Testamentul luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului. "Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. Am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu".

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. 

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. 

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. 

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. 

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. 

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. 

Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954

Ion Gavrilă Ogoranu vs Patapievici. "Educaţia prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii".

Tot ce înalţă, tot ce zideşte sufletul omenesc şi-l mână spre înviere e artă. Tot ce-l împiedică e balast nefolositor. Deci nu artă pentru artă, nici pentru frumos, căci nici arta, nici frumosul nu pot fi scopuri în sine. În afara drumului spre Rai nimic nu foloseşte sau mai degrabă dăunează. Arta nu poate fi tot ce reuşeşti să transpui din ceea ce ai în minte, în inimă (vezi P. Andrei definiţie), căci faci artă numai în măsura în care ai ridicat cu un pas un suflet spre Dumnezeu. Păi şi frumosul are legătură cu Dumnezeu? Răspundem categoric: da! Frumosul, mai mult ca altele, este prin excelenţă de esenţă divină. Şi în afară de Dumnezeu nu poate exista frumos. Cum a fost folosit altarul artei pentru neamul nostru să zicem în cei 20 de ani de la unire încoace? Nechemaţi şi profanatori, măscărici ai Satanei au luat locul aleşilor. Ne-am întrebat în singurătatea munţilor de ce atât de puţini tineri au reacţionat sănătos atunci când Diavolul roşu ne-a potopit. De ce atât de puţini au pus mâna pe armă? De ce atât de puţini s-au împotrivit? De ce avem o intelectualitate atât de dezorientată şi laşă? De ce o ţărănime supusă? Şi-am găsit că una din cauze e că de atâta vreme a fost otrăvită cu fel de fel de bucate putrede, credem noi, servite neamului nostru cu un scop preconceput: de a ne ameţi pentru a nu mai putea reacţiona şi azi slugile Satanei să ne învârtă cum vor.
De unde era tineretul să înveţe să iubească pe Dumnezeu? Din noianul de cărţi-atac profanatoare de cele sfinte?

De unde sentimentul onoarei, al mândriei, al dragostei de ţară? De unde bunul simţ, sentimentul camaraderiei, prieteniei până la mormânt, de unde stăpânirea de sine? Dispreţul de bani? Numai din arta celor douăzeci de ani nu. Unde să-şi găsească visurile tinereşti pe care să le urmeze? În romanele şi cinematografele româneşti? Unde cadenţa şi ritmul saltului spre ideal? În confuzele şi languroasele melodii mălăieţe ale compozitorilor la modă? Unde ţinuta şi atitudinea dreaptă? În pictura şi sculptura aţăţătoare de simţuri? Calitatea produsului uman e chipul şi asemănarea concepţiei despre artă din această perioadă.

Există o părere: prezentăm tineretului viaţa cu binele şi răul amestecat. Tineretul să-şi aleagă. (Deşi în intimitatea gândului lor erau convinşi că numai binele nu-l prezintă sau îi dădeau rolul Cenuşăresei). Că apoi acela-i tânăr ce şi într-un mediu rău devine bun. Atunci pe acest gând putem merge mai departe. Ce folos atâţia profesori şi educatori pentru băieţi şi fete? Să dăm mai bine grijă educaţiei băieţilor pe mâna pungaşilor de buzunare din închisoarea Văcăreşti, iar pe cea a fetelor în grija prostituatelor. Că apoi aceea vor fi tineri şi tinere ce vor ieşi curaţi cu astfel de educatori.

Nimeni nu poate concepe acest lucru? Şi totuşi grija educaţiei prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii. Căci dacă unui tânăr îi vei pune în faţă un şmecher pungaş de buzunare şi i-l vei arăta ca ideal de urmat, desigur îl va respinge.

Iar dacă unei tinere îi vei aduce o epavă de femeie distrusă trupeşte şi sufleteşte de păcat şi-i vei cere să o urmeze, sufletul curat nu ar da un pas pe urma unei astfel de călăuze. Or tocmai minunea aceasta de neconceput reuşesc să o facă „aceşti maeştri” de artă. Îmbracă aceste putreziciuni morale şi trupeşti în haine scumpe, dau lumină putregaiului şi-l prezintă tineretului astfel fasonat. După cum farmacistul nu-ţi dă chinină decât ascunsă într-o bulină de zahăr. (meditatie a lui Ion Gavrila Ogoranu din perioada in care conducea rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului, text preluat din publicaţia Veghea, nr. 5)

Parintele Arsenie Papacioc - ganduri despre Romani. "Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Adică ce, suntem marfă fără stăpân?"

Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. Poporul român e cel mai adaptabil popor la învăţătura creştină. N-am dus niciodată un război de cucerire, ci numai de apărare. Exact poziţia Bisericii.

Faptele Neamului nostru de mii de ani sunt numai creştine. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Ruşii pe-o parte, ungurii pe-o parte, bulgarii la fel. Adică ce, suntem marfă fără stăpân? Doar suntem fiii lui Decebal! Decebal n-a murit! 

Sursa: revista VEGHEA

Mesaj pentru veşnicie al Părintelui Arsenie Papacioc: Văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume. Asta-i poziţia celui arestat 14 ani la Aiud.

Eu, personal - judec după inima mea -, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România e cea mai adecvată via­ţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere econo­mic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Asta contează! Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă. Poporul acesta de la naştere a suferit şi suferă încă din partea duşma­nilor. Şi el totuşi se menţine şi-n plus a născut atâtea valori: un Eminescu în literatură, Brâncuşi în sculptură, Enescu, considerând că arta, poezia este o proorocie, la urma urmei. Nu trebuie negli­jate aceste realităţi. Tocmai în această suferinţă stă renaşterea viitoare.

Deci o stare de prezenţă continuă este o sta­re de canon şi împlineşte o obligaţie. Mereu trăim starea de creştin creat şi salvat de Mântuitorul. Ca să ne salveze, gândiţi-vă că a fost jupuit, umilit, scuipat; şi era Dumnezeu! Nu îngrozeşte pe ni­meni faptul acesta, că era Dumnezeu întrupat? Ce nu a făcut ca să ne salveze? Cât de important este momentul prezent, clipa de faţă, asta o să vadă fiecare la mormânt. Dar să nu fie prea târziu. Degeaba te grăbeşti atunci, totul e să pleci la timp pentru pocăinţă. Vă spun asta ca un sfat de la un frate mai mare, de 96 de ani. Şi, dacă vă spun, spun ca să ascult şi eu.

Cât de scump e timpul şi suspinarea ta. Eşti liber să o faci de acum; cine te opreşte să te închini? Şi, dacă te opreşte duşmanul, primeşti plată de erou că te-ai închinat când te oprea. Eu vă spun că am mulţi ani la închisoare şi nu era lipsă de prezenţă! Mă gândeam: ce momente măreţe, să suferi pentru Hristos. Eram conştienţi că, dacă nu era Hristos, te vindeai pe doi lei, abdicai de la cre­dinţă şi scăpai de momentul acela. Dar nu scăpai de veşnicie. Veşnicia, ca şi moartea, e o realitate. Atunci o să auzim: „Ce mi-ai făcut cu viaţa ta, fi­ule?" Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Nici pe o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot pentru că a stat la dispo­ziţia ta; ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu, Care a creat şi sângele acela, şi laptele mamei, şi mama, şi fiul! Avem exemple atât de puternice şi de aproape de noi, încât nu mai poţi să faci nici o mişcare. Trăire creştină şi gata! Pentru că la moarte trebuie să spu­nem: „Ţie Ti-am dăruit Doamne toată viata mea."

„Lasă-l în seama Mea, nu te băga unde nu ai voie. Nu-l judeca. Lasă-l aşa murdar cum e. Mie Mi-e drag de el aşa, că nu am venit pentru îm­păraţi. Am venit pentru cerşetori." Hristos a fost împărat şi Cerşetor. Pentru cine S-a întrupat, pen­tru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai aşteptăm?! O trăire simplă de tot, dar o relaţie continuă cu ceilalţi. Suntem prea iubiţi de Dumnezeu. Aşa şontorogi cum suntem, păduchioşi, suntem foarte iubiţi. De aceea, eu consider că e o mare greşeală să ne vorbim de rău unul pe altul. Păduchios, pu­turos, ţigănos, aşa cum e, îl iubeşte Dumnezeu. El l-a creat. Nu-l judeca tu.
Cere un lucru simplu, dar fără de care nu se poate. Nu te închina de parcă ai cânta la mandoli­nă, ci închină-te cu simţire, pentru nevoia pe care o ai. Şi astfel suferinţa rămâne ca o mare necesita­te în viaţa omului. E o mare greşeală să cârteşti . „Slavă Ţie, Doamne, numai dă-mi putere să su­port!" Asta-i poziţia celui care a fost arestat 14 ani la Aiud. 

interviu realizat de Stelian Gombos

In memoriam. Un an de la nasterea in ceruri a Parintelui Arsenie Papacioc (19 iulie). Despre rolul suferintei, smereniei si jertfei in mantuirea noastra (VIDEO).

In memoriam: Parintele Alexandru Enache (+18iulie 2011). Despre Romania Mare (VIDEO).

În data de 18 iulie 2011 a trecut la cele veşnice, la vârsta de 93 de ani, după o păstorire de aproape 70 de ani, părintele Alexandru ENACHE. Spunem părintele pentru că, pentru cei ce l-au cunoscut, preotul Alexandru a fost un adevărat părinte, cu o vocaţie preoţească excepţională. Din capul locului trebuie să arătăm că a fost un om de o mare modestie, care nu dorea să iasă în faţă cu niciun prilej, aceasta şi datorită împrejurărilor unei vieţi cu întâmplări zbuciumate pe care le-a consemnat într-o lucrare de dimensiuni şi răspândire foarte restrânse. 

Cu părintele Alexandru s-au împlinit în viaţă cuvintele Scripturii, şi anume: „Smeriţilor le dă Dumnezeu har”. În ce priveşte viaţa acestui mare duhovnic redăm mai jos câteva fragmente din conceptul autobiografic „Doamne, câte i se pot întâmpla bietului om!”:

„M-am născut în anul 1918, în cea de-a 12-a zi a lunii decembrie, în comuna Dubăsarii vechi, judeţul Lăpuşna - din Basarabia - pe Nistru; din părinţii Andrei şi Nădejdea Enache, ţărani mijlocaşi. Primul născut dintre cei opt copii ai lor (4 băieţi şi patru fete. [...] Conform obiceiului religios respectat riguros pe atunci, mi s-a pus şi consacrat numele de Alexandru, după numele Sfântului indicat de calendarul zilei - Sf. Ierarh Alexandru [...]”. Urmează şcoala primară în satul natal, iar seminarul teologic în Chişinău, la dorinţa mamei: „De altfel, dacă ar fi fost după tata, mai practic şi mai realist decât mama, idealist -mistică, la şcoala normală de învăţători aş fi ajuns; parvenind cu patru ani mai devreme, la un salariu lunar. Dar a dat Dumnezeu să biruiască dorul mamei.” [...]

Mai departe părintele arată că în 1938 s-a înscris ca student la Facultatea de Teologie din Chişinău, ramură a Universităţii din Iaşi şi, pentru a se întreţine a devenit reporter cultural la ziarul „Universul”. Primii doi ani universitari i-a promovat la Chişinău, iar următorii doi ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca refugiat, în urma cedării Basarabiei. În iunie 1943 şi-a dat teza de licenţă cu subiectul „Ins şi colectivitate în faţa mântuirii” pe care a luat-o cu aprecierea „magna cum laudae”.

În iulie 1943 s-a căsătorit, viitoarea preoteasă fiind Tamara Brânzan, şi a fost hirotonit pe data 12 august 1943, ambele taine fiind săvârşite în Catedrala Mitropolitană din Chişinău. 

Una din multele încercări prin care a trecut în timpul războiului o descrie chiar părintele:

„Imediat au trecut Prutul - la noi o grupă de cercetaţi înarmaţi până în dinţi şi, după ce ne-au necăjit cu o serie de comenzi de culcaţi-sculaţi, ne-au ordonat să ne înşiruim în flanc. Formaţie în care ne-a trecut de îndată în revistă - Comandantul Frontului II Ucrainean - stând în picioare, într-o maşină de front anfibie - trecând de pe malul stâng basarabean al Prutului pe cel de de-a dreapta - al Moldovei - la noi. Interesant...  şi până la urmă chiar senzaţional, că în momentul când a ajuns în dreptul nostru, al meu şi al Tamarei (mai mult moartă decât vie) a oprit maşina şi a întrebat «ce-i cu popa?» - , «?o za pop?», pe ucraineană. Imediat un ofiţer de-al său s-a apropiat de noi şi într-o perfectă românească ne-a cerut să-i explic ce-i cu noi. Mai ales după ce mareşalul a aflat că femeia de alături de mine e soţia - preoteasa - pe care mareşalul a căinat-o până la urmă. Poate că am fi trecut neobservaţi dacă aş fi dezbrăcat şi eu reverenda ca alţi doi confraţi, dar aşa, iată că am devenit caz dimpreună cu soţia. Ofiţerului de legătură i-am spus sincer că aveam însărcinarea de a asista religios ostaşii... şi că n-am putut să-i părăsesc.

Nu ştiu cum a reacţionat mareşalul la informaţia ce i s-a dat. Destul că atunci când s-a trecut la ferecarea mâinilor la spate a soldaţilor luaţi prizonieri, pe noi ne-au lăsat liberi... şi nici nu ne-au încolonat în şirul celor ce erau numerotaţi şi trecuţi peste Prut înapoi. Încât rămăsesem pe plajă, numai noi doi şi o patrulă specială. Bieţilor noştri soldaţi şi ofiţerilor mai ales, li s-a părut că am fi fost izolaţi spre a fi împuşcaţi. Şi au început a striga: „dar şi părintele e cu noi”. Ei, care puţin mai înainte îmi strigaseră „dezbrăcaţi reverenda că o să ne împuşte pe toţi!”. Biata reverendă! Ea ne-a salvat de fapt.”

După sfârşitul războiului, întors în ţară, a primit în cele din urmă parohie in Ardeal, în satul Saschiz, de lângă Sighişoara, de unde în iunie 1953 a fost arestat din motive politice pe baza unor denunţuri mincinoase, şi după ce trece prin închisoarea de la Sibiu, este adus în cea de la Braşov, pe atunci oraşul Stalin. Spune părintele în conceptul autobiografic despre această etapă: 

„Curios, că şi aici s-a petrecut cu mine aceeaşi situaţie curioasă ca şi cea întâmplată cu opt ani în urmă, când am fost lăsaţi de izbelişte, (căci atunci era şi Tamara) pe malul drept al Prutului, nelegaţi la mâini şi neînsumaţi coloanei de prizonieri... (Favoare datorită pare-se mareşalului Konev). Căci şi aici şi acum, în timp ce se făceau listele celor destinaţi canalului Dunărea-Marea Neagră, pe mine m-au lăsat pe din afară, de rezervă.” În această închisoare părintele a avut un vis pe care l-a povestit anchetatorului Bota: „Vădit jenat, a răbdat totuşi să-i povestesc surprinzătorul meu vis până la capăt. Vis în care Bota în travesti, răsfoia un calendar almanah - ilustrat, oprindu-se la luna decembrie, la fila acesteia. Tocmai când o mână uriaşă înflăcărată a pus degetul apăsat pe data de 17 decembrie, ziua în care creştinătatea comemorează -IEŞIREA PROOROCULUI DANIEL dinGROAPA cu LEI”. (cartea Daniel -cap.26, versetele 23-29 (Desigur că identificarea anume am făcut-o mai apoi, în deplină trezvie!) Fără nici un comentariu m-a pus să semnez înscrisul anchetei făcute din fugă, anunţându-mă că peste două-trei zile voi coborî la tribunalul militar -spre a fi judecat. Ceea ce s-a şi întâmplat cu adevărat.”

Ca o minune, părintele povesteşte că la proces a văzut împlinirea visului: „Un răspuns curios mi s-a dat doar mie personal, prin aducerea la cunoştinţă că am fost condamnat la capătul unei detenţii de 220 de zile nefaste - la 20 zile închisoareşi 350 lei amendă, fără observaţii compensatorii. Sentinţa s-a dat pe 9 decembrie şi mi s-a comunicat la 12 decembrie dar a trebuit să mai zăbovesc la Cetăţuie încă vrea 3-4 zile, în regim de liber condiţionat, pentru ca autorităţile comunale - de la Saschiz să răspundă dacă mă primesc înapoi în comună. Era un clenci de parşivie securistă. Comuna, prin autorităţile în drept au răspuns că mă aşteaptă cu nerăbdare, şi cu scuze, la treabă. Încât în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1952, am plecat cu bilet de voie - cu trenul spre casă.” 17 decembrie fiind data din calendar care arată ieşirea Proorocului Daniel din groapa cu lei.

În 1960 s-a stabilit la Ghimbav, ca vrednic paroh. Trebuie spus de la început că aici a restaurat vechea biserică: „Încât, după păstoririle de câte doi ani de la Cărbuna, Moldoveni şi Mesendorf... şi de 10 ani, pândiţi de securitate, la Saschiz; la Ghimbav voi păstori 34 de ani, între 1960-1994. O viaţă de om. Căutând mai mult să mă ambiţioneze decât să mă descurajeze, Prea Cucernicia Sa Coman Vasile mi-a atras atenţia asupra greutăţilor ce mă aşteptau în misiunea de preot paroh al Ghimbavului. Cerându-le totodată - enoriaşilor prezenţi - să mă ajute la redresarea parohiei, în care şi la care, aproape toate erau de făcut sau refăcut.”

În 1994 se pensionează la cerere. Adevărul este că putem spune că a fost o lucrare a  lui Dumnezeu, ca şi credincioşii din Braşov să aibă parte de rugăciunile şi sfaturile duhovniceşti date de părintele Alexandru, care, timp de 17 ani, nu a pregetat să rămână după slujbă, să spovedească, să citească rugăciuni multor bolnavi şi necăjiţi. Trebuie spus că oricât de bolnav şi obosit ar fi fost, părintele, în toţi aceşti ani, nu a refuzat pe nimeni, din cei tot mai mulţi care au venit să-i ceară ajutorul. A fost un duhovnic fără asemănare, cu o putere mare, foarte atent cu omul viu din faţa lui, şi de mare blândeţe, fiind cunoscător al sufletului omenesc cu toate neputinţele lui.

Cei care l-au cunoscut îndeaproape ştiu că rugăciunile părintelui au dus la vindecarea unor boli socotite incurabile şi la limpezirea unor situaţii ce păreau de netrecut cu puterile omeneşti.

Plecarea părintelui lasă un mare gol atât în rândul slujitorilor ortodocşi din Brasov cât şi mai ales pentru cei mulţi care au fost întăriţi şi ajutaţi, prin aceasta aratând adevarata cale a crestinişmului ortodox.

Susa text: Transilvania Expres
Foto: Florin Palas 

 

 

Nichita Stanescu - Din Nou, Noi. Bun, dar cu noi cum ramâne?

Bun, dar cu noi cum ramâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinti…
Ei au mâncat pâine,
parintilor nostri le-au fost parinti.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au patimit,
au mers prin zapada, prin noroi,
au murit si s-au nemurit.

Noi traim, cu noi cum ramâne?
S-a hotarât ceva? S-a hotarât?
Când anume si ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

Nichita Stănescu