Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie!

http://www.gazetademaramures.ro/parintele-justin-parvu-cetatean-de-onoare-al-orasului-baia-sprie-14092

Iniţiativa GAZETEI privind acordarea celor 6 titluri de cetăţean de onoare post-mortem a înregistrat prima reuşită: săptămâna trecută, proiectul de lege iniţiat de primarul Dorin Vasile Paşca a fost aprobat în unanimitate de Consiliul Local Baia Sprie. Părintele Justin Pârvu a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie.

Recent, GAZETA de Maramureş a propus acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru şase personalităţi care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş. Am adunat zeci de propuneri şi mesaje de susţinere.

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Maramureş, subfiliala Sighetu Marmaţiei, susţine demersul nostru, dar şi preşedintele AFDPR Octav Bjoza a anunţat că şi structura centrală a Asociaţiei susţine acest demers.

Cum între cei şase se numără şi un cardinal greco-catolic şi un duhovnic şi monah ortodox, am primit şi susţinerea Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului şi personal a Arhiepiscopului Justinian Chira. De asemenea, susţin cererea noastră Episcopia greco-catolică de Maramureş, dar şi Asociaţia Filantropică Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul, condusă de părintele Vasile Fodoruţ, care s-a arătat de asemenea încântat de iniţiativă şi va pune o listă la dispoziţia credincioşilor din parohia sa, care doresc s-o semneze.

Datorită deschiderii deosebite şi susţinerii arătate de Victor Roncea şi Civic Media, demersul a devenit unul naţional, adunând susţinători importanţi din ţară şi din străinătate.

Astfel că, recent, cererea noastră, însoţită de lista de semnături de susţinere a fost depusă la Primăria Baia Sprie. Primarul Dorin Vasile Paşca a iniţiat un proiect de hotărâre care a fost aprobat în unanimitate de Consiliul Local Baia Sprie în şedinţa din 22 august.

Părintele Justin Pârvu a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare a oraşului Baia Sprie, care va fi conferit în 14 septembrie, când are loc slujba şi parastasul anual de la vechea intrare în colonie. Cu această ocazie vor avea loc şi o pomană, şi simpozionul „Triunghiul morţii”.

Mulţumim administraţiei din Baia Sprie, aleşilor locali şi susţinătorilor acestui demers. E un prim pas spre normalitate şi spre o ierarhie corectă a valorilor.

Cererea depusă la Primăria Baia Sprie

„Oraşul pe care îl conduceţi se numără printre locurile demnităţii noastre naţionale. După 1952, Baia Sprie a devenit colonie de muncă forţată pentru deţinuţii politici. Silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au făcut ravagii. Colonia era aşezată într-o căldare înconjurată de munţii Gutinului şi reprezenta locul de muncă al celor 7-800 de condamnaţi la pedepse mari. Primii deţinuţi au fost aduşi de la Aiud. Treptat, treptat, au sosit deţinuţi pedepsiţi de la alte închisori, iar după închiderea Canalului, o parte dintre supravieţuitori au fost dirijaţi aici.

Cel mai cunoscut reprezentant al foştilor deţinuţi politici de la Baia Sprie era poate părintele Justin Pârvu, care s-a stins recent. Ca unui om care are înţelepciunea să distingă valoarea şi tăria să o aprecieze, GAZETA de Maramureş, cel mai important săptămânal din nord-vestul ţării, susţinut de o listă de organizaţii, instituţii şi persoane anexată prezentului memoriu vă propune acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. Ultimul mare sfânt al temniţelor comuniste.

Argumentăm propunerea noastră prin următoarele:

Părintele Iustin s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Poiana Largului, comuna Calugăreni, judeţul Neamţ. În 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră frate la Mănăstirea Durău. După numai un an, în anul 1937, merge la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, pentru a-şi continua apoi studiile la Râmnicu-Vâlcea şi Roman. În 1940, la 20 de ani, este tuns în monahism şi, peste numai doi ani, hirotonit întru preot. Devine apoi preot misionar pe Frontul de Est, în Neamţ, până la Odesa. După război, începe prigoana comunistă. În anul în care va absolvi seminarul, în 1948, va fi arestat şi condamnat la 12 ani de “închisoare politică”.

Trece prin închisorile Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, minele de la Baia Sprie, şi “reeducarea” de la Piteşti. În 1960, este condamnat la încă patru ani de temniţă pentru că nu s-a lepădat de credinţă. După eliberare, ajunge să slujească în mai multe mănăstiri, iar de douăzeci de ani este preot la Mănăstirea Petru Vodă – judeţul Neamţ, pe care o închină martirilor români din închisorile comuniste. Părintele Justin Pârvu a continuat până la moarte lupta pentru credinţă şi adevăr prin învăţăturile sale în care caută să facă cunoscută jertfa unei generaţii.

Având convingerea că sunteţi un om care ştie că dăinuirea unei comunităţi se poate face numai prin păstrarea identităţii, valorilor şi idealurilor sale, suntem convinşi că veţi da curs propunerii nostre, discutând-o în Consiliul Local”.

Răspunsul din partea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România

ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA
A.F.D.P.R.
ASSOCIATION DES ANCIENS DETENUS POLITIQUES DE ROUMANIE
FORMER ROMANIAN POLITICAL PRISONERS ASSOCIATION
Str.Mântuleasa nr.10, 70087 Bucureşti, sector 3, ROMÂNIA,
tel.fax.3172317
Nr. 97/29.08.2013

C ă t r e
Primăria Baia Sprie
Domnului primar Dorin-Vasile Paşca
Consiliului Local

Comitetul Naţional de Conducere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi şi Victime ale Dictaturii din România (AFDPR), mulţumeşte pe această cale dumneavoastră şi Consiliului Local, pentru faptul de a fi declarat şi aprobat cu unanimitate de voturi ca Arhimandritul Justin Pârvu să devină cetăţean de onoare post-mortem al localităţii Baia Sprie, adică acolo unde a muncit aproape 5 ani în minele de plumb, din cei 16 ani pe care i-a “petrecut” după gratiile temniţelor comuniste.

Vă rugăm să primiţi întreaga noastră consideraţie pentru respectul şi recunoştinţa ce le purtaţi martirilor neamului românesc.

Cu aleasă preţuire,
Preşedinte,
Ing.Octav Bjoza

Răspunsul din partea Mănăstirii Petru Vodă

Stimate Domnule Primar Dorin Vasile Paşca,
Stimaţi membri ai Consiliului Local Baia Sprie,

Decizia domniilor voastre de a acorda, cu binecuvîntată unanimitate, cetăţenia de onoare Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, fericitul întru pomenire stareţ şi ctitor al mănăstirii noastre, vă face cinstea de a vă număra printre primii edili din România care îi acordă această distincţie postumă, recunoscînd jertfa şi dragostea de Dumnezeu şi de neam a duhovnicului nostru.

Fie ca acest gest onorific să rodească în inimile tuturor generaţiilor României prezente şi viitoare dragostea de Adevăr şi de neam pentru care întreaga generaţiile a părintelui nostru stareţ s-a jertfit în vremuri de cumplită prigoană şi de mărturisire a frumuseţii sufletului Creştin din această ţară. Cu siguranţă această distincţie vă va fi răsplătită de binecuvîntarea Cuviosului Părinte Justin Pârvu din Împărăţia Cerurilor în care acum îşi odihneşte mult truditul şi mult încercatul său suflet.

Primiţi, vă rugăm, prin aceste puţine cuvinte, recunoştinţa noastră adusă consiliului local al Primăriei Baia Sprie, dimpreună cu felicitările pentru frumoasa iniţiativă, cuvenite jurnaliştilor Victor Roncea şi Asociaţiei Civic Media, susţinuţi de jurnaliştii Mircea Crişan şi Ioana Lucăcel de la Gazeta de Maramureş şi de numeroase şi importante personalităţi ale lumii creştine şi academice ale României contemporane.

Dumnezeu să vă răsplătească şi să vă binecuvinteze!

Stareţ al obştii Mănăstirii Petru Vodă,
Protosinghel Hariton Negrea

Sursa:Petru-Voda.RO

VIDEO. A fost odata in Transilvania. NU UITA! Masacrele comise de unguri asupra romanilor dupa Diktatul de la Viena

A fost odata in Transilvania from Victor Roncea on Vimeo.

A fost odata in Transilvania, Documentar 2007, 30 min
Regizor: Manuela Morar
Producator: Hyperion University

Dupa Diktatul de la Viena, din 30 august, in noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (“Straja naţiunii”) au declanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.

Surse: MuzeulRefugiatilor.eu si Roncea.Ro

A fost odata in Transilvania, Documentar 2007, 30 min
Regizor: Manuela Morar
Producator: Hyperion University
Dupa Diktatul de la Viena, din 30 august, in noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (“Straja naţiunii”) au declanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.
Surse: MuzeulRefugiatilor.eu si Roncea.Ro
- See more at: http://roncea.ro/#sthash.iNfDyStT.dpuf

Părintele Justin Pârvu: Trebuie să fim optimişti, Hristos nu va fi învins niciodată!

“Trebuie să fim optimişti, să avem toată convingerea că Hristos rămâne acelaşi astăzi şi în viitor. Hristos nu va fi învins niciodată!”

Călugării Mănăstirii “Petru Vodă” nu înţeleg când reuşeşte stareţul lor iubit, marele duhovnic Iustin Pârvu, să se odihnească. În fiecare miez de noapte, părintele slujeşte în biserică. În fiecare zori de zi, la uşa chiliei sale se strânge un puhoi de pelerini, oameni care nu vor să-şi spovedească păcatele decât îngenunchind în faţa marelui păstor de suflete din Munţii Neamţului. Are 82 de ani. După moartea părintelui Cleopa, a rămas stâlpul duhovnicesc al întregii Moldove, omul – sau poate sfântul – spre care se îndreaptă toate speranţele oamenilor din acest colţ de ţară. 

Însă credincioşii care vin la părintele Iustin nu aşteaptă numaidecât răspunsuri la problemele lor imediate: boli, dragoste, sărăcie, foamete şi disperare. Vor să ştie ce se va întâmpla cu noi bieţii români, la cumpăna dintre ani şi milenii. Aşteaptă de la el cuvântul unui mare profet, al unui martir care a suferit vreme de 20 de ani în cele mai crunte puşcării comuniste, al unui văzător cu duhul spre veacurile ce vor să vină. În faţa uşii duhovnicului, pelerinii veniţi până în inima munţilor aşteaptă cuminţi, aşezaţi pe bănci de lemn înşirate pe lângă pereţi. Un fel de sală de aşteptare la uşa unui mare doctor de suflete. Un frate tânăr intră în încăperea îngustă şi ne roagă să aşteptăm: “Dacă aţi venit cu credinţă, cu sufletul deschis, sigur vă va primi”.

“Poporul român e asemenea poporului evreu. După 40 de ani de rătăcire, se îndreaptă spre pământul făgăduinţei” 

- Părinte Iustin Pârvu, zi de zi, în umila dvs. chilie intră o ţară întreagă. Ascultaţi toate necazurile, bucuriile, spaimele şi speranţele românilor care vin să se spovedească. S-au schimbat românii, dacă vorbim numai de ultimii zece ani? Şi dacă da, în bine sau în rău?

- Dacă e ”soi bun”, sămânţă bună, omul nu se schimbă aşa uşor. Am avut norocul să revăd oameni pe care i-am cunoscut acum 20-30 de ani şi care s-au păstrat în acelaşi stadiu moral şi spiritual, având însă foarte mult de luptat cu generaţiile copiilor lor, ca rezultat al influenţelor acestora sălbatice care vin din Apus. La ora actuală, cu toate încercările acestea care vin peste noi, cu alegerile acestea care te fac să-ţi pierzi orice speranţă, eu cred totuşi că poporul român îşi păstrează esenţa şi însuşirile sale spirituale, deosebindu-se mult, calitativ, de alte neamuri. Că suntem discreditaţi? Că se spune despre noi c-am fi coada Europei? Tot ce ni se pare nouă rău acum este un mare bine pentru viaţa noastră creştină.

Ne plângem că în Occident e bine şi că la noi e rău. Dacă noi am avea binele acesta al apusenilor şi dacă l-am folosi cum l-au folosit ei, n-am fi astăzi la un asemenea nivel de spiritualitate. La noi, în Răsărit, de bine de rău, se mai face un schit, o biserică. Acolo, bisericile rămân goale-goluţe. Apare biserica ambulantă, pe roţi, dusă în piaţa publică, unde se mai strâng vreo zece creştini, să le facă o Sfântă Liturghie.

De pildă, chiar astăzi am primit un telefon de la un profesor român plecat în Australia. Are trei copilaşi. Cică într-o zi stăteau la masă şi, deodată, fetiţa cea mai mică, Anastasia, în vârstă de patru ani şi jumătate, se ridică în picioare şi-i spune: “Tăticule, noi trebuie să mergem acasă!”. Toţi au întrebat-o miraţi: “Dar de ce să mergem acasă, Anastasia?”, şi fetiţa răspunde: “Păi, eu trebuie să mă fac măicuţă, la mănăstire, în România”. Ei nu vorbiseră niciodată despre viaţa de mănăstire, despre credinţă, despre ceea ce făcuseră ei înainte. Iată că sângele nu se face apă. Aici este naşterea noastră, leagănul nostru, în rădăcinile astea, pe care, oricât ar căuta cineva să le înăbuşe, nu se poate.

- Şi totuşi, de ce suntem atât de năpăstuiţi? De ce trăim aşa bezmetic, ca o turmă de oi mânată de un cioban nebun? Ce mai avem de plătit? N-au fost destui anii de dominaţie comunistă? Chiar nu există nici o rază de speranţă pentru România?

- Ştiţi cu ce seamănă astăzi poporul român? Seamănă cu poporul evreu, după cei 40 de ani de rătăcire, ieşind din ţara Egiptului şi îndreptându-se către Pământul Făgăduinţei. Prin ce a trecut poporul acesta, român… A trecut prin toate persecuţiile posibile, începând din 1922, cu Revoluţia din Rusia, cu tot calvarul Sodomei comuniste! Răsăritul, cei 36 de milioane de ucenici ai creştinismului din Balcani şi întreaga Rusie sunt poporul evreu în cei 40 de ani de rătăcire în pustie. Dar trăim astăzi zile de zbucium. Semnele sunt peste tot: sărăcia, foametea, plecarea tinerilor români, pribegia lor prin lume după o bucată de pâine, intelectualii noştri, care se dedau la cele mai umilitoare ascultări şi munci pentru un ban pe care să-l aducă în ţară, ca să-şi poată hrăni copii, românii aceştia care plâng după mamele lor de-acasă, care nu mai au o sărbătoare, nu mai au o duminică, sunt robii tuturor înjosirilor şi necredinţelor, ai tuturor păgânismelor turceşti şi arabe. Am ajuns cerşetori ai Europei şi ai lumii întregi. Braţul cel mai ieftin de muncă este al bietului român. În ce umilinţă a ajuns neamul nostru creştinesc… Oare toată frământarea şi durerea aceasta nu ne fac să-l comparăm cu poporul iudeu care merge în Pământul Făgăduinţei? Eu cred că da. Dar în Pământul Făgăduinţei n-au intrat decât cei întâi născuţi, care îşi lăsaseră toate amintirile în urmă, în casa robiei. La fel şi astăzi, doar cei care îşi vor lăsa toate amintirile din perioada comunistă vor trece în “România Făgăduinţei” şi se vor salva.

“Cred că atât cât a durat stricăciunea, tot atât va dura şi refacerea noastră spirituală”

- Sfinţia voastră, cum puteţi explica unui om de rând, care nu mai are putere de a suporta sărăcia şi umilinţa, că numai prin suferinţă ne vom putea mântui, că numai îndurând vom putea ieşi la lumină.

- Ştiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge iadul. Cum se poate explica aceasta? N-aţi simţit oare niciodată că sunteţi conduşi din umbră? Că nişte forţe secrete – puteţi să le spuneţi Securitate, puteţi să le spuneţi mafie, cum vreţi – vin peste noi şi ne dirijează orice pas? Plecând talentele noastre şi geniile noastre, căsătorindu-se prin Canada şi America, peste 30-40 de ani ţara noastră va fi ocupată de străini şi noi nu ne vom mai recunoaşte originea. Pentru că ăsta este scopul iniţial al celor ce conduc lumea din umbră: desfiinţarea naţiunilor sub orice formă, deznaţionalizarea în masă, căsătoriile cu orice rasă şi religie, amestecarea sângelui. Prin noua ordine mondială, prin idea globalizării, transformăm Europa într-un comunism al statelor. Mai rămâne să desfiinţăm graniţele şi haosu-i gata.

Lumea trebuie să înţeleagă că politicienii noştri sunt doar nişte marionete ale acestor forţe. Unii îşi zic naţionalişti. Atunci de ce nu-i întreabă, de ce nu-i consultă pe oamenii care într-adevăr s-au jertfit pentru naţiune, care au stat atâta vreme în puşcăriile comuniste? Să se gândească: “Măi, bătrânii ăştia pentru ce au suferit? Au fost doar aşa, o ciorbă goală?”. Extremiştii naţionalişti nu sunt decât termometrul iudaismului în România, să vadă “ei” cum mişcă naţiunea română la un moment dat. Să vadă pe ce pot conta, încotro se mişcă duhul nostru.

Babilonul, haosul pe care-l trăim noi astăzi nu sunt decât rezultatul tendinţei acesteia de schimbare esenţială a originii noastre, a tradiţiilor noastre, adică a ceea ce ne leagă ca neam.

Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (29 august)

Tăierea capului Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul
(29 august) Vieţile Sfinţilor pe luna august

Sfîntul Ioan, Înaintemergătorul Mîntuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pămînt, zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea... Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.

Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpînit în Galileea, a luat mai întîi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrînate, a gonit pe femeia sa cea dintîi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său - împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dînsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sînt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe cînd trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcîndu-se ca un răpitor desfrînat şi amestecător de sînge.

Irod făcînd o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfîntul Ioan Botezătorul, rîvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrînat şi răpitor - apucătorul soţiei fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mînia asupra sfîntului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfînt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luînd aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrînd să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc... Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dînsul numai prin închisoare, vrînd să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.

Sfîntul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dînsul ucenicii lui, pe care el, învăţîndu-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dînşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfîntul Duh pe Care L-a văzut pogorîndu-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit, arătîndu-l cu degetul şi zicînd: Iată mielul lui Dumnezeu... Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mîntuiască neamul omenesc.

După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucînd şi plăcînd lui Irod şi celor ce şedeau cu dînsul, a cerut de la dînsul - după povaţa maicii sale cea rea, - capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci, ea a cîştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrînd să-şi calce jurămîntul, nici să mîhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitînd sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sîngelui cel nevinovat; şi, trimiţînd îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.

Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea tîrziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfîntul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urît s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducîndu-se pe tipsie capul Sfîntului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurînd încă sîngele - precum spun unii -, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, cînd au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mîncare şi, curgînd sîngele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!

Jucătoarea, luîndu-l în mîini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luîndu-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze cînd se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luînd în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, cînd se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.

După uciderea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărînd şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.

Cine mai moare azi pentru Hristos?

Vedem cum sunt persecutaţi fraţii noştri creştini din ţările musulmane, însă noi, cei care ne bucurăm azi de libertate şi ne putem manifesta credinţa fără oprelişti, preţuim oare acest dar al libertăţii, aşa cum s-ar cuveni? În timp ce pe alte meleaguri curge sângele martirilor creştini care nu pregetă să-L mărturisească pe Hristos, chiar cu preţul vieţii, noi, românii majoritar ortodocşi, suntem la un pas de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi închidem ochii şi urechile atunci când Biserica noastră este atacată din toate direcţiile.

Milioane de creştini sunt azi persecutaţi, torturaţi şi martirizaţi în multe ţări ale lumii. În Coreea de Nord, spre exemplu, creştinii care deţin o Biblie riscă pedeapsa capitală sau deportarea într-un lagăr de muncă. La fel stau lucrurile în Iran, Irak, Arabia Saudită sau Uzbekistan. Auzim ce li se întâmplă şi creştinilor din Siria sau Egipt. Preoţi decapitaţi, biserici arse, crime de o cruzime nemaiîntâlnită, creştini ucişi în masă. Islamiştii din Egipt au ars zilele trecute zeci de biserici ale creştinilor copţi (denumire dată creştinilor egipteni), acuzaţi că ar fi orchestrat căderea regimului Frăţiei Musulmane.

De asemenea, Patriarhia Antiohiei semnala, astă primăvară, că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi. ''Este vorba de acţiuni coordonate pentru lichidarea populaţiei creştine din Siria, Egipt, Irak, Liban, Orientul Mijlociu'', sublinia, la sfârşitul lunii iulie, Joseph Hakim, preşedintele Uniunii Internaţionale a Creştinilor.

Vedem cum sunt persecutaţi fraţii noştri creştini din ţările musulmane, însă noi, cei care ne bucurăm azi de libertate şi ne putem manifesta credinţa fără oprelişti, preţuim oare acest dar al libertăţii, aşa cum s-ar cuveni? În timp ce pe alte meleaguri curge sângele martirilor creştini care nu pregetă să-L mărturisească pe Hristos, chiar cu preţul vieţii, noi, românii majoritar ortodocşi, suntem la un pas de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi închidem ochii şi urechile atunci când Biserica noastră este atacată din toate direcţiile.
Iată, spre exemplu, declaraţiile foarte mediatizate ale scriitorului homosexual american Kevin Sessums, prezent în România în perioada 3 – 8 iunie, în cadrul „Săptămânii diversităţii”:

“Eu cred că totul se leagă într-un fel, nu există coincidenţe. Ca scriitor, sunt convins că totul înseamnă ceva. I-am vorbit prietenului meu Hugh Chapman despre asta şi el mi-a zis: <<să ştii că de fapt vrei să faci sex cu un înger>>. Şi de fapt despre asta e a doua mea carte: cum să combini partea sfântă a îngerului cu dorinţa carnală. În carte înţeleg că, de fapt, singura mea şansă de a mă vindeca de dependenţa de droguri este să nu fac sex cu îngerul, ci să-l iubesc pe Lucifer. Că Lucifer nu e o entitate rea, că trebuie să îmbrăţişez întunecimea pentru a deveni o persoană întreagă, şi nu să o resping. Şi mă gândeam la Lucifer în faţa Ateneului Român, unde e o statuie a lui Eminescu, şi mă întrebam dacă e o femeie sau un bărbat, că arată foarte bine, şi în timp ce mă gândeam la asta am observat că e Eminescu, poetul vostru naţional. Şi capodopera lui îl include pe Lucifer. Şi m-am gândit că m-a adus Dumnezeu în România, dar de fapt Lucifer m-a adus.”

“Credeţi în Dumnezeu?

Cred în mai mulţi Dumnezei. Mă rog în fiecare noapte la Dumnezeu, apoi mă rog la Ganesha, Pravati, la Krishna şi Vishnu, mă rog la toate entităţile pentru că eu cred că toţi sunt parte a lui Dumnezeu. Şi cred, de asemenea, că am fost creat după imaginea Lui Dumnezeu şi dacă am fost creat după imaginea Lui înseamnă că există o parte a Domnului care este gay. Asta cred.”

Cum putem tolera, mediatiza şi promova pe aceşti hulitori de Dumnezeu, luând în braţe principiul diversităţii? Ce se vrea, de fapt, prin aducerea în prim-plan a acestor „celebrităţi” care nu urmăresc decât să lovească în fiinţa noastră naţională şi în Biserică?  De ce tăcem, când ar fi trebuit demult să ne opunem categoric tuturor acestor atacuri? Chiar în această clipă, undeva în lume, fratele meu creştin este împuşcat sau decapitat, pentru că nu se leapădă de Hristos. Iar eu, care mă declar creştin-ortodox, pactizez, prin tăcere şi indiferenţă, cu urâtorii de Dumnezeu, lepădându-mă de credinţa mea creştină! Mă mai fac vinovat de complicitate şi prin vizionarea show-urile televizate care promovează făţiş homosexualitatea sau prin asimilarea pasivă a unor ştiri, reportaje sau interviuri care fac din sodomiţi nişte eroi şi din cei care-i condamnă – nişte monştri! Nu mă dezic în niciun fel de cei care scuipă obrazul ţării mele, ba dimpotrivă, prin atitudinea mea susţin o presă coruptă şi vândută intereselor străine! Nu mă dau în lături să-mi înscriu copilul la un liceu în care se face propagandă homosexuală, prin organizarea de parade gay pe holurile instituţiei sau prin participarea obligatorie a elevilor la activităţi de promovare a sodomiei! Nu mă deranjează faptul că viitoarea Constituţie recunoaşte căsătoria între persoanele de acelaşi sex şi nici faptul că homosexualii vor înfia copiii neamului românesc şi îi vor perverti, potrivit modului lor stricat de a vieţui!

Nimic din toate acestea nu ne deranjează. Pe tăcerea noastră se clădeşte însă un viitor sumbru, pentru noi şi pentru copiii noştri. Iar pedeapsa pe care Domnul a dat-o celor două cetăţi desfrânate, Sodoma şi Gomora, o ştim cu toţii. Căci Dumnezeu nu le-a mai suportat şi cu foc le-a nimicit!

„Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte, când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie, numită România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălţa spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma ţării după cum ne sunt şi sufletele noastre…” (Părintele Iustin Pârvu)

Autor:Irina Nastasiu
Sursa: Doxologia

Pan-erezia ecumenista. "Declaratie de colaborare si conlucrare ecumenică" de la Bistrita, semnata dupa o rugaciune ecumenica. A participat si Mitropolitul Andrei Andreicut, semnatar al Declaratiei

Episcopi şi preoţi, reprezentanţi a şase biserici istorice din Transilvania, au semnat, duminică, la Bistriţa, o "declaraţie de colaborare şi conlucrare ecumenică, frăţească", după o rugăciune ecumenică organizată la aniversarea a 450 de ani de la sfinţirea Bisericii Evanghelice din Bistriţa.

Evenimentul a început prin procesiuni ale cultelor religioase, în frunte cu reprezentanţii acestora, către Biserica Evanghelică, după care înalţii prelaţi s-au întâlnit în faţa lăcaşului de cult, unde au fost aşteptaţi de primarul Bistriţei, Ovidiu Creţu, şi au intrat împreună în biserică.

Părintele paroh al Bisericii Evanghelice Bistriţa, Johann Dieter Krauss, a spus că este o zi memorabilă şi că simte "biserica înălţată la rang de catedrală ecumenică".
Fiecare dintre invitaţi a rostit un cuvânt de învăţătură, iar la final au spus împreună "Tatăl Nostru" în limbile română, germană şi maghiară. Între momentele de rugăciune ale înalţilor prelaţi au cântat fanfara "Werkolkkapelle Neumarkt" din Germania şi coruri ale bisericilor.

"Arătăm semenilor noştri că în faţa lui Dumnezeu Biserica este una. Ce frumos e când fraţii sunt laolaltă! Toate bisericile sunt importante, dar în faţa lui Dumnezeu suntem una", a spus episcopul Bisericii Evanghelice Confesiunea Augustană din România Reinhart Guib.

"Sărbătorim împreună 450 de ani de la ridicarea acestei biserici impunătoare. Împărtăşim bucuria comunităţii evanghelice. Lăcaşul de rugăciune are importanţă unică, este spaţiu sacru. Monumentala ctitorie a veacurilor trecute vorbeşte despre credinţa oamenilor", a afirmat, la rândul său, IPS Andrei Andreicuţ.

La finalul rugăciunii ecumenice, înalţii prelaţi au semnat, în şase exemplare, "Declaraţia de la Bistriţa", privind "colaborarea şi conlucrarea ecumenică, frăţească" între bisericile istorice din Transilvania.
"Am pregătit o surpriză pentru această zi de sărbătoare. La iniţiativa primarului Bistriţei, Ovidiu Creţu, şi după consultarea bisericilor participante, am convenit să subscriem la o declaraţie de colaborare şi conlucrare ecumenică, frăţească, între bisericile noastre", a precizat episcopul Reinhart Guib.

"Declaraţia de la Bistriţa" este semnată de mitropolitul Clujului IPS Andrei Andreicuţ, episcopul evanghelic Confesiunea Augustană Reinhart Guib, episcopul reformat maghiar Kato Bela, episcopul lutheran-maghiar de la Cluj Adorjani Dezsö Zoltán, episcopul greco-catolic de Cluj Florentin Crihălmeanu şi IPS Gyorgy Jakubinyi, arhiepiscop romano-catolic.

"Noi, înalţii prelaţi ai bisericilor istorice din Transilvania, semnatarii acestei declaraţii, bazându-ne pe valorile fundamentale ale creştinismului, pe dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de aproapele nostru, reafirmăm dorinţa noastră de a dezvolta relaţii corecte şi principiale între bisericile noastre istorice. Susţinem dreptul la o exprimare liberă, bazată pe bună credinţă, şi milităm pentru protejarea integrităţii şi a caracterului nostru multicultural, multietnic şi multiconfesional. Ne exprimăm convingerea că un dialog ecumenic autentic interconfesional bazat pe respect şi toleranţă poate conduce la o abordare corectă şi justă a vieţii religioase în folosul comunităţilor noastre. Într-o lume complexă şi mereu în schimbare, dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de aproapele nostru zidit după chipul lui Dumnezeu trebuie să rămână elemente esenţiale ale unirii oamenilor în numele lui Hristos. Să respectăm religia şi cultura aproapelui nostru, să-l iubim ca pe noi înşine, şi în felul acesta să lăsăm moştenire generaţiilor următoare cultura comuniunii şi a diversităţii în unitatea dragostei creştineşti pentru oameni. Aşa să ne ajute Dumnezeu!", scrie în declaraţia semnată, duminică, la Bistriţa, de reprezentanţii a şase biserici istorice din Transilvania.

Începând de joi, la Bistriţa au avut loc mai multe manifestări dedicate aniversării a 450 de ani de la sfinţirea Bisericii Evanghelice din oraş, la evenimente fiind prezenţi peste opt sute de saşi din Germania, Austria, Elveţia şi România.

Turnul şi o parte din nava Bisericii Evanghelice din Bistriţa, monument din secolul al XIV-lea, au ars, în 2008, într-un incendiu de mari proporţii, iar de atunci au fost făcute ample lucrări de restaurare, însă acestea nu au fost finalizate.

Sursa: Mediafax

Meditaţii ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei "sfinţilor închisorilor". Despre vrăjmaşii Bisericii. Dușmanii cei mai periculoși: creştinii uscaţi sufleteşte.

Biserica- Barca lui Noe, a fost bătută de patru feluri de vrăjmaşi:

1. Ploaia de sus: păgânii în afară de Biserică;
2. Valurile: evreii care vor să o înghită în adânc;
3. Vânturile: ereziile din sânul Bisericii, care vor să o abată de la drumul drept;
4. Uscatul: creştinii uscaţi sufleteşte. Duşmanii cei mai periculoşi.

Primele trei n-au oprit corabia,uscatul însă a oprit-o.