Rugati-va pentru fratele Costel Condurache!

In acest moment, cel mai bun sprijin pe care-l poate aduce fiecare dintre noi pentru insanatosirea grabnica a inimosului luptator pentru neam si tara Costel Condurache, sufletul manifestarilor in memoria Sfantului Inchisorilor, Valeriu Gafencu, este rugaciunea. Rugati-va pentru fratele Costel Condurache!

EXCLUSIV. DOCUMENT ISTORIC. Scrisoarea-raspuns adresata de Traian Trifan, detinut politic la Penitenciarul Aiud, Ministrului Justitiei din timpului regimului Maresalului Ion Antonescu

Domnule Ministru!

Subsemnatul Traian Trifan din Penitenciarul Aiud, fost prefect al județului Brașov, condamnat la 16 ani M.S. (muncă silnică - nn), am cerut în luna Iunie 1941 și Martie 1942, să mi se îngăduie să merg pe front, pentru a-mi face datoria către țară.

Față de aceasta, Onor. Direcțiune a Penitenciarului, mi-a cetit în ziua de 5 Mai 1942 adresa M. Stat M. (Marelui Stat Major - nn) Nr. 82788 din 29 aprilie 1942.

În răspuns țin să arăt că nu pot primi condițiile din adresă pentru următoarele motive:

1.         Aprobarea mergerii pe front se dă ca o posibilitate de reabilitare. Nu am cerut și nu voi cere acest lucru, deoarece ar însemna să mă înfierez singur, recunoscând că sunt vinovat, dement și că am lucrat contra interesului Neamului și statului. Faptele trecutului meu nu mă înjosesc, ci mă onorează.

2.         Prin sentința de condamnare a fost umilită Legiunea și calitatea (funcția) legionară ce am avut, cu stigmatul rebeliunii. Atât timp cât această sentință nu va fi anulată, voi protesta cu toată ființa mea, până în ceasul morții.

3.         Se spune în adresă: “Domnul Mareșal Antonescu a hotărât să se dea posibilitatea condamnaților de drept comun și celor politici să se reabiliteze, luptând pe front, la unitățile constituite aparte”.

Așadară: Legionarii Căpitanului puși alături cot la cot cu delicvenții de drept comun.

Unitatea astfel constituită este o insultă adusă Adevărului, morților noștri  și trecutului nostru de luptă naționalistă și anticomunistă.

4.         Plecarea mea pe front se face de la închisoare. Deci nu românul pleacă să-și facă datoria, ci ocnașul.

Președenția Consiliului de Miniștri a dat în presă – cu referire la cererile de mergere pe front a deținuților politici – un comunicat în care spune că unii comandanți de unități refuză primirea deținuților politici, refuz găsit explicabil și întemeiat de Onorata Președenție, din care motiv se vor constitui unități speciale.

Răspund, că dacă armata nu are nevoie de ostași, nici eu nu mă pot degrada singur la acceptarea situației – inexprimabil de nedreaptă, de rebel și ocnaș, în care am fost pus.

Moartea o primesc, dar umilirea Legiunii și a trecutului meu legionar – niciodată.

Aiud, 6 Mai 1942

Cu toată stima,

Traian Trifan, deținut

Penitenciarul Aiud

D-sale D-lui Ministru al Justiției

București

Cererea înreg. la

Penitenciarul Aiud sub Nr. 4150 sau 4151

din 9 Mai 1942

INEDIT. Manuscris al lui Ion Gavrila Ogoranu despre arta din perioada in care conducea rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului

Tot ce înalţă, tot ce zideşte sufletul omenesc şi-l mână spre înviere e artă. Tot ce-l împiedică e balast nefolositor. Deci nu artă pentru artă, nici pentru frumos, căci nici arta, nici frumosul nu pot fi scopuri în sine. În afara drumului spre Rai nimic nu foloseşte sau mai degrabă dăunează. Arta nu poate fi tot ce reuşeşti să transpui din ceea ce ai în minte, în inimă (vezi P. Andrei definiţie), căci faci artă numai în măsura în care ai ridicat cu un pas un suflet spre Dumnezeu. Păi şi frumosul are legătură cu Dumnezeu? Răspundem categoric: da! Frumosul, mai mult ca altele, este prin excelenţă de esenţă divină. Şi în afară de Dumnezeu nu poate exista frumos. Cum a fost folosit altarul artei pentru neamul nostru să zicem în cei 20 de ani de la unire încoace? Nechemaţi şi profanatori, măscărici ai Satanei au luat locul aleşilor. Ne-am întrebat în singurătatea munţilor de ce atât de puţini tineri au reacţionat sănătos atunci când Diavolul roşu ne-a potopit. De ce atât de puţini au pus mâna pe armă? De ce atât de puţini s-au împotrivit? De ce avem o intelectualitate atât de dezorientată şi laşă? De ce o ţărănime supusă? Şi-am găsit că una din cauze e că de atâta vreme a fost otrăvită cu fel de fel de bucate putrede, credem noi, servite neamului nostru cu un scop preconceput: de a ne ameţi pentru a nu mai putea reacţiona şi azi slugile Satanei să ne învârtă cum vor.
De unde era tineretul să înveţe să iubească pe Dumnezeu? Din noianul de cărţi-atac profanatoare de cele sfinte?

De unde sentimentul onoarei, al mândriei, al dragostei de ţară? De unde bunul simţ, sentimentul camaraderiei, prieteniei până la mormânt, de unde stăpânirea de sine? Dispreţul de bani? Numai din arta celor douăzeci de ani nu. Unde să-şi găsească visurile tinereşti pe care să le urmeze? În romanele şi cinematografele româneşti? Unde cadenţa şi ritmul saltului spre ideal? În confuzele şi languroasele melodii mălăieţe ale compozitorilor la modă? Unde ţinuta şi atitudinea dreaptă? În pictura şi sculptura aţăţătoare de simţuri? Calitatea produsului uman e chipul şi asemănarea concepţiei despre artă din această perioadă.

Există o părere: prezentăm tineretului viaţa cu binele şi răul amestecat. Tineretul să-şi aleagă. (Deşi în intimitatea gândului lor erau convinşi că numai binele nu-l prezintă sau îi dădeau rolul Cenuşăresei). Că apoi acela-i tânăr ce şi într-un mediu rău devine bun. Atunci pe acest gând putem merge mai departe. Ce folos atâţia profesori şi educatori pentru băieţi şi fete? Să dăm mai bine grijă educaţiei băieţilor pe mâna pungaşilor de buzunare din închisoarea Văcăreşti, iar pe cea a fetelor în grija prostituatelor. Că apoi aceea vor fi tineri şi tinere ce vor ieşi curaţi cu astfel de educatori.

Nimeni nu poate concepe acest lucru? Şi totuşi grija educaţiei prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii. Căci dacă unui tânăr îi vei pune în faţă un şmecher pungaş de buzunare şi i-l vei arăta ca ideal de urmat, desigur îl va respinge.

Iar dacă unei tinere îi vei aduce o epavă de femeie distrusă trupeşte şi sufleteşte de păcat şi-i vei cere să o urmeze, sufletul curat nu ar da un pas pe urma unei astfel de călăuze. Or tocmai minunea aceasta de neconceput reuşesc să o facă „aceşti maeştri” de artă. Îmbracă aceste putreziciuni morale şi trupeşti în haine scumpe, dau lumină putregaiului şi-l prezintă tineretului astfel fasonat. După cum farmacistul nu-ţi dă chinină decât ascunsă într-o bulină de zahăr. (meditatie a lui Ion Gavrila Ogoranu din perioada in care conducea rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului, text preluat din publicaţia Veghea, nr. 5)

,,Rămas bun, munţi dragi...". Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste Făgărăşene

 

Duminică, 21 iulie a.c. a avut loc la Crucea de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste Făgărăşene

,,Bate vîntul peste ape/Trece timpul greu/Noi mereu te plîngem frate/ Iar tu dormi mereu" (Imnul legionarilor căzuţi- Simion Lefter)

     Era Sărbătoarea Învierii. Paştile din anul 1952. O frumoasă zi de primăvară cînd codrul îşi împlinea frunza, iar pomii se aplecau de floare. Grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu din Gura Văii se afla în munţi. Erau căzuţi deja în luptă cîţiva dintre ei. Marcel Cornea, Silviu Socol, Toma Pirău (Porâmbu), căpitanul Monea, Ioan Mogoş, Nicolae Mazilu, Partenie Cosma şi Andrei Haşu (Baciu). În acea zi s-au adunat toţi cei care mai erau în viaţă. Au ţinut să asiste la slujba religioasă a Învierii de la Mănăstirea Brîncoveanu.

Dar de pe coasta de răsărit a muntelui de unde se vedea lăcaşul Mănăstirii. ,,Se vedea lume în faţa altarului împrovizat în pădurea rară din apropierea clopotniţei. Auzeam frînturi din troparul Învierii. Am rămas tăcuţi cît a ţinut slujba şi ne gîndeam la cei căzuţi" a povestit cu ani în urmă Ion Gavrilă Ogoranu. Remus Sofonea (Brâncoveanu) a spart atunci tăcerea: ,,Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lîngă această mănăstire". A fost un legămînt pe care l-au semnat cu sufletul fiecare dintre luptătorii Grupului Gavrilă, în 1952, de Paşti. După căderea teoretică a comunismului, au rămas puţini supravieţuitori. Puterea legămîntului de atunci i-a reunit la Mănăstirea Brâncoveanu unde cu eforturi proprii au ridicat, în 1995, o cruce în memoria celor căzuţi. Între cei rămaşi s-a mai legat un nou legămînt, tot de suflet: de a se reîntîlni an de an la Cruce pentru a-i pomeni pe cei care s-au jertfit pentru neamul strămoşesc, adevăr şi credinţă. Şi pentru că dăruirea şi suferinţa lor puteau fi asemănate cu cele ale Sfîntului Ilie, au ales ca pomenirea să fie organizată în fiecare an în prima duminică de după sărbătoarea Sfîntului Ile. Duminică, 21 iulie 2013 a fost a 19-a comemorare la Crucea de lîngă Mănăstirea Brâncoveanu la care au participat sute de persoane, supravieţuitori, urmaşi ai eroilor, oameni ai locului sau de aiurea. Dintre luptătorii din munţi nu mai este printre noi niciunul, ultimul fiind Ioan Ilioiu ridicat la ceruri anul trecut. Preoţii de la Mănăstire au oficiat o frumoasă slujbă de pomenire, iar familiile celor pomeniţi au împărţit, după obiceiul locului, colivă, colaci şi vin. Sora lui Ion Gavrilă Ogoranu, Elena, fiica lui Ghiţă Haşu, Violeta, sora lui Laurean Haşu cu familiile sînt nelipsiţi de la comemorare. Au fost depuse coroane la baza monumentului, iar tinerii de la Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu au format un cordon de drapele ale ţării şi ale Partidului Totul pentru Ţară. Ziarul Monitorul de Făgăraş, AFDPR au depus coroane de flori.

- ,,Astăzi ne aducem aminte de cei care s-au jertfit pentru neamul strămoşeşsc. Ceea ce au făcut ei a fost un act de mare curaj. Pentru că nu este puţin lucru să poţi spune ceea ce gîndeşti în limba neamului strămoşeşsc. Să ne aducem aminte din istorie cît de puţin am avut această libertate. Un om al locului trecut prin lagărele comuniste spunea că valoarea fiecărui om este direct proporţională cu suferinţa lui. Dar nu orice fel de suferinţă ci suferinţa pentru un ideal naţional, acela de a îndrăzni să apere credinţa şi dreptatea. Cei care au mărturisit pînă la capăt sînt în drept să ne spune ce înseamnă suferinţă. Ei sînt adevărate altare ale acestui neam. Eroii anticomunişti au demonstrat prin jertfă şi suferinţă valoarea lor" a vorbit audienţei preotul Mănăstirii Brânconeanu de la Sâmbăta de Sus (parintele Mihail Bobârnat - nn).

- ,,Avem bucuria de a ne revedea aici din nou, în acest leagăn al rezistenţei anticomuniste din România. Este şi o întristare pentru cei care am trecut prin lagărele de exterminare comuniste. Văd mulţi tineri aici şi mă bucur pentru că ei vor duce mai departe memoria celor care s-au sacrificat pentru naţiunea noastră. Pentru eroi jertfa supremă n-a însemnat prea mult. Este o tristeţe pentru că noi nu ştim să ne comemorăm eroii. Pomenirea eroilor ar trebui făcută de cei care se află la cîrma ţării, cei care deţin funcţii administrative. Este ruşinos să nu vezi aici pe primarul Făgăraşului sau măcar pe primarul din Sâmbăta de Sus sau pe directorul CN Radu Negru, să vezi elevi conduşi de directorul colegiului. Fiecare cătun sau sat din Ţara Oltului a avut cel puţin 2-3 sau 15 reprezentanţi în lagărele comuniste şi care au pierit în lupta anticomunistă. Prin atitudinea autorităţilor tragem concluzia că acei care ar trebui să fie adevărate jaloane pentru noi, ei ne tratează cu dipreţ şi ne ignoră. Sîntem căutaţi doar la alegeri pentru voturi. Cei care ajung în opoziţie mai ies din fauna parlamentară şi fac promisiuni dar fără acoperire. Aceia care sînt la putere uită de orice promisiune. Minciuna este cel mai ruşinos lucru, la fel ca şi promisiunea în van. Să fi parlamentar şi să minţi este o ruşine. Noi n-am suportat minciuna niciodată. Să nu îndeplineşti o rugăminte a noastră făcută an de an, de a avea un monument al eroilor rezistenţei în Făgăraş, în centrul oraşului, unde tinerii să depună o coroană, o floare şi să asculte un cuvînt de aducere aminte. Anii trec, în curînd noi nu vom mai fi. Prin aceşti tineri memoria celor care s-au jertfit pentru adevăr şi credinţa strămoşilor noştri va fi dusă mai departe. Fie ca acest obicei care astăzi se ţine să dăinuie peste veacuri iar jertfa eroilor să fie pomenită. Anul viitor mi-ar place să pot mulţumi autorităţilor pentru monumentul construit în Ţara Făgăraşului. Dar ştim cu toţii că în România a cîştigat partidul unic al hoţilor care este răspîndit în toate partidele existente. Au ajuns să fure şi identitatea acestui popor, al celor de pe aceste meleaguri. Eu sînt ferm convins că pînă la urmă vom învinge. Flacăra vie a demnităţii şi credinţei strămoşeşti va rămîne aprinsă" a spus Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic din România. 

Din invataturile Parintelui Arsenie Boca: "Mironositele" (partea I)

Maria Magdalena
 
           

„Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezita. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare.
            A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă.
            A vrut să-L ispitească pe Iisus.
            S-au întâlnit.
            Dar nu s-a putut apropia de El.
            Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.
            În faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte – zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.
            Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi, ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr.

            Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.
            I-a grăit în conştiinţă.
            În faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine.
            Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.
            În faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată – şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
            Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul.
           Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 89-90, via Fundatia Parintele Arsenie Boca

30 de ani de la nasterea in Ceruri a Cuviosului Parinte Ilie Lacatusu. Marturia Parintelui Justin Parvu despre o minune petrecuta la Periprava, datorita rugaciunilor Parintelui Ilie Lacatusu

Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, se purta ca cel mai neînsemnat om…

Vreau să povestesc ce s-a întâmplat în 30 ianuarie 1962, ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniforma vărgată specifică deţinuţilor, adică numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam fie că era o căldură de 40 de grade, fie că era frig de -30 de grade.

Era mijlocul iernii, ger cumplit. Autorităţile erau foarte ameninţătoare în acea dimineaţă când am ieşit în coloană către locul de muncă. Niciodată nu i-am văzut călare, dar atunci toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. 

Spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. Acolo se forma un lac de aproximativ 4-5 hectare şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă două mănunchiuri de stuf. Îmi amintesc că am întrebat: “Domnule, cum putem să intrăm direct în apă?! Nu suntem capabili să tăiem stuful acolo!”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe loc!”. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Şi am intrat şi aşa am salvat situaţia, căci pericolul era mare. 

Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie şi aşa am ajuns la locul unde trebuia să tăiem. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei patruzeci de mucenici din lacul Sevastiei. E bine, ne gândeam, vom fi victorioşi!

Fiecare din noi şi-a făcut balotul şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns, ei voiau altul. Şi au început să apese pe trăgaci, ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot şi apoi altul. Era aproximativ 12.30 când am terminat al treilea balot. Lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25 de grade. A fost o minune care ne-a adus cea mai mare bucurie. Şi atunci am spus că Părintele Lăcătuşu este un om deosebit. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie nici un bolnav, nici un internat, n-a fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

 Gardienii erau amărâţi, ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr.

Am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.

Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după două-trei zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind, că „aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi: chiar şi Dumnezeu este cu ei!…”.

din Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor - Pr. Iustin Pârvu

Cealalta fata a medaliei. Reputatul istoric al comunismului, dr. Florin Matrescu, despre ingerintele externe, de natura anticrestina si antiromaneasca, de la Memorialul Sighet.

- Am înţeles că, într-o luare de cuvânt, aţi semnalat conducerii Academiei Civice absenţa unei cruci din sala de conferinţă a Memorialului Sighet.

- Nu numai asta. Am semnalat scoaterea crucii din sala de conferinţă, unde a fost prezentă cel puţin 3-4 ani. În perioada de început se spunea Tatăl nostru sau Cu noi este Dumnezeu. Erau prin urmare nişte semne ale unei manifestări creştine. Cu timpul, au dispărut.

În urma observării acestor lucruri, am luat cuvântul, sfătuindu-mă şi cu Bădiţa Ion Gavrilă Ogoranu, şi am spus adevărul. Numai masoneria putea fi deranjată de prezenţa numelor unor oameni de dreapta pe plăcile respective. Dar ăsta a fost trecutul României. Nu-l putem şterge.

Unul din insideri mi-a dezvăluit un amănunt, care are relevanţă. Anume, că de două ori pe an, vine un rabin din New York, care vizitează întreg Memorialul Sighet şi decide ce rămâne şi ce se scoate din exponate. Este vorba de o atitudine de plecăciune faţă de oameni care încep să controleze ceea ce românii au crezut că va fi un loc de evocare a suferinţei neamului românesc.

Am cerut amenajarea unei săli pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Nu s-a acceptat.

Dacă la Sighet s-au petrecut lucruri necurate, trebuie spus că ele nu sunt iniţiative româneşti. Nu acuz de rele intenţii pe cei care au făcut Memorialul Sighet. S-au supus unor forţe internaţionaliste.

- Putem spune şi anticreştine?

- Da, au apărut două cruci, în celular şi la intrare, care te duc cu gândul către organele genitale bărbăteşti şi femeieşti. (vezi foto) O să spună că este o stilizare foarte modernistă.
În asemenea loc crucea şi numai crucea îşi găsea locul. Orice transformare a crucii este un sacrilegiu. Este o încercare de călcare în picioare a tradiţiei noastre şi a învăţăturilor Sfintei Scripturi. Este o blasfemie!

(fragment din interviul acordat de reputatul istoric al comunismului, doctorul Florin Mătrescu, revistei "Veghea", nr. 4, 2009, consemnat de Florin Palas)