De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am
fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care-l cunoaştem ştim că
dragostea este principalul atribut care-l caracterizează pe duhovnicul cu viaţă
sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii.
A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice,
alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem
oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa
celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de
tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim
în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele
Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem
creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul
Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi
dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea
multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.
Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile
temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român,
prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de
Dumnezeu”, spune Părintele. S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama
că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate
îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului,
într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi
mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru
El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să
îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din
răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în
faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că
“Imperiile din Răsărit şi de peste ocean au ajuns într-un stadiu de decădere
spirituală şi morală. Ceea ce a mai rămas în oaza aceasta a României poate
supăra pe mulţi dintre vecinii noştri şi chiar toată Europa: faptul că am rămas
pe poziţia de creştin ortodocşi. Vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce
vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Aceeaşi dragoste faţă de
poporul său îl face să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara
târziu.
Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din
închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu,
Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent
semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această
recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud,
„Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei
mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în
arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A
dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în
sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din
închisori. Părintele crede că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor
supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor
să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc. Rămâne schitul
Paltin, iar la Petru Vodă mânăstirea închinată martirilor, ambele ctitorite de
Părintele Justin pentru fraţii săi de dincolo (la care se adaugă Mănăstirea de
la Poarta Albă, închinată martirilor de la Canal). Obştile monahale, strânse în
jurul Părintelui, care numără peste 200 de monahi şi monahii, la care se adaugă
bătrânii de la azil şi copiii de la şcoală, sunt rodul dragostei acestui mare
duhovnic al ortodoxiei româneşti.
Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale
o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au
susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din
toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora din cei care pretindeau că sunt
alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de
salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu
dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu
cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale
duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult
mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va
fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană
psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune
Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără
îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne
afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la
Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem
cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu
plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian
Trifan, unul din sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi
camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii
Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru
mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu.
Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu,
care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără
a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru
aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va
rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală.
Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta
L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră
mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului.
