opune, cum te poţi revolta în faţa unui astfel de gen de putere? Foarte dificil, şi vorbim aici nu de revoltă individuală, ci de revolte ale maselor de oameni. Este foarte greu să te organizezi, să organizezi mase de oameni care să iasă în stradă, când nu exista nici internetul, nici Facebook sau Twitter, singurele mijloace de comunicare fiind prin telefonia fixă, ascultată de Securitate, sau prin viu grai, iar atunci erai expus riscului de a da peste un informator. Repet încă o dată, nu era vorba să ieşi în stradă pentru a te solidariza cu liderii ameninţaţi de ruşi, ci să ieşi în stradă împotriva liderului care avea în mână puterea absolută. De aceea grevele din Valea Jiului sau mişcările de la Braşov sunt mai importante, prin dificultatea de a le realiza şi prin riscurile enorme la care s-au supus nu numai organizatorii, ci şi fiecare participant.
Să mai luăm cazul sindicatului Solidaritatea. În urma grevelor de la Gdansk, liderii sindicalişti merg să înscrie sindicatul Solidaritatea la tribunal ca şi sindicat liber, diferit de cele oficiale. Tribunalul refuză, şi grevele reîncep. De nevoie, tribunalul polonez acceptă şi înregistrează sindicatul Solidaritatea ca şi sindicat liber. Din acel moment, toate mişcările şi grevele devin legale, o situaţie foarte dificil de depăşit pentru conducerea comunistă.
Închipuiţi-vă un scenariu similar pentru România. În cadrul grevelor din Valea Jiului o delegaţie pleacă la tribunal să înscrie sindicatul. Credeţi că ar mai fi ieşit delegaţia vreodată de acolo? Minerii atunci s-au baricadat în perimetrul minelor şi au cerut să vină Ceauşescu să-i protejeze. Naivi, veţi spune, dar atunci acesta era încă destul de popular. Ceauşescu a venit, le-a promis tot ce vor, iar a doua zi au fost săltaţi toţi liderii. Una este să te revolţi într-un regim care respectă cât de cât o urmă de lege, şi alta într-unul care nu. Şi pe vremea comunismului, în constituţie erau înscrise toate drepturile posibile, dar se respectau? Libertatea cuvântului era înscrisă, dar dacă încercai să vorbeşti ceva aveai şanse mari să ajungi în beciurile Securităţii mai curând decât credeai.
Ca şi concluzie, meritele celor care au protestat în 1977 sau care au ieşit în stradă în 1987 sunt mult mai mari decât ale acelora care au ieşit să apere liderii reformatori de furia Moscovei. Acolo meritul principal le revine liderilor, la noi le revine oamenilor. Lor trebuie să ne închinăm cu respect pentru faptele lor de adevărată bravură, chiar dacă astăzi, la douăzeci şi patru de ani de la revoltele de la Braşov, au fost uitaţi nu numai de autorităţi, dar culmea, chiar de compatrioţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
