Cuvinte vii ale Parintelui Arsenie Boca - Credinta orbilor

„- Oare de ce suntem mai credincioși lui Dumnezeu numai când pățim câte ceva? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul ființei? Grea e orbia orbilor, dar nu-s ușoare deloc nici celelalte orbii, care ne țin legați pe fundul mării recunoștinței. – Ca să ne împăcăm prestigiul rănit îi zicem : «marea misterului», «marele mister» al existenței, «ignoramus et ignorabimus». Dar care din orbii aceștia ai rațiunii a rupt-o cu colegii lui, oamenii, și să cheme «misterul» pe numele lui adevărat: Dumnezeu, și de la El să ceară lumina rațiunii.
 
Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deși mulți înțelepți mărturisesc că au înțeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii.
Dar când vedem, ne luăm după Iisus (- dacă mai întâi am strigat după El și am înfruntat opreliștile oamenilor). Când ni s-au deschis, în sfârșit ochii, ne facem ucenicii Luminii.
Iisus a aprins și luminile stinse ale cunoașterii.”

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

Un an de la intrarea in vesnicie a Parintelui Craciun Opre. Cum se transforma dragostea eros in dragostea agape?

Dragostea evanghelică sau dragostea agapei totuna este. Se câştigă prin Sfintele Taine. Dacă te spovedeşti des şi te impărtăşeşti îţi seamănă Dumnezeu în tine următoarea dragoste: dacă eşti bărbat, să te poţi uita la orice femeie ca şi cum ţi-ar fi mamă, soră sau fată de-a ta; dacă eşti fată să te uiţi la bărbat tot aşa. Aşa se cheamă dragostea agape. Cum se transformă dragostea eros în dragoste agape? După ce ai copii, nu mai iubeşti nevasta pentru că e femeie, o iubeşti pentru că e mama copiilor tăi. Vezi cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră? Dacă Îl laşi! Dacă nu-L laşi, îţi răpeşti libertatea. Cum îţi aşterni, aşa dormi.

            În Rai nu se doarme însă. În iad iară nu se doarme. Are cine sa te sâcâie şi cine să-ţi facă focul. În Rai luminează şi încălzeşte lumina lui Dumnezeu. Şi noi avem liberul arbitru, sa ne-alegem calea. Viaţa ne este dată atâta vreme cât eu pot să-mi aleg locul, şi să mă decid: ori pentru Hristos, ori pentru poftele mele şi ale satanei.

- fragment consemnat de Florin Palas

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Trei cuvinte despre purtarea Crucii. Cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia, iar cei ce s-au mângâiat vor suferi.

[...] Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

Vă voi spune acum cîteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate drumurile noastre şi se întîlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis Raiul pămîntesc şi nu se vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va deschide Raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rînduit Dumnezeu pentru mîntuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rînduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămînt fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.

„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strîmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frîng de durere, iar altul se mîngîie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mîine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început pînă la sfîrşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Pînă şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sînt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întîmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gîndeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mîngîia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întîmplare fără motiv? Pleacă-ţi cît de cît capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întîmplat decît cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decît El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cînd să-i trimită, şi cînd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tîlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pămînt. Dar mută-te cu gîndul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osîndit, cîte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osîndire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele îmi sînt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Cînd vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”

Povestea “rezistenţei” de la Boholţ (Țara Făgărașului)

“ Vrem ca atunci când începe câinele să latre, ursul să se sperie şi să plece de pe uliţe, să se întoarcă la el în pădure, înţeleagând că nu o să îi fie uşor să atenteze la oile, mierea şi sufletele noastre! Şi că nu e cinstit! (ăsta e, de fapt, cel mai important lucru pe care ar trebui să îl înţeleagă ) Nu suntem nici extremişti, nici revoluţionari, nici naţionalişti în sens negativ! Suntem o mână de români creştini, cu bune, rele şi drag de casă!”

Martie 2013. Povestea "rezistenţei" de la Boholţ, din Ţara Făgăraşului, este povestea unui grup de săteni care s-a revoltat când o mână de „băieţi deştepţi” au încercat să concesioneze, ilegal spun oamenii, aproape 150 de ha de păşune, proprietate a satului, aflată în administrarea Primăriei Beclean ( teren aflat în programele Agromediu şi Natura 2000, pe care au  început  “defrişări criminale"!)

Astfel de „mânării” se practică în absolut toată România! Ineditul şi fabulosul poveştii constă în faptul că aceşti oameni nu s-au lăsat! Lucru tot mai rar întâlnit! În felul în care s-au mobilizat, cum au făcut apel la fii satului „cu şcoală”, la prietenii acestora, cum s-au luptat pentru comunitatea lor aproape exemplar! Nu cedează la mituire, la ameninţări, la propuneri repetate pentru negocieri şi masa dezbaterilor! De ce? Pentru că, pe întreg parcursul "bătăliei" cu toate instituţiile statului, şi-au dat seama că, majoritatea oamenilor aleşi sau desemnaţi să le coordoneze destinele sunt în cea mai mare parte iresponsabili şi ignoranţi! Că ţăranul român, pe care sistemul l-a transformat în simplu locuitor al satului, a ajuns bătaia de joc a „băieţilor deştepţi”, fără scrupule, care par a avea tatuat pe creier: "Nu-i nimic, câinii latră, ursul trece". Pentru că s-a ajuns la presiuni şi ameninţări de tip mafiot. Pentru că absolut toată lumea a devenit curioasă cât vor ca să se oprească, pe principiul “fiecare are preţul lui”, dar nimeni nu pare a înţelege că ei nu vor nimic mai mult decât ce e al lor din moşi stramosi, de drept şi moral! S-ar fi oprit, pentru că aşa e creştineşte în Postul Paştilor, dar şi-au adus aminte  că “ deseori  creştinismul e confundat cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. ... ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e, prin definiţie, osândit la cecitate si paraplegie. Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi...”  Asa că oamenii continuă! Sub cele mai diverse forme ( legale, morale, de bun simţ şi cu responsabilitate)

 Miza nu mai este doar povestea punctuală cu păşunea de la Boholţ, devine mult mai mare! Oamenii care au pornit această "mişcare de rezistenţă" şi-au stabilit un mesaj unitar, pe care vor să îl transmită tuturor autorităţilor locale predispuse la astfel de acţiuni ilegale:“ Vă amintim că datoraţi comunităţii o instituţie locală  guvernantă transparent,  în interesul acesteia şi un spaţiu de comunicare şi manifestare cetăţenilor!” Şi vor ca toată lume să ştie că o căruţă de ţărani încă mai poate ţine în şah imperii potrivnice şi rău intenţionate, care atentează la demnitatea şi buna credinţă a românului!

Într-una din zilele trecute am dat o fugă până la Boholţ! Am vrut să simt situaţia acolo, nu din poveşti, nu din ziare, nu de la televizor! Ştiu că mereu adevărul este undeva la mijloc şi pot exista şi intenţii bune în acţiuni ce par a fi negative. Din păcate, în acest moment nimeni nu îşi mai asumă o poziţie oficială:) Totuşi, pe dealurile de "la Mesteceni" am întâlnit un inspector de la ANIF ( Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare)Avea lacrimi în ochi!  Mi-a povestit cum statul român cheltuie milioane de lei pentru a împăduri astfel de zone şi că este o crimă ce se petrecuse sub ochii noştri! Cum dealul acela, o dată despădurit, riscă să se ducă la vale, peste casele oamenilor, cum va face informare despre situaţie, cum nu are nicio putere să facă mai mult...  S-a oprit şi a început să numere inelele unui trunchi...1, 2, 3, 4, 5 (fiecare an de viaţă marchează câte un cerc) După ce a trecut de 24 în voce au început să i se adune câteva lacrimi! S-a oprit, s-a întors cu spatele l-a noi, şi-a scos batista şi... Jenat că îl surprindem, ditamai muntele de om, în această ipostază, a pornit la vale cu năduf: "Ce-a muncit natura în zeci de ani, cu bună credinţă, omul a distrus în 10 minute. Inconştientul!"

Alina Zară

Sursa: 

http://lapasprintarafagarasului.blogspot.ro/2013/04/povestea-rezistentei-de-la-boholt-tara.html

SCARA Sfântului Ioan Scărarul - conspect al mărturisitorului Traian Trifan (II)

XIII Despre trîndăvie şi lenevie

Trîndăvia este slăbănogirea sufletului. Destrămarea minţii 117-2

Opt căpetenii ale răutăţii 118-10

Trîndăvia este cel mai greu.

Cel ce plînge pentru sine nu cunoaşte trîndăvia. 119-13

Treapta a 13-a, în toate va fi iscusit.

XIV Despre pîntece, stăpînul viclean şi iubitor de toţi

Evagrie cel împotrivitor lui Dumnezeu 121-12

Să urmăm mai întîi bucăţele care îngraşă, pe urma cele care fac aprindere, care iar pe urmă şi pe cele ce îndulcesc. 122

E lucru de mirare că mintea, fiind fără de trup, de la trup se spurcă şi se întunecă, şi că dimpotrivă, cele nematerialnice de la ţărînă se subţie şi se curăţă. 124-28

Căpetenia dracilor este luceafărul căzut. Căpetenia patimilor este îmbuibarea

Tiranul tuturor oamenilor este lăcomia 125-30

Postul este o silire a firii, şi luminător al sufletului

Îmbuibarea a doborît pe Adam, Esau, Israeliţi, Noe, Gomora, Lot

Sau dulceaţa Mângâietorului sau dulceaţa patimii. 126-36

Adam, dacă nu ar fi fost biruit de pîntece apoi desigur că nu ar fi cunoscut ce era femeia. 127

XV Despre curăţia cea nestricăcioasă şi întreaga-înţelepciune, curăţia minţii,

care se agonisesc de către cei muritori prin osteneli şi sudori

Curăţia este însuşirea firii celei fără de trup, este casa cea dorită a lui Hristos. Curat este acela care înlătură dragostea trupească cu cea dumnezeiască. 127-3

Întreaga-înţelepciune, curăţia inimii este o numire atotcuprinzătoare a tuturor virtuţilor. Curăţia sufletului şi a trupului 128-5

Fericit cine şi-a agonisit o ne-simţire desăvîrşită faţă de orice trup şi chip şi frumuseţe. Curat este cine şi-a supus mădularele sufletului 128-12

Să nu crezi trupului pînă la înfăţişarea la Hristos 129-17

Fericesc pe cei care s-au învăţat ca, prin minte, ca printr-un cuţit, să se cureţe pe sine. 130-21

Trupul nu poate fi învins fără Domnul 130-25

Sf Pavel a numit trupul moarte. Dar cine este omul care va fi viu şi nu va vedea moartea adică întinarea trupului său? 132-31

Îmbuibarea se vindecă prin înfrînare şi smerenie. 134-40

Eresul se iartă prin mărturisire şi se învredniceşte de împărtăşire cu sfintele Taine. Curvia, chiar mărturisită, îndepărtează de la Sfintele Taine pentru mulţi ani, conform canoanelor. 135-47

În timpul somnului să avem în minte amintirea morţi şi rugăciunea lui Iisus 136-53

Cine a învins trupul, a învins firea, şi cine a învins firea e mai presus de fire, şi aproape de îngeri. 140-70

Ruşinea sexului feminin apără firea, căci dacă femeile ar alerga după bărbaţi nu ar mai fi mîntuit nici un trup. 140-72

După Sfinţi Părinţi, una este momeala, şi alta însoţirea, învoirea, vorbirea, luptă şi patimă din suflet. 140

Momeala este un simplu cuvînt sau chipul unui lucru care din nou se arată minţii şi pătrunde în inimă.

Însoţirea este convorbirea cu chipul arătat din patimă sau fără patimă.

Învoirea este unirea sufletului cu cugetul din închipuire însoţită de o dulceaţă.

Robirea este o depărtare a inimii silită şi fără de voie, sau o împreunare mai îndelungată prin gândul cu lucrul care strică orînduirea noastră cea bună

Lupta o numesc pe egalitatea puterilor celui ce luptă şi a celui ce luptă din război unde acesta din urmă de bună voie sau biruie sau este biruit.

Patimă este deja păcatul însuşi care de multă vreme se cuibăreşte în suflet şi prin obişnuinţă a devenit parcă o însuşire naturală a lui, astfel că sufletul de voie şi singur de la sine tinde către el. 141-73

Unele dintre patimi născându-se în suflet, trec în trup, iar altele invers. Primii monahii, al doilea cei din lume. 142-76

Toţi dracii încearcă de la început să ne întunece mintea, iar pe urmă ne îndeamnă la cele ce vor. 144-82

Trup învins înseamnă inimă înfrîntă, moartea voii. 145-84

Trupul e prieten şi vrăjmaş, ajutor şi potrivnic. Judecînd pe aproapele cad în puterea lui. Dacă mă înalţă, sînt doborît de el. Cum să-l omor pe acela care trebuie să învie cu mine? Taină de unire de lucruri potrivnice. 145-86

Treapta a 15-a cine a biruit, acela a murit şi a înviat, şi încă de aici a cunoscut vi începutul nestricăciunii celei viitoare.

XVI Despre iubirea de argint

Iubirea de argint este închinare la idoli. 147-2

Cel ce şi-a agonisit dragostea a irosit banii, iar cine zice că are şi una şi alta se înşeală. 147-3

Cel iubitor de argint e milostiv, pînă cînd îşi adună banii, iar după ce i’a adunat, a şi strîns mîna 147-8

XVII Despre neagonisire

Neagonisirea este lepădarea grijilor pămînteşti.

Monah este cel care a încredinţat lui Dumnezeu grija pentru sine 148-2

Cel ce a gustat din bunătăţile cele de sus uşor le dispreţuieşte pe cele pămînteşti. 149

Să nu fim mai necredincioşi decît păsările. 149-8

Mare este cel care şi-a lepădat averea şi se va îmbogăţi însutit. Sfînt este cel ce şi-a lepădat însăşi voia sa şi va moşteni viaţa veşnică. 149-9

Iubirea de argint este şi se numeşte rădăcina tuturor relelor. I Tim 6, 1 149-14

Treapta a 17a - cine i-a ridicat de pe ea acela merge la cer, dezbrăcîndu-se de materie.

XVIII Despre nesimţire, adică despre mortificarea sufletului şi moartea sufletului care se petrec înainte de moartea trupului

Fără post niciodată nu poate fi învinsă 153

Dosarul Electronic de Sănătate, printre puţinele proiecte implementate la nivel european în domeniul sănătăţii, co-finanţat prin fonduri europene, va fi operațional din 2014

Dosarul Electronic de Sănătate, în care vor fi stocate datele clinice ale pacientului, va fi operaţional din ianuarie 2014, contractul privind implementarea sistemului informatic integrat fiind semnat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) şi UTI România, la sfârşitul lunii martie. CNAS şi UTI România au semnat în 28 martie contractul privind implementarea sistemului informatic integrat pentru Dosarul Electronic de Sănătate (DES), care reuneşte întreg tabloul clinic al pacienţilor asiguraţi, sprijinind astfel corectitudinea deciziei medicale bazate pe informaţii corelate din surse diferite, dar disponibile în timp real (on-line) şi securizat, se arată într-un comunicat de presă al CNAS. Proiectul privind Dosarul Electronic de Sănătate este primul din România de o asemenea complexitate şi printre puţinele implementate la nivel european în domeniul sănătăţii. „Dosarul Electronic, co-finanţat prin fonduri europene, reprezintă o nouă verigă în demersurile de informatizare a serviciilor oferite de CNAS, aşa cum ne-am asumat la preluarea mandatului. Din mai 2012 până acum au devenit operaţionale proiecte care trenau de ani, precum Prescripţia Electronică şi Cardul de Sănătate. Acest nou sistem, când va deveni operaţional, la începutul anului 2014, va completa modernizarea platformei informatice a asigurărilor de sănătate, uşurând atât munca medicilor, cât şi interacţiunea pacienţilor cu casele de asigurări”, a spus preşedintele CNAS, Doru Bădescu.

Ce fel de oameni au fost cei care au fost dispuși să moară pentru a trăi în România?

1 aprilie este Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă si alte zone, ale deportărilor, ale foametei si ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Tinutul Herta, nordul Bucovinei si întreaga Basarabie.

Ce fel de oameni au fost cei care au fost dispuși să moară pentru a trăi în România?

Iata câțiva dintre ei:

Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)

Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.

Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:

Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată.

Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.

Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.

Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.

În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”

Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.

Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.

Apar tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.

Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. 

(Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)

*

Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă

din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar,

Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor

După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.