Noua generatie romaneasca despre Basarabia lui Eminescu (autor: Vlad Parau)

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.


Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.


Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul    organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Sfinţii Montanus şi Maxima- Sfinți Străromâni

Sfântul Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, au vieţuit în Singidunum (azi Belgrad – Serbia), în sec. III-IV, în timpul lui Diocleţian persecutorul. Atunci când Galeriu, ginerele lui Diocleţian, a obţinut aprobarea edictului al patrulea de persecuţie, care îi obliga pe toţi locuitorii imperiului să jertfească idolilor, pentru prima dată acest edict s-a aplicat în Singidunum.
Montanus şi Maxima au refuzat supunerea şi s-au refugiat în Sirmium (azi Mitroviţa – Serbia). Aceasta fiind însă reşedinţa lui Galeriu, în scurt timp s-a pus şi aici problema închinării la idoli şi a lepădării de Hristos. Ei au fost aduşi în faţa guvernatorului Probus, care le-a aplicat procedura obişnuită: cercetarea (mai întâi a preotului, soţia fiind considerată mai gingaşă), reafirmarea edictului, chemarea la supunere faţă de autorităţi, ameninţarea cu tortura şi cu moartea, încercarea de manipulare prin rude, promisiuni etc.Montanus a trecut cu bine toate încercările, mărturisind credinţa sa în mod ferm:
„Eu am primit învăţătura cum să îndur mai bine chinurile, decât cum sa ma lepăd de Dumnezeu, sau să aduc jertfă demonilor”. Jertfa pe care a voit să o aducă Mucenicul a fost ca pe sine însuşi să se ofere lui Hristos.
După tortură, guvernatorul a chemat-o pe soţie, ca ea să-l înduplece pe preot la închinarea „cuvenită”. Aceasta a declarat că îşi doreşte să fie părtaşă la patimile Mântuitorului, asemenea soţului ei.
Consternat, Probus a dat ordinul final, de ucidere a celor doi soţi, prin aruncarea în râul Sava, cu pietre legate de gât. Ei au mai avut timp de o ultimă rugăciune:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi, Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporeşte, Doamne, şi apără turma cea credincioasă a bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană”, după cum aflăm de la pr. prof. Ioan I. Rămureanu („Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, 1987), care citează surse mai vechi, publicate în 1942 şi 1982.
Alte surse sustin insa că ei au fost mai întâi tăiaţi cu sabia şi apoi aruncaţi în râu, iar moaştele lor transportate la Roma şi ascunse în catacombele Sfintei Priscilla pentru aproximativ 1500 ani.
În 1804 câteva morminte din catacombele Sfintei Priscilla au fost deschise. Cu acea ocazie s-au descoperit mai multe sfinte moaşte, puse la închinare în biserici catolice şi chiar în locuinţe particulare, ale unor familii catolice de notabilităţi din Roma. Moaştele Sfintei Maxima s-au păstrat cel mai bine, fiind preluate de familia Sinibaldi, care le-a aşezat în altarul unei capele private din Roma.
Din 1927, moaştele Sfintei preotese au circulat la mai multe mânăstiri catolice (din Roma, Chicago, până în America de Sud). În prezent, moaştele Sfintei se află în North Royalton, Ohio, iar cinstirea ei s-a extins, datorită minunilor petrecute la raclă. Foarte mulţi credincioşi catolici îi venerează în mod special pe aceşti Sfinţi, nu numai pentru moaştele lor, ci şi pentru curajul dovedit. Sfânta Maxima e considerată o preoteasă model, care a îndrăznit să-L mărturisească pe Hristos într-o perioadă de confuzie şi întunecime in mintea multora.
Sfinţii Montanus şi Maxima au rămas ocrotitori ai vieţuitorilor de pe malurile Dunării, fiind serbaţi an de an la 26 martie, data trecerii lor la cele veşnice, în anul 304. Ei sunt foarte cinstiţi şi în Serbia, ca mijlocitori către Dumnezeu şi exemple de urmat, dar şi în România, ca sfinţi pătimitori pe pământ străromân.

Cuvânt al Părintelui Stăniloae: Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei

Ortodoxia este identică în credinţa şi cultul ei cu conţinutul de credinţă şi de cult al creştinismului originar. Dar faptul paradoxal şi absolut autentic este că, fiind în esenţă prelungirea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuşi perfect necesităţilor spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esenţial după perioadele istorice prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esenţiale ale fiinţei ei ca să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, şi nu caută nici acum o modificare esenţială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a rămas la valorile esenţiale şi permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple, adânci şi netrecătoare ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-şi dea un răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie şi cu formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina severă şi cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci şi-a păstrat vioiciunea de mişcări şi simplitatea de gândire şi de manifestare directă şi esenţială a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeaşi şi totdeauna actuală.

Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul său interior şi n-a lăsat să pătrundă în trăsăturile simple al credinţei sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor meşteri stăpâniţi mai mult de dorinţa unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul adânc şi covârşitor al tainicului raport dintre om şi Dumnezeu. Ortodoxia n-a amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa simplă, misterioasă şi măreaţă, permanentă şi inevitabil trăită a datelor fundamentale ale misterului mântuirii. Am putea zice că ea şi-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, rămâne deschis întotdeauna numai problemelor reale şi esenţiale ale vieţii.

De aceea Ortodoxia a câştigat, cu prezentarea datelor simple şi fundamentale ale misterului mântuirii, atenţia omului din orice timp. Ea a câştigat înţelegerea omului de totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuinţe şi răspunsuri fundamentale, indiferent că a fost omul evului mediu, al Renaşterii sau al erei noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuinţe şi cu această sensibilitate în orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculaţiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan.

Dimpotrivă, ea intuieşte că printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenţia acestui om, căci nu i-ar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care continuă să-l frământe în adâncul fiinţei lui.

Ortodoxia s-a adaptat, desigur, şi ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în toate împrejurările de viaţă prin care au trecut şi în toate nevoile lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esenţială a ei ca mister, sau o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp sau altul. Ea a rămas mereu acelaşi mister al datelor simple, fundamentale şi necesare ale trăirii religioase. Dar misterul răspunde nu numai acestor trebuinţe fundamentale de totdeauna, ci tuturor trebuinţelor vieţii. Misterul creştin trebuie pus în evidenţă, în orice timp, în acord cu modul de înţelegere al acelui timp, dar trebuie pus în evidenţă totdeauna în aceeaşi integritate deplin satisfăcătoare a trebuinţelor mântuirii. Oamenii vor trage apoi concluzia teoretică şi practică, înţelegând că misterul mântuirii răspunde şi problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai în calitatea lui de mister integral al creştinismului de totdeauna, fără să se îngusteze la rolul de simplu răspuns al acestor probleme speciale.

Aşa a făcut Ortodoxia totdeauna şi aşa face şi azi. În acest sens, ea comunică oamenilor pe „Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi“ (Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind acelaşi, răspunde totuşi tot aşa de perfect azi cum a răspuns şi ieri. Legea Veche era supusă schimbării, pentru că revelaţia ei sporea, iar faptul acesta modifica mereu sensul ei, până când, la urmă, a trebuit să fie înlocuită cu Hristos. Modificarea ei provenea din nedesăvârşirea ei ca mister al mântuirii. Ea se desfiinţează „pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci Legea n-a desăvârşit pe nimeni“ (Evrei 7, 18-19). „Aici însă Iisus rămâne în veac, pentru că poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie… Căci pururea e viu, ca să mijlocească pentru ei“ (Evrei 7, 24-25).

Ortodoxia a înţeles că nu trebuie să schimbe ceva din arhieria desăvârşită a lui Hristos, să adauge sau să reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăşi şi iarăşi în evidenţă în deplinătatea ei. Ortodoxiei îi sună străin dictonul «Ecclesia semperreformanda» („Biserica în permanentă nevoie de reformare“), pentru că ea Îl comunică integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni tempore» („permanent conform cu orice timp“). Creştinismul occidental a pornit, începând din evul mediu, prin scolastică, pe o cale de „definire“, adică de delimitare sau îngustare a misterului mântuirii, după măsurile minţii omeneşti şi pe calea aceasta s-a lăsat antrenată şi Reforma, care a odrăslit din catolicism. Abordarea intelectuală a misterului creştin a înlocuit trăirea misterului integral cu reflexiunea asupra unor frânturi rupte din el.

Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Cei câţiva termeni noi adoptaţi de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu să reducă misterul la o definiţie raţională, ci tocmai să-l ocrotească împotriva tentativelor de a-l raţionaliza şi limita, sau de a-l face să se evaporeze. Acei termeni au avut rostul să ocrotească trăirea pentru totdeauna a misterului vestit în Noul Testament că suntem mântuiţi de Fiul lui Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om şi rămâne etern acelaşi, Dumnezeu şi om, pe deplin accesibil nouă. Sinoadele au ocrotit misterul mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viaţă ni s-a făcut accesibilă prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita raţionalistă care golea misterul mântuirii şi zădărnicea mântuirea însăşi, reafirmând separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu. Misterul mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal şi Ortodoxia a ocrotit caracterul paradoxal al misterului creştin împotriva destrămării lui prin propoziţii raţionale unilaterale.

Eleva Sabina Elena si avertizorul public Dan Tanasa, amenintati cu moartea de sponsorul echipei de hochei HSC Csikszereda din Miercurea Ciuc: Ar trebui sa va taiem beregata!

Relatare Dan Tanasa:

Un dement din Miercurea Ciuc pe nume Csató Kovács Imre, mi-a transmis următorul mesaj pe pagina mea de Facebook: ”Te büdös gazember, a torkodat kéne elvágni, a Sabinájéval együtt! TakarodjatokSzékelyföldről, terület tolvajok!”. Traducerea mesajului în limba română: ”Gunoi împuţit, ar trebui să-ţi tăiem beregata, odată cu al Sabinei! Căraţi-vă din Ţinutul Secuiesc, tâlhari de terenuri!”

Mesajul mi-a fost transmis pe paginea mea de Facebook de pe pagina de Facebook a dementului. Fără nici cea mai mică jenă, Csató Kovács Imre mă amenință cu moartea pe Facebook, atât pe mine cât și pe eleva Sabina Elena din Covasna.

Am făcut o mică cercetare pe internet pentru a afla mai multe despre acest individ și recunosc că am rămas stupefiat. Harghiteanul Csató Kovács Imre este cel mai mare sponsor al echipei de hochei HSC Csikszereda din Miercurea Ciuc. Informația apare chiar pe pagina de internet a clubului de hochei harghitean.

Nu există niciun dubiu că Csató Kovács Imre, harghiteanul care vre să-mi taie beregata, este sponsorul echipei de hochei din HSC Csikszereda din Miercurea Ciuc. Spun asta pentru că pagina de Facebook a dementului nu este făcută în urmă cu câteva zile, pentru a crea o diversiune, ci a fost deschisă în data de 9 octombrie 2009.

În cursul zilei de luni voi depune o plângere penală la Poliția Miercurea Ciuc în speranța ca acest dement să plătească pentru fapta sa. Între timp voi aștepta decizia CNCD la sesizarea mea, pe care am adresat-o CNCD în luna noiembrie 2012, cu privire la faptul că pagina de internet a clubului HSC Csikszereda, club plătit și din fonduri publice, este redactată exclusiv în limba maghiară.

Sursa: Blogul lui Dan Tanasa

 

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Ortodoxiei

Iubiţi credincioşi,


Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

VIDEO SABINA ELENA. "Mă simt foarte bine pentru că am văzut că atâţia oameni mă susţin şi sunt alături de mine. Sunt mândră că i-am făcut pe ceilalţi să se simtă mândri că sunt români.Voi continua să port tricolorul"

"Nu am plănuit să mi-l pun. Pur şi simplu, în dimineaţa de 15 martie, m-am trezit şi mi l-am pus pe cap. A fost ceva instinctiv. Alţi colegi nu au făcut acelaşi gest", a povestit Sabina.
Eleva a spus că totul a început pe 1 Decembrie, de Ziua României: "Pe 1 decembrie, ca să putem intona imnul României în curtea şcolii, am depus o cerere la direcţiune. După insistenţe, s-a aprobat. După ce l-am intonat în pauza mare, ni s-au adresat cuvinte jignitoare, huiduieli, gesturi obscene din partea secţiilor maghiare. Pe 15 martie, chiar nu am putut să nu am nicio reacţie".


"Pe 15 martie, am fost atenţionată de o profesoară să nu mai port banderola tricoloră pe cap pentru că este ziua maghiarilor şi să nu îi provoc. Am venit şi luni cu această banderolă tricoloră pe cap. După ore, doamna dirigintă m-a rugat să nu o mai port pe cap pentru că numai despre asta se discută în cancelarie şi problema a fost ridicată la nivel naţional. Am întrbat-o dacă voi primi vreo sancţiune. Mi-a spus că da pentru că am folosit telefonul mobil în incinta şcolii. A doua zi, marţi, am venit cu tricolorul legat la brâu. A venit la mine cu o foarfecă în mână, cred că intenţiona să mi-l taie, dar nu a reuşit pentru că m-am împotrivit. A reuşit să mi-l dezlege şi să plece cu el, fără să îmi adreseze vreun cuvânt. Colegii au fost şocaţi", a spus Sabina.

Eleva a spus că va continua să poarte tricolorul: "Mă simt foarte bine pentru că am văzut că atâţia oameni mă susţin şi sunt alături de mine. Sunt mândră că i-am făcut pe ceilalţi să se simtă mândri că sunt români. Voi continua să port tricolorul".

SURSA: REALITATEA.NET

VIDEO. Miting pentru Sabina in fata liceului in care invata