CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor): "Iubirea învinge moartea"

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor) (Luca 6, 31-36)

Iubirea desăvârşită es­te aceea care este în sta­re să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iu­birea adevărată este băr­bă­ţie, este eroism, şi nu simplă mo­liciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din do­rin­ţa de slavă deşartă, din dispe­rare sau din alte motive.
Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ce­ea ce dă jertfei nobleţea su­pre­mă, sublimul.
Învăţătura dogmatică a Bi­se­ricii ne spune că Fiul lui Dum­nezeu S-a întrupat şi a mu­rit pe cruce pentru a împlini rân­duiala dreptăţii şi mânat de iu­birea divină pentru om. În ca­drul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta a­dân­cime şi bogăţie de sensuri, în­cât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descri­e­re omenească şi nici de toate la un loc.
Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mij­locul istoriei omeneşti nu se mi­stuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră es­te în stare să le domine de­plin cu înţelegerea. Cine poate în­ţelege deplin sfatul lui Dum­nezeu? Trebuie să stea la baza în­trupării şi jertfei Domnului o con­stelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de ge­ne­rali, dreptate şi iubire.
Stăruind, cu ajutorul lui Dum­nezeu, asupra unuia sau al­tuia din aceşti termeni, s-ar pu­tea să se găsească numai în el atâta bogăţie de motivaţie a fap­telor mântuitoare ale Dom­nu­lui, încât să ni se pară că ar a­junge singur să le explice. A­ceas­ta însă nu constituie în nici un caz un indiciu că nu-şi are şi ce­lălalt termen însemnătatea sa în motivaţia întrupării şi jert­fei de pe Golgota.
În acest articol voiesc să insist puţin în special asupra iu­bi­­rii ca motiv şi ca explicaţie a jert­fei şi iubirii care au ridicat fră­mântarea omenească la gra­dul şi la sensul de istorie.
Pentru care motiv (pentru ca­re motiv încă?) s-a săvârşit ma­rea durere de pe dealul Că­pă­ţânii, ce simbolizează culmea încăpăţânării omeneşti în rău? Iată ce ne mai spune în a­ceas­tă privinţă, spre o plăcută mul­ţumire şi edificare a sufle­tu­­lui, o privire mai atentă în fi­in­ţa iubirii. Iubirea desăvârşită tre­buie să meargă până la moar­te, şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajun­ge să fie declarată; ea trebuie a­rătată, se cere arătată. Dum­nezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte - şi aceasta este ma­re lucru când îl ştim sigur -, ci şi pentru că prin Sine iubirea Lui tindea să facă maximum pen­tru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei ne­cesităţi, căci iubirea este to­tuşi act de voinţă. Iubirea în gra­dul suprem este aceea care per­sistă chiar când fiinţa iubi­tă o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iu­beş­te desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moar­tea, în asemenea caz, nu este nu­mai o manifestare a grozavei d­e­căderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposi­bi­­litatea de a fi supusă prin ce­va. Nesfârşirea iubirii, când se în­tâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moar­te. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se în­tâmple şi ultima latură a al­ter­­nativei pentru a-şi arăta iu­bi­­rea incredibila ei măreţie şi re­­zistenţă. Triumful iubirii se a­rată parcă mai mult prin moar­te. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se a­ra­tă încă toată puterea ei. Iu­bi­rea care a trebuit să suporte moar­tea şi-a vădit mai mult bi­ru­inţa decât cea care n-a avut o­cazie să meargă până acolo. In­finitatea iubirii, infinitatea pu­terii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte riscă sau jert­feşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci ne­nu­mă­ra­te, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.
Dar iubirea este unitatea de mă­sură pentru viaţă. Cu cât iu­birea este mai mare, cu atât via­ţa este mai adâncă, mai mul­t­ă. Iubirea porneşte totdea­u­na din surplus de viaţă; iar ne­păsarea ei faţă de moarte es­te însăşi conştiinţa suve­ra­ni­tă­ţii vieţii faţă de moarte. Este un ma­re lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, în­fri­cată de moarte. Atitudinea a­ceasta, de superbă sfidare a mor­ţii, nu se poate explica de­cât printr-o abundentă con­cen­tra­­re de viaţă în acest punct, prin­tr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se ob­ţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.
Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iu­bind? Şi cine n-a experiat veş­tejirea dorului de a fi şi de a ac­tiva, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de al­ţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Da­că am avea iubire desă­vâr­şită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.
Iubirea lui Iisus Hristos s-a ur­cat pe cruce din pricina de­să­vâr­şirii ei. Dar aceeaşi de­să­vâr­şi­re, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra mor­ţii şi altfel decât prin simpla sfi­da­­re a ei. Biruieşte răzbind, din­colo de moarte, la o nouă via­ţă. Jertfa supremei nobleţe, fi­ind manifestarea cea mai de­pli­nă a iubirii nesfârşite, este prin însuşi acest fapt o biruinţă si­gură a vieţii asupra morţii. Mor­mântul acceptat din iubire es­te semnul supremei în­cor­dări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin moarte se cal­că într-adevăr asupra mor­ţii. Prin moarte biruieşte viaţa.
Iubirea, prin urmare, face le­gătura între moarte şi în­vi­e­re. La înviere duce numai jertfa a­devărată, pentru că numai moar­tea din iubire desăvârşită es­te jertfă adevărată.
Calitatea acestei jertfe a­de­vărate n-a avut-o decât Iisus Hris­tos, pentru că numai El S-a lă­sat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lă­sân­du-le deschisă calea mân­tu­i­­rii, chiar săvârşind ei această fap­tă. De aceea numai El a în­vi­at. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o ast­fel de jertfă, trebuia să fie Dum­nezeu. Iubirea desă­vâr­şi­tă este una cu Dumnezeu.
Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lu­mii, pe Golgota, este singurul mij­loc şi pentru mântuirea oa­me­nilor de păcat. Iubirea su­pre­mă nu este numai singura pu­tere care răzbeşte prin moar­te, ci şi cea care deschide ză­voa­rele sufletului nostru în­cu­iat în vraja răului. Unde iubi­rea nu poate face nimic, nu e­xis­­tă altă putere care să mai poa­tă ajuta.
„Tot răul se săvârşeşte prin în­chiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această sin­gu­la­­­rizare cu adevărat pentru a in­­tra în relaţie cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire.“ 1
Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iu­birea divină s-a apropiat cu toa­tă intensitatea ei de noi. Jert­fa aceasta s-a săvârşit în cer­cul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe muntele în­că­pă­ţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iu­birea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iu­birea divină învinge şi pă­ca­tul în cei ce vor să-şi deschidă su­fletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această revărsare a iu­bi­rii Lui în om, fiind suprema in­tensificare de viaţă, învinge şi moartea din el.
Iubirea lui Iisus concentrân­du-se întreagă în favoarea noas­tră, în interesul nostru, prin întrupare şi prin moarte, ră­mâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija noastră ră­mân, analogic, în jurul celui pen­tru care am făcut mari jert­fe şi am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.
Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din în­vâr­to­şarea egoismului şi să răs­pun­dem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa sufletului, ne­vă­zut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă o­menească superioară care prin îndelungată răbdare, su­fe­rind orice ofensă din partea noas­tră, ne iartă toate, ne pre­ţu­ieşte, ne încurajează, ne în­ţe­le­ge, ştiind că doar în felul a­ces­ta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilităţii noastre, deve­ni­tă excesivă prin păcat.
Scoaterea sufletului din izo­la­­re prin iubirea lui Hristos şi a­şezarea lui în comuniune cu Dum­nezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie îm­po­triva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este în­tunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fă­ră gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Es­te o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet sincer şi deplin des­chis nu poate avea însă omul de­cât întru Hristos, atârnând prin credinţă cu fiinţa lui în­trea­gă de Dumnezeu Cel deve­nit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor pie­dici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi fa­ţa lui nu mai sunt numai „des­chi­se“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine in­tră în raport cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“2, pre­cum vine la viaţă. Iubirea, lu­mina şi viaţa - împreună cu a­devărul - sunt una.
În acest sens sunt Paştile săr­bătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.
Şi numai dacă ne vom um­ple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de ni­mic, ne vom um­ple şi de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina În­vi­erii, dar nu vom simţi nimic, în­tocmai ca un orb căruia i se vor­beşte de lumina zilei. Nu­mai de vom fi intrat cu ade­vă­rat, prin îm­părtăşire cu Trupul Dom­nului, în comuniune de iu­bi­re cu El şi cu semenii, vor fi Paş­tile şi pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.
De ce ne îndeamnă doar cân­tările bisericeşti:
„Să ne luminăm cu serbarea (prăz­nuirea), şi unii şi alţii să îm­brăţişăm; să zicem fraţilor şi ce­lor ce ne urăsc pe noi; să ier­tăm toate pentru înviere“.
Nu există luminare fără îm­bră­ţişare.

* Pr. Dumitru Stăniloae, Cul­tură şi duhovnicie. Articole pu­bli­­cate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere com­plete“, Ed. Basilica, Bu­cureşti, 2013, pp. 758-764 (su­bli­­nierile din text a­par­­ţin re­dac­ţiei).
Note: 1 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
2 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.

Sursa:

Lumina

Nicolae Furdui-Iancu, mesaj din Ţara Moţilor: „Vorbim despre aurul de la Roşia Montană, dar despre pădurile care se taie de ce nu se discută? Nu e tot un aur? Sunt conştient de faptul că avuţia naţională încape din nou pe mâini străine".

Foto: Mediafax (Victor Ciupuliga)

Născut şi crescut în Poiana, sat din vecinătatea localităţii miniere Roşia Montană, interpretul de muzică populară Nicolae Furdui-Iancu este unul dintre oamenii care înţeleg cel mai bine situaţia moţilor. Se arată mâhnit că nu doar zăcâmântul din munţi, ci şi pădurile, „un aur al munţilor”, se risipesc în vreme ce Guvernul nu are timp, nu ştie sau nu vrea să facă nimic pentru a le salva: „Aş vrea ca cei din Piaţa Universităţii să se gândească şi la alte avuţii naţionale care se risipesc. Nu numai la aur”.
Când vine vorba de proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană, Nicolae Furdui-Iancu vorbeşte din perspectiva unui om care cunoaşte traiul din Ţara Moţilor.
„Adevărul este undeva la mijloc. Au dreptate şi unii şi alţii. Eu trăiesc acolo în zonă, ştiu ce nevoi au oamenii, dar în acelaşi timp sunt conştient că şi mediul trebuie protejat”, a explicat artistul pentru gândul.
În plus, spune el, nu-i cinstit ca istoria să se repete, iar de bogăţia României să se bucure alţii decât românii.
„Sunt conştient de faptul că avuţia naţională încape din nou pe mâini străine. Dacii au exploatat acest zăcământ, apoi romanii. Apoi au venit austriecii, au exploatat ei. Au venit ruşii, au exploatat ei. În perioada comunistă l-am exploatat şi noi puţin, dar acum, din nou, au venit străinii să exploateze aurul de la Roşia. Mă doare faptul că noi, românii, statul român, autorităţile nu sunt în stare să exploateze acest zăcământ. Să-l exploatăm noi, pentru noi şi pentru binele nostru”, adaugă Furdui-Iancu.
Dar aurul nu-i singurul lucru de preţ din Munţii Apuseni. Defrişările masive din ultimii ani păgubesc ţinutul: „Se discută despre aurul de la Roşia Montană, dar despre pădurile care se taie de ce nu se discută? Acela nu este tot un aur al munţilor, care dispare încet încet? Şi nu spune nimeni nimic. Aş vrea ca cei din Piaţa Universităţii să se gândească şi la alte avuţii naţionale care se risipesc. Nu numai la aur.”
Viitorul României pare să fie decis la întâmplare, spune Nicolae Furdui-Iancu, arătând cu degetul către guvernele pe care România le-a avut de la Revoluţia din anul 1989 şi până în prezent.
 „De 20 de ani se distruge industria, agricultura şi nu punem nimic în loc. Eu, ca român, mi-aş dori ca Guvernul care este acum la putere, dar şi cele care vor veni să aibă o strategie pe termen lung şi să ştim, să ni se spună tuturor încotro ne îndreptăm”, spune artistul. „Ce vrem noi să facem din ţara asta? Ce se întâmplă cu viitorul României, încotro ne îndreptăm? Dezvoltăm agricultura, dezvoltăm industria, turismul...? Pe ce mergem noi în viitor? Eu cred că nimeni nu ştie. Mergem aşa haotic, de azi pe mâine, ce-o fi, o fi”.

de Adriana Stanca

Momentul în care Neagu Djuvara devine ridicol. Un impostor oarecare

După apariţia cărţii lui Matei Cazacu nu mai există nici o scuză pentru oricine ştie să citească să mai creadă în teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor. Neagu Djuvara este demascat ca un impostor oarecare şi nimic mai mult. M-am bucurat când a apărut cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”, dar după ce am citit-o am râs cu lacrimi.

Să vă explic. Raţionamentul lui Neagu Djuvara se sprijină pe câţiva piloni. Cel mai zdravăn dintre ei spune aşa: cumanii erau catolici, Basarab (ca şi taică-său – Negru vodă/ Thocomerius – şi fiu-său Nicolae Alexandru) era catolic ergo Basarab era cuman. Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan iau pe rând documentele citate de Neagu Djuvara ca argumente pentru afirmaţia „Basarab Întemeietorul era catolic” şi demonstrează că „revoluţionarul” istoriografiei române fie le citează trunchiat, fie nu le înţelege. Apoi mai sunt adăugate câteva documente (despre care Neagu Djuvara cu greu poate spune că nu le cunoştea!) care arată cât se poate de limpede că Basarab a fost ortodox. Însă lovitura finală este alta.

Neagu Djuvara a citat în sprijinul teoriei sale o serie de legende referitoare la Negru vodă. Doar că le-a citat trunchiat. În aceste legende (încă o dată, cunoscute de Neagu Djuvara şi folosite în demonstraţia sa!) se spune că Negru vodă/ Thocomerius a fost căsătorit cu doamna Marghita, catolică de felul ei. Ei, pe când Negru vodă/ Thocomerius era plecat să se lupte cu tătarii, doamna Marghita s-a apucat de construit biserici catolice. Întors din bătălie, Negru vodă/ Thocomerius a pus mâna şi a dărâmat bisericile catolice construite de nevastă-sa. Catolic?!?!

Problema este că Neagu Djuvara a ales din aceste legende (ca şi din alte surse, mai ales documentare) doar ce i-a convenit şi a lăsat deoparte fragmentele care nu se mai potriveau cu teoria sa. O găinărie şi nimic mai mult. După ce şi-a lansat cu surle şi trâmbiţe teoria cumană, Neagu Djuvara a fost mângâiat pe creştet de câţiva istorici care nu au vrut să-l facă de râs. Însă „spărgătorul de gheaţă” cum îi place să-ţi spună nu a înţeles mesajul, a insistat cu ideile sale, ba s-a şi dat jignit. Sunt curios dacă şi ce va răspunde la argumentaţia din cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” – pe care o puteţi găsi la librăria Elefant (mai ieftină online decât din librăriile clasice!). 

Sursa: Bellum omnium - blogul lui George Damian

 

Papa Francisc: Biserica se poate prăbuşi dacă nu renunţă la obsesia pentru avorturi, homosexualitate şi contracepţie

TIZIANA_FABI_AFP_MEDIAFAX

Biserica Catolică se poate prăbuşi „ca o casă de cărţi de joc” dacă nu renunţă la obsesia sa pentru avorturi, homosexualitate şi contracepţie, a avertizat Papa Francisc, într-un interviu-eveniment acordat unui număr de 16 publicaţii iezuite din lumea întreagă. Suveranul pontif şi-a reafirmat dorinţa de a reforma Biserica, transmite Daily Mail.
Papa a a făcut aceste declaraţii în timpul unui interviu de 12.000 de cuvinte acordat după şase luni de activitate în fruntea Bisericii Catolice. „Nu este necesar să vorbim despre aceste probleme de fiecare dată. Nu putem insista pe problemele legate de avort, homosexualitate şi metodele contraceptive”, a declarat Papa, avertizând că Biserica pe care o păstoreşte are nevoie să găsească un nou echilibru.
La fel ca în numeroase alte ocazii din ultimele luni, Francisc a demonstrat încă o dată că se abate de la tradiţia comportamentului şi limbajului pontifical, atingând o serie de teme considerate tabu de predecesorii săi. Mai mult, pontiful s-a declarat un păcătos, subliniind că „aceasta este cea mai bună definiţie” a tipului de om care este el. „Nu este o figură de stil. Sunt un păcătos”, a mai spus Francisc.

Sursa: Gandul

27 septembrie - 2 ani de la nasterea in Ceruri a Parintelui Adrian Fageteanu. Minuni in viata Parintelui.

“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,) oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume - nici omenesc, nici militar - nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.

Sursa: Alternativa

Din cuvântările nescrise ale Părintelui Justin: „Rugăciunea – pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru”

Principiul unităţii la români
 

Un popor atâta există cât trăieşte Evanghelia. Dar vrăjmaşii neamului nostru au ştiut să ne dezmoştenească de formele acestea ale noastre. Că vedeţi prea bine, când vor să scoată religia din şcoală, când icoana, şi unde mai punem că, înşişi fiii noştri sunt cei care ajută la acest dezastru religios şi moral. Pentru că învăţătorul nostru, ca să îşi poate avea postul acolo, zice:  „Da, nu mai e nevoie, să întrebăm poporul. Are nevoie de religie în şcoală?” „N-are nevoie”. Şi împreună cu domnul învăţător o dă la o parte din şcoală.

Noi nu avem nici cea mai elementară concepţie despre unitate, despre rezistenţa noastră în unitate. Noi suntem foarte dispersaţi. Nu poţi uni un român, doi, trei, patru şi nu mai este această unitate pentru că nu mai este aceeaşi silinţă, nu mai este aceeaşi gândire, nu mai este aceeaşi simţire. Că dacă vezi pe unul că posteşte şi dacă scoţi tu la serviciu, acolo  la ora mesei, un borcan de zacuscă sau nişte sarmale, ceilalţi se iau de tine: „A, tu posteşti, tu eşti mare evlavios”. Şi aşa de două, trei ori, până nu mai vine nici el cu fasolea şi se modernizează.  Să luăm un exemplu de la străini: evreii există în istorie de 7000 de ani. Datorită cărui fapt? A unităţii lor. Oriunde ar fi, un evreu în Australia, dacă a primit o palmă de la un australian, sau o palmă în România, într-o oră ştie tot globul că a fost maltratat.

Şi Polonia, şi Ungaria, şi Cehoslovacia şi Germania au trăit acelaşi regim de comunism. Dar care a fost poziţia acestor popoare? Unitatea între ei. Au ieşit femeile cu copiii în braţe în faţa tancurilor ruseşti şi au ridicat urgia roşie. Când au văzut ruşii asemenea încercări, au slăbit şi le-au dat deplină libertate. De ce? Datorită unităţii şi bărbăţiei lor. Dacă un preot catolic spune: „Acum de Paşti, toate casele într-o săptămână să fie vopsite cu albastru”. Se pune vopseaua în var şi gata, să ştiţi că aşa se face. Apoi la noi poate să spună popa de 70 de ori. El zice, el aude. De ce? Pentru că respectul şi autoritatea noastră nu mai sunt aceleaşi unul faţă de celălalt. Pentru că nu mai este la locul lui nici preotul, nici doctorul, nici credinciosul. S-au deformat toate lucrurile, s-au modernizat.

Nu mai e nevoie acum să mai pui 2-3 miliţieni după un cetăţean sau să mai pui o companie de oameni ca să păzeşti un sat. Nu, îi pui armătura asta pe el şi merge înainte. Păi dacă am fi noi uniţi: „Păi, stai măi, ce faci cu oţelul ăsta pe mine?” Dacă ar fi să întrebi…Uitaţi de pildă acum suntem obligaţi să luăm cip. Dar dacă ar spune toţi: „Măi, ia să nu luăm cipul!” S-ar înţelege între ei şi să vezi că paralizează la un moment dat tot sistemul şi atunci te cheamă ei: „Vino, măi, să-ţi dau carnet fără cip, dar numai angajează-l la treabă aicea, că am nevoie de el”. Dar cu cine să faci treabă? Că fiecare cu ale lui: „nu mă bag, nu mă interesează”… Şi această nepăsare atrage după sine tot conflictul acesta. Şi faptul că nu ştim de unde venim şi unde mergem este şi din cauza necredinţei noastre.

Românul şi comunismul

Eu unul am rămas foarte adânc impresionat de frumuseţea şi slujba şi mulţimea credincioşilor de astăzi de aici din comună, din Negreşti şi m-am gândit că într-adevăr mai sunt oameni, mai sunt şi oameni care mai trăiesc viaţa adevărată, pe care aceşti creştini o duc cu traista lor, cu desagii lor, cu nevoinţa lor, cu postul lor, cu rugăciunea lor, cu biserica lor.

Pe ţăran nu-l interesa dacă se face şedinţă de partid. El îşi vedea de biserică. Şi apoi venea şi secretarul de partid pe la ora 9, 10, mai bea şi el un pahar de vin alb, mai sta şi el colea cu noi, şi s-a terminat, nu mai mergea la treabă… Căci să ştiţi, românul n-a fost comunist. A fost omul de muncă, omul de cinste, de corectitudine. Pentru dânsul cinstea era mai mare decât orice, cuvântul era mai mare decât orice. Chiar şi membrii de partid veneau, aşa mai pe ascuns, la biserică. Eram de vreo câţiva ani la mănăstirea Bistriţa şi se făcea acolo nunta fiului unui împuternicit. Securitatea avea o ramură care se ocupa în mod special de mănăstiri. Acest împuternicit pe Mitropolia Moldovei îşi cununa băiatul în biserică, dar umbla pe afară pe lângă zidurile bisericii. „Ce faceţi, domnule? Aveţi nuntă? Urări de bine şi felicitări”. De aceea şi românii noştri nu au fost ei nişte comunişti convinşi. Că la noi în 1944, când a venit armata roşie, aveam nouă membri de partid dintre care doar unul singur era român…

„Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”

Vă mulţumesc dumneavoastră că m-aţi putut suporta să vă spun câteva cuvinte. Şi vreau să vă spun ca o completare. La 30 ianuarie, când eram în colonia de muncă de la Periprava, şi am intrat până aproape la brâu în apă de am scos snopii aceia mari de stuf, după ce i-am adus cu greu la mal – deodată s-a încălzit, un soare ce-a ieşit, de parcă era în luna august. Caraliii: „Bandiţilor, dezbrăcaţi-vă şi întindeţi hainele la uscat”. Şi într-adevăr ne-am dezbrăcat, am uscat tot, ieşeau aburi de pe noi, şi ne-am echipat, am mers spre celule. Şi le-am dat în sfârşit o lecţie acestor oameni, acestor caralii. Că nu era nevoie să meargă decât un caraliu la 80-100 de oameni. Pentru că au realizat şi ei că nu eram nişte oameni periculoşi, nişte borfaşi şi nu reprezentam un pericol.

Se spunea despre deţinuţii politici că sunt cei mai periculoşi oameni, să se aibă grijă ca în mină să nu stea singuri, să nu se disperseze, să fie câte doi, trei împreună. Şi să nu vorbească între ei că e foc. Ei, când au văzut ei, că acolo în mină[2] ne adresam cu respect unul altuia când aveam nevoie de scule: „Măi, părinte, hai până acolo; părinte dă-mi o rangă; domn profesor, dă-mi cutare”… Şi caraliii şi-au zis: „Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”. Şi nu aveau voie să vorbească cu noi pentru nimic în lume. I-am întrebat: „Dar de ce nu vorbiţi cu noi?” Nu ne-au răspuns îndată, după vreo două săptămâni: „Ei, de ce? Pentru că sunteţi bandiţi şi ne puteţi lămuri şi dacă ne lămuriţi nu mai avem ce face, trebuie să ne luăm bagajul”… De aceea nu aveau voie să vorbească cu noi. „Voi vă sfătuiţi să vă faceţi avion, să vă faceţi legături cu americanii, de aceea, nu vă lăsăm noi”…

Ce era interesant la oamenii aceştia simpli, gardienii, că veneau la inspecţie dimineaţa sau seara şi căutau să vadă prin celulele noastre dacă sunt cuie. Domnule, puteai să ai în celulă grenade, puteai să ai un tanc, nu-i interesa, ci cuie; pentru că aşa li se spunea la şedinţa lor de partid, cu o seară înainte, cuie trebuie să caute la controlul acesta… Şi într-adevăr aflau câte o cruciuliţă la noi pe care o sculptam pe câte o bentiţă, un cuişor, aşa, şi li se părea lor foarte interesant. Ei bine, nu căutau decât cuie. Intrau a doua zi şi întrebau: „Aveţi cumva sârme?” „N-avem”. „N-aveţi, ia să mergem să vedem”… Şi căutau sârme. Puteai să ai cuie, să ai sculpturi, nu-i interesa: ce li se spunea la şedinţă, aceea căutau.

Continuare în Revista Atitudini

 

Sfantul Siluan Athonitul: Despre războiul duhovnicesc. Marea ştiinţă

[...] Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas. Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gînd desfrînat şi nu-l depărtezi de îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune. Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu. Dacă-ţi împlineşti voia proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi urîtul intră în sufletul tău. Dacă urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpînire pe tine. Dar dacă faci bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei. Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobîndi pace în sufletul tău. Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobîndeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul îţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfînt. Iar cînd te smereşti întru totul, atunci afli odihna desăvîrşită în Dumnezeu.

Cînd sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Cînd simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pămînt, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoarea lui ia sfîrşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gînduri rele vin şi frămîntă sufletul.[...]

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu mult, ci vă rog numai aceasta: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gîndi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor; dar nu întîrzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubire frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate Domnul dă harul Său. Încearcă cu tine însuţi: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate şi într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovniceşti ale iubirii sînt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur cuvînt bun sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumnezeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău. Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost învăţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. În fiecare secundă simte mila Lui, astfel încît, chiar dacă vorbeşte cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit şi, din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii, sufletul îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi. Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate. [...]

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor şi, cînd îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau. Dacă ţi se întîmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăimînta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sînt un mare păcătos” şi demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul cînd te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El. Chiar dacă îl vezi limpede pe satan şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sînt mai rău decît toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înăuntrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh umilit (Psalmi 50, 18) şi negreşit Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; şi cînd sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihnă desăvîrşită. Aşa este războiul pe care îl duce omul toată viaţa. Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfînt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducîndu-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mîndriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin cîte puţin. Ascultătorul care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta. [...]

Cine poate înţelege Raiul? Îl poate înţelege în parte cine poartă în el pe Sfîntul Duh, pentru că Raiul este Împărăţia Duhului Sfînt şi Duhul Sfînt în cer şi pe pămînt este Acelaşi. Gîndeam în mine însumi: „Sînt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfînt. Duhul Sfînt e mai dulce decît tot ce e pămîntesc. Este hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfînt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeţi-mă, copiii mei, unde e satana, acolo voi fi şi eu.” Un curelar din Alexandria gîndea: „Toţi se vor mîntui, eu singur voi pieri” şi Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinţii au dus o luptă încrîncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gîndească smerit despre ei înşişi, şi pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi cînd ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar cînd uit de aceasta, atunci îmi vin gînduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gîndeam: „Sînt pămînt, şi încă pămînt păcătos.” Dar Domnul mi-a arătat mila Sa şi mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi sînt un ticălos, Domnul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar cînd îl voi întîlni, voi zice sufletului meu : Uită-te la El, nu-L pierde, să nu ţi se întîmple ceva mai rău (Ioan 5, 14), pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci cînd pierde harul Duhului Sfînt.

Credeţi-mă, scriu înaintea feţei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaşte. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim pururea. Iată, Domnul smereşte cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie el era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît toţi, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul şi Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît el. Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei. Sfîntul Tihon din Zadonsk a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă şi i-a zis: „Nu te trufi cu înţelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereşte pe Sfinţi, ca ei să rămînă smeriţi pînă la sfîrşit. Cu atît mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobîndească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfînt. În smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi blîndeţe, şi înfrînare, şi ascultare, şi îndelungă-răbdare, şi toate virtuţile sînt cuprinse în ea.[...]

Cît trăim pe pămînt trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai chinuitor decît toate este să ne omorîm trupul pentru Dumnezeu şi să ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţa, pe care ne-o însuşim degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decît toţi şi să ne osîndim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi cîştigă plînsul pocăinţei din care se naşte bucuria. Este bine să ne obişnuim sufletul să gîndească: în focul iadului voi arde. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznădejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gîndească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osîndim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobîndim duh umilit şi înfrînt şi atunci vor pieri toate gîndurile şi mintea se va curaţi. Dar înainte de aceasta trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţă (asceză) după puterile lui. [...]