Sfantul Ioan Gura de Aur despre caderea Ierusalimului, antihrist si A Doua Venire a lui Hristos

După ce a vorbit de nenorocirile ce vor veni peste Ierusalim, de luptele pe care aveau să le ducă apostolii şi după ce le-a spus că vor rămîne nebiruiţi şi că vor străbate toată lumea, Hristos le vorbeşte din nou de nenorocirile iudaice, arătînd că atunci cînd apostolii vor fi stră­luciţi, învăţînd toată lumea, iudeii vor fi în necazuri şi supărări.

Uită-te cum înfăţişează războiul iudaic! Zugrăveşte grozăvia lui prin fapte în aparenţă mici. _>rAtunci, spune El, cei din Iudeea să fugă în munţi".

-     Cînd ,Atunci"?

-     Cînd se vor întîmplă acestea, cînd „urîciunea pustiirii va sta în locul cel sfînt"¹. Mie mi se pare că aici vorbeşte de oştirile romane. „Fugiţi, dar, atunci, le spune Domnul. Atunci nu mai este nici o nădejde de scăpare".

Pentru că se întîmplase de multe ori ca iudeii să scape din războaie grele, de pildă pe timpul lui Senahirim^[2] şi pe timpul lui Antioh^[3] - că atunci au intrat oştiri străine în Ierusalim şi templul a fost ocupat, dar Macabeii au pus pe fugă pe duşmani şi au prefăcut înfrîngerea în victo­rie -, deci ca ucenicii să nu creadă că şi în acest război lucrurile vor lua tot o astfel de întorsătură, Hristos îi opreşte să nutrească aceste nădejdi. „Ar fi de dorit, le spune El, ca să scăpaţi numai cu trupul gol!" De aceea nu-i lasă pe cei de pe acoperiş să intre în casă să-şi ia hainele; arată prin asta că nimeni nu poate scăpa de aceste nenorociri, pentru că nenoroci­rile sînt fară de ieşire, pentru că va pieri neapărat cel surprins de ele. Aceasta e pricina că vorbeşte şi de cel din ţarină, zicînd: „Nici el să nu se întoarcă să-şi ia hainele lui". Dacă trebuie să fugă cei ce sînt în Ierusalim, cu atît mai mult nu trebuie să-şi caute scăparea în Ierusalim cei ce sînt pe cîmp.

„ Vai de cele ce vor avea în pîntece şi vor alăpta!"^[4]

Vai de cele ce vor avea în pîntece, pentru că sînt mai greoaie, pentru că nu pot fugi cu uşurinţă, împovărate fiind de povara sarcinii. Vai de cele ce vor alăpta, pentru că, legate fiind de lanţul dragostei de copii, n-au să poată să se salveze împreună cu cei pe care-i alăptează. Poţi uşor să-ţi laşi averile şi să fugi; poţi uşor să-ţi pui în siguranţă ave­rile şi hainele; dar cum poţi să înăbuşi glasul sîngelui, cum poate fi uşoară cea însărcinată, cum poate femeia care alăptează să-şi pără­sească pruncul ei?

Apoi Hristos, tot pentru a arăta grozăvia nenorocirii, spune:

„Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta. Că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum, nici nu va mai fi"^[5].

Vezi că Hristos adresează aceste cuvinte iudeilor şi că vorbeşte de nenorocirile acelea ce vor veni peste ei? Le adresează iudeilor, pentru că apostolii nu păzeau sîmbăta şi nici nu vor fi în Ierusalim cînd Vespa­sian va dezlănţui aceste nenorociri. Cei mai mulţi dintre ei plecaseră înainte de pe lumea aceasta, iar dacă mai rămăsese în viaţă careva era atunci în alte părţi ale lumii.

-     Dar pentru ce să nu fie fuga lor nici iarna, nici sîmbăta?

-     Să nu fie iarna, din pricina greutăţii timpului; sîmbăta, din pri­cina puterii legii. Pentru că era nevoie de fugă - şi de o fugă la repezeală - şi pentru că iudeii nu puteau fugi sîmbăta din pricina legii şi nici iarna, din pricina greutăţii timpului, de aceea Hristos a spus: ,Rugaţi-vă, că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost, nici va mai fi".

Să nu socotească cineva că aceste cuvinte sînt o exagerare! Să afle adevărul spuselor lui Hristos din scrierile lui Iosif Flaviu! Că nimeni nu poate spune despre Iosif Flaviu că, fiind creştin, a exagerat înadins tra­gedia iudeilor, pentru a întări spusele lui Hristos. Nu! Iosif Flaviu a fost iudeu - şi un iudeu habotnic - rîvnitor al legii, unul dintre iudeii de după venirea lui Hristos.

-     Ce spune Iosif?

-    Spune că nenorocirile acelea au întrecut nenorocirile oricărei tra­gedii; că a fost un război cum nu s-a mai abătut niciodată unul ca acesta peste poporul iudeu. Atît de mare era foametea, că mamele îşi mîncau proprii copii şi că se luptau unele cu altele ca să-şi mănînce copiii. Mai spune că mulţi morţi au fost spintecaţi ca să li se mănînce măruntaiele⁷.

Cu plăcere i-aş întreba pe iudei: Pentru ce a venit peste ei mînia aceasta aşa de cumplită a lui Dumnezeu, mai cumplită decît toate cele ce au fost mai înainte, nu numai în Iudeea, ci în întreaga lume? Nu e lămurit că hotărîrea aceasta dumnezeiască este din pricina răstignirii lui Hristos? Toţi o vor spune; iar odată cu toţi şi mai presus de toţi ade­vărul lucrurilor. Gîndeşte-te cît de cumplite au fost acele nenorociri, cînd ele nu pot sta faţă în faţă nici cu cele din trecut, nici cu cele din vii­tor, cînd nici în întreaga lume, nici în alt timp, din trecut sau din viitor, nu se va putea spune că au mai fost astfel de nenorociri. Şi pe bună dreptate, că nici n-a mai îndrăznit vreun om, nici înainte de iudei, nici după ei, să mai săvîrşească o faptă atît de nelegiuită şi atît de înfricoşătoare. De aceea a şi spus Domnul: „ Va fi necaz cum n-a mai fost, nici nu va mai fi".

„Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, n-ar mai fi scăpat nici un trup; dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea"^[6].

Prin aceste cuvinte Domnul arată că iudeii erau vrednici de o pedeapsă mai grea decît cea spusă. Prin „zile"înţelege zilele războiului şi ale asediului Ierusalimului. Cu alte cuvinte, Domnul spune aşa: „Dacă războiul romanilor împotriva oraşului ar fi ţinut mai mult, ar fi pierit toţi iudeii" - prin: „nici un trup" Hristos vrea să spună nici un iudeu - „şi cei din Iudeea şi cei din afară de Iudeea". într-adevăr roma­nii n-au pornit război numai împotriva iudeilor din Iudeea, ci împo­triva iudeilor răspîndiţi în întreaga lume; pe toţi îi prigoneau şi-i alun­gau din pricina urii ce le-o purtau.

II

- Pe cine numeşte Domnul aici „aleşi"?

Pe creştinii care trăiau printre iudei în timpul asediului. Ca să nu spună iudeii că acele nenorociri s-au întîmplat din pricina predicăm Evangheliei şi a închinării la Hristos, Domnul arată că nu numai că nu sînt creştinii pricina acelor nenorociri, ci, dimpotrivă, dacă n-ar fi fost creştinii ar fi pierit toţi pînă la unul. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit să se prelungească războirii, n-ar mai fi rămas nici urmă de iudeu. Dar ca să nu piară împreună cu iudeii cei necredincioşi şi iudeii care se făcuseră creştini, Hristos a stins repede lupta şi a pus capăt războiului. Pentru aceea a spus: ,Dar pentru cei aleşi se vor scurta zalele acelea". Domnul a grăit aşa ca să mîngîie pe creştinii care trăiau printre iudeii asediaţi, ca să le uşureze sufletul şi să nu se teamă că vor pieri şi ei împreună cu iudeii. Dacă aici pe pămînt Dumnezeu are atîta purtare de grijă de aleşii Săi, că pentru ei mîngîie şi pe alţii, şi că pentru creştini mai rămîn resturi din iudeii necredincioşi, gîndeşte-te cîtă cinste vor avea aleşii Săi pe vremea cununilor? Hristos îi mîngîie să nu fie îndu­
reraţi din pricina acestor nenorociri. Da, şi iudeii vor suferi la fel cu ei, dar cu nici un folos, ci spre răul sufletului lor. Hristos nu numai că-i mîngîie pe ucenici, ci îi şi îndepărtează pe nebăgate de seamă şi pe nesimţite de obiceiurile iudaice. într-adevăr, dacă nu va mai fi vreo schimbare şi nici templul nu va mai fi înălţat şi nu va mai rămîne în picioare, atunci este evident că va înceta şi legea. Hristos n-a spus lămu­rit aceasta, dar prin pieirea desăvîrşită a templului a lăsat să se înţeleagă asta. N-a spus-o lămurit ca să nu-i înspăimînte înainte de vreme; de aceea nici n-a vorbit la început de aceste nenorociri, ci, văitînd mai întîi Ierusalimul, i-a făcut pe ucenici să-I arate clădirile tem­plului şi să-L întrebe, pentru ca El, răspunzîndu-le, aşa-zicînd la între­bare, să le prezinte toate cele ce se vor întîmplă în viitor. Tu însă uită-mi-te la rînduiaia făcută de Duhul Sfînt, că de toate acestea n-a scris nimic evanghelistul Ioan, ca să nu se creadă că le-a scris cunoscînd isto­ria celor petrecute - că Ioan a trăit multă vreme după cucerirea Ierusali­mului -, ci au scris evangheliştii care au murit înainte de căderea Ieru­salimului şi n-au văzut grozăviile războiului iudaic, ca din toate părţile să strălucească tăria profeţiei lui Hristos.

„Atunci de vă va zice cineva: „Iată aici este Hristos sau acolo", să nu credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi. Iată v-am spus vouă de mai înainte. Deci dacă vă vor zice: „Iată este în pustie", să nu ieşiţi! Iată este în cămări!", să nu credeţi. Că precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo se vor aduna şi vulturii"^[7].

După ce a terminat de vorbit de Ierusalim, Hristos trece la venirea Lui cea viitoare şi vorbeşte de semnele premergătoare ale acesteia, folo­sitoare nu numai ucenicilor Săi, ci şi nouă şi tuturor ce vor fi după noi.

-                   Cînd „atunci"?

-     Aici, după cum am spus de multe ori, cuvîntul „atunci" nu arată continuarea timpului celor spuse mai înainte. Cînd voia să spună că un fapt vine îndată după alt fapt, Hristos adaugă: Indată după necazul ace­lor zile"; aici însă nu grăieşte aşa, ci spune: „atunci"; nu arată cele ce se vor întîmplă după căderea Ierusalimului, ci cele ce se vor întîmplă în timpul în care aveau să se întîmple cele despre care avea să vorbească. Tot aşa şi cînd evanghelistul spune: „în zilele acelea a venit Ioan Botezăto­rul"⁷⁰ nu vorbeşte de timpul imediat următor, ci de timpul de mai tîrziu, după mulţi ani, în care s-au întîmplat acelea despre care avea să vor­bească. într-adevăr după ce a vorbit de naşterea lui Hristos, de venirea
magilor şi de moartea lui Irod, evanghelistul spune îndată: ,In zilele ace­lea a venit Ioan Botezătorul", deşi trecuseră treizeci de ani. Scriptura are obiceiul să folosească acest mod de istorisire. Tot aşa şi aici, Hristos, trecînd peste tot timpul de la căderea Ierusalimului pînă la începuturile sfîrşitului lumii, vorbeşte de timpul care e cu puţin înainte de sfîrşitul lumii. ,,Atunci de vă va zice cineva: „Iată Hristos este aici sau acolo", să nu cre­deţi". Deocamdată Hristos îi face atenţi pe ucenicii Săi asupra locului, vorbindu-le de caracteristicile venirii Lui şi de semnele hristoşilor min­cinoşi. Le spune că venirea Sa de atunci nu va fi aşa cum s-a arătat la întîia Sa venire în Betleem, nu va fi într-un colţ mic al lumii, ca să nu-L ştie nimeni la început, ci va fi vădită şi cu toată strălucirea, încît nu va mai fi nevoie să o mai vestească cineva. Nu e mic semnul acesta de a nu veni pe neştiute. Observă că acum nu mai vorbeşte de război - că acum cuvîntul Său se ocupă de venirea Lui -, ci despre cei care vor încerca să amăgească pe oameni. Unii îi vor înşela pe mulţi pe vremea apostolilor - „că vor veni şi vor înşela pe mulţi" alţii îi vor înşela înainte de a doua Lui venire; aceştia din urmă vor fi mai răi decît cei dintîi, că „vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi". Aici Hris­tos vorbeşte de antihrist şi arată că unii chiar îi vor sluji lui. De antihrist vorbeşte şi Pavel la fel. După ce l-a numit „omul păcatului"şi „Fiul pier­zării , a adăugat: _>rA cărui venire este după lucrarea satanei, cu toată pute­rea şi cu semne şi cu minuni mincinoase şi cu toată amăgirea nedreptăţii la cei ce pier"^[8]. Şi uită-te cum le spune Hristos să se ferească! „Să nu ieşiţi în pustie, să nu intraţi în cămări"! N-a spus: „Plecaţi după el, dar să nu-l credeţi", ci: „Să nu ieşiţi şi nici să nu plecaţi după el! Că mare va fi atunci înşelăciunea, pentru că se vor face şi minuni spre a înşela pe oameni".

III

Aşadar, după ce Hristos a spus cum va veni antihrist, şi că va veni într-un loc anumit, spune cum va veni şi El.

-     Cum va veni El?

-   ,După cum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo şi vulturii".

-     Cum se arată fulgerul?

-   Fulgerul n-are nevoie de vestitor, n-are nevoie de predicator, ci se arată într-o clipită de ochi şi celor ce stau în case şi celor din cămări, pe faţa întregului pămînt. Aşa va fi şi venirea lui Hristos: se va arăta dintr-o dată pretutindeni prin strălucirea slavei Sale.

Vorbeşte apoi şi de un alt semn: „Unde va fi stirvul, acolo şi vultu­rii". Prin aceste cuvinte arată mulţimea îngerilor, a mucenicilor, a tutu­ror sfinţilor.

»

Apoi vorbeşte de minuni înfricoşătoare.

-     Care sînt aceste minuni?

„îndată după necazul acelor zile, spune el, soarele se va întuneca'"³.

-     Despre necazul căror zile vorbeşte?

-     Despre necazul zilelor din timpul lui antihrist şi a profeţilor min­cinoşi. Va fi atunci necaz mare, pentru că vor fi mulţi înşelători. Dar zilele acestea nu vor ţine multă vreme. Dacă războiul iudaic s-a scurtat pentru cei aleşi, cu mult mai mult încercarea aceasta se va scurta tot pentru cei aleşi. De aceea n-a spus: „După necazul", ci: „îndată după neca­zul acelor zile soarele se va întuneca că toate se vor petrece cam în acelaşi timp. Profeţii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi vor veni şi vor tulbura lumea; dar îndată va veni şi Hristos şi nu mică tulburare va cuprinde atunci lumea.

-     Dar cum va veni?

-    însăşi natura se va schimba: „Soarele se va întuneca nu va dispă­rea, dar lumina lui va fi biruită de lumina venirii Lui.

„Stelele vor cădea"^[9].

Căci ce nevoie va mai fi de ele, cînd nu va mai fi noapte?

„Şi puterile cerurilor se vor clătina"^[10].

Şi pe bună dreptate, cînd văd că se face o atît de mare schimbare! Dacă puterile cerurilor s-au cutremurat şi s-au minunat atîta cînd s-au făcut stelele - că atunci cînd „s-au făcut stelele, spune Dumnezeu, M-au lăudat cu glas mare toţi îngerii"^[11] -, cu mult mai mult văzînd că toată natura se schimbă, că oamenii dau socoteală, că toată lumea stă înain­tea înfricoşătorului scaun de judecată, că toţi oamenii de la Adam şi pînă la venirea Lui dau răspuns de cele ce au făcut. Cum, dar, să nu se cutremure, cum să nu se clatine?

_)yAtunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer"^[12].

Adică crucea, care va fi mai strălucitoare decît soarele; soarele se va întuneca şi se va ascunde, iar crucea se va vedea; şi nu s-ar vedea dacă n-ar fi cu mult mai strălucitoare decît razele soarelui!

-     Dar pentru ce se arată semnul acesta?

- Ca să închidă cu covîrşire gura cea neruşinată a iudeilor, Hristos vine cu crucea la judecată, pentru că ea îi este cea mai mare îndreptă­ţire; îşi arată nu numai rănile, ci şi moartea Lui cea de ocară.

,_rAtunci vor plînge seminţiile"¹⁸.

Cînd vor vedea crucea nu va mai fi nevoie de învinuire. Vor plînge seminţiile iudaice pentru că moartea Lui nu le-a folosit la nimic, pentru că au răstignit pe Acela Căruia trebuiau să I se închine.

Ai văzut cît de înfricoşător a descris Hristos venirea Lui? Ai văzut cum a trezit cugetele ucenicilor Săi? De aceea vorbeşte mai întîi de păr­ţile dureroase ale venirii Lui, apoi de cele frumoase, pentru ca şi prin aceasta să-i mîngîie pe ucenici şi să-i liniştească. Le aminteşte din nou de patimile şi învierea Lui şi, cu strălucit chip, le aduce aminte de cru­cea Lui, ca să nu se ruşineze, nici să se îndurereze, pentru că El va veni atunci avînd înaintea Lui, în loc de alt semn, crucea. Alt profet spune că „vor vedea pe Cel pe Care L-au împuns^[13]. Vor plînge fiindcă vor vedea că El este Acela.

Dar pentru că a pomenit de cruce a adăugat:

„Vor vedea pe Fiul Omului venind", nu pe cruce, ci „pe norii cerului, cu putere şi slavă multă"^[14].

„Să nu socoteşti, spune Domnul, cînd auzi de cruce, că iarăşi e vorba de ceva dureros şi trist!" Nu! Domnul va veni cu putere şi slavă multă. Aduce crucea, ca păcatul iudeilor să se osîndească prin el însuşi. O aduce întocmai ca un om care fiind lovit cu o piatră arată piatra sau haina însîngerată.

Va veni pe nori, aşa cum S-a înălţat; şi seminţiile văzînd aceasta vor plînge. Nenorocirea lor însă nu se va mărgini numai la plînsete, ci plînsul va fi ca să-şi pronunţe ele însele sentinţa, ca să se osîndească sin­gure. Atunci iarăşi

„ Va trimite pe îngerii Lui cu sunet mare de trîmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi de la cele patru vînturi, de la marginile cerurilor pînă la marginile lor"^[15].

Cînd auzi aceste cuvinte gîndeşte-te la chinul celor ce nu vor fi adu­naţi cu cei aleşi. Că aceia nu vor primi numai osînda de pe lumea de aici, ci şi pe aceasta. Şi după cum Hristos spunea mai înainte că vor zice: „Binecuvîntat Cel Ce vine întru numele Domnului"²², tot aşa şi acum spune: „Că vor plînge". Hristos le vorbise ucenicilor de războaiele cele
groaznice, pentru ca să ştie că pe răstignitorii Lui, în afară de nenorocirile de pe pămînt, îi aşteaptă şi chinurile de dincolo. Ni-i arată plînşi, despărţiţi de cei aleşi şi daţi gheenei. Prin aceste cuvinte Hristos le dă iarăşi curaj ucenici­lor Săi, arătîndu-le de cîte rele vor scăpa şi de cîte bunătăţi se vor bucura.

---

[1]   Matei 24, 16-18.

[2]   IV Regi 18, 13-19, 36.

[3]   I Mac. 6, 17; 7, 4

[4]    Matei 24, 19.

[5]    Matei 24, 20-21.

[6] Matei 24, 22.

!). Matei 24, 23 28.

[8]       11 Tes. 2, î) 10.

[9]       Matei 24, 29.

[10]     Matei ^l24, '29.

Ifi. Iov 38, 7.

[12] Mat fi 21, :»<>.

[12] Matei 24, 30.

1!). Zah. 12, 10.

[14]     Matei 24, 30.

[15]     Matei 24, 31.

 

Sursa: 

http://doktorkingduke.blogspot.ro/2014/03/din-sfantul-ioan-gura-de-aur-omilii-la_59.html

Predica a Parintelui Petroniu Tanase la Sfanta si Marea Marti

Sfanta si Marea Marti ne pregateste pentru intrarea in camara Mantuitorului cu doua parabole strict eshatologice - parabola celor zece fecioare si parabola talantilor.

Prima pilda asemuieste intrarea in viata vesnica cu o nunta. Hristos e Mirele Care ne cheama pe toti la ospatul Sau de nunta, precum glasuieste utrenia zilei.

"Mire Hristoase, Care esti cu podoaba mai frumos decat oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospatul cel duhovnicesc al nuntii Tale, dezleaga-ma de chipul cel ticalos al gresealelor mele... si, impodobindu-ma cu frumoasa haina a slavei Tale, fa-ma impreuna sezator luminat la masa imparatiei Tale...”.

Taina nuntii este mare, zice Sf. Ap. Pavel, dar in Hristos si in Biserica. Prin unirea nuntii se implineste intr-un chip nedesavarsit, nazuinta omului dupa vesnicie; prin urmasii sai omul isi prelungeste viata dincolo de hotarele varstei sale. Nunta pamanteasca este insa o icoana stearsa a negraitei bucurii de a fi impreuna cu Mirele Hristos; unirea cu El este vesnica si bucuria fara de margini.

Dar pentru a putea intra impreuna cu Mirele, trebuie indeplinite conditiile aratate in parabola celor zece fecioare: veghere, feciorie si untdelemn in candele. Despre veghere si curatie ne-a invatat pe larg sfanta si marea Luni; acum se staruie indeosebi asupra untdelemnului. Intr-adevar, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul noptii in asteptarea Mirelui; cinci din ele insa, pentru ca au avut untdelemn indeajuns pentru candele au fost numite intelepte si au intrat in camara impreuna cu Mirele; celelalte cinci pentru ca n-au avut grija sa-l cumpere la vreme, si-au pierdut ostenelile fecioriei si ale vegherii; au ramas afara din camara, de aceea au si fost numite nebune. Untdelemnul a fost deci piatra lor de incercare. Ce taina ascunde oare untdelemnul din candelele fecioarelor?

Fecioria are mare pret inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul Hristos S-a nascut din fecioara si a dus viata feciorelnica; Inaintemergatorul si prietenul Sau, Ioan Botezatorul, precum si ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; in viata vesnica, tronul Sau va fi inconjurat de feciorelnici. Pilda celor zece fecioare insa, parca ar vrea sa ne spuna ca fecioria singura nu-i indestulatoare pentru mantuire. Fecioarele cele nebune, desi fecioare, n-au intrat impreuna cu Mirele la nunta.

Sfintii Parinti inteleg prin untdelemnul din candelele fecioarelor, milostenia, ceea ce inseamna ca fecioria, pentru a fi mantuitoare, trebuie unita cu milostenia.

"Mari sunt aripile milosteniei, zice Sf. Ioan Gura de Aur, strabate vazduhul, trece de luna si de soare si de cetele ceresti... si se opreste in fata tronului Dumnezeirii. Oricate pacate vei face, milostenia atarna mai greu decat ele”.

Cuvant in Martea Mare al Sfantului Teofan Zavoratul. Cum sa pasim in urma Domnului si sa ne rastignim impreuna cu Hristos

In Marţea Mare

„Mergând Domnul spre Patima cea de voie, a zis Apostolilor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim, şi Se va da Fiul Omului precum scrie despre Dânsul. Veniţi, dar, şi noi, cu gânduri curate să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim şi să ne omoram pentru Dânsul dinspre desfătările lumeşti". Astfel ne cheamă sfânta Biserică să mergem, să pătimim şi să ne răstignim împreună cu Domnul în aceste zile închinate

pomenirii pătimirilor şi morţii Lui Dumnezeieşti. Ca fii ascultători, aţi luat aminte la această chemare de mamă şi aţi purces pe calea, arătată de ea, a mergerii împreună cu Domnul. Şi îmi rămâne acum nu să vă înduplec la ascultare, ci să numai să doresc, mângâat fiind de ascultarea voastră, ca să duceţi mai deplin şi mai desăvârşit la capăt ceea ce aţi început. Şi, de fapt, dacă vreunul dintre voi ar întreba: „Iată, Biserica ne cheamă acum să mergem împreună cu Domnul, Care Se duce la patima cea de [bună] voie, noi cum să facem asta?", alt răspuns nu ar fi de dat afară de acesta: „Faceţi ceea ce faceţi, numai faceţi aşa cum trebuie - şi veţi merge

împreună cu Domnul".

Iată, voi postiţi, mergeţi la biserică, şi acasă vă rugaţi, aţi lăsat pentru o vreme treburile lumeşti şi petreceţi mai mult timp cu voi înşivă, aţi luat asupra voastră îndeletniciri evlavioase şi pentru aceasta aţi răpit o parte din timp, mai mare sau mai mică, somnului. Faceţi tot aşa. Postirea până acolo unde trupul simţea lipsa îndestulării de mâncare şi băutură, osteneala rugăciunii până la istovirea trupului, înlăturarea obişnuitelor relaţii lumeşti cu silire de sine la îndeletniciri mântuitoare, privegherea în ciuda tuturor lucrurilor ce trag la somn, precum şi multe altele legate de împlinirea pregătirii pentru împărtăşire, alcătuiesc primul pas în urmarea Domnului la răstignire. Este nevoie doar ca această greutate să fie ridicată cu plăcere, fără cruţare de sine. Omul e iubitor de viaţă. O mică împuţinare în mâncare şi lipsa de somn sau o osteneală şi istovire neobişnuită stârnesc tânguirea trupului, şi omului i se pare că se comite o încercare de a i se lua viaţa. Cel ce acum, în ciuda acestei tânguiri, nu doar că nu se lasă în voia autocompătimirii, ci dimpotrivă, se sileşte la ostenelile sus-arătate cu dorinţa de a suferi pentru Hristos, de fiecare dată când face acest lucru face un pas în urma Domnului. Şi trebuie spus că numai unul ca acesta merge împreună cu Domnul. Aşa stau lucrurile în ce vă priveşte?

Dacă da, sunteţi pe calea cea bună; iar dacă nu, îngrijiţi-vă să mai adăugaţi la osteneala pe care toţi o purtaţi dorinţa necruţătoare de a vă chinui trupul pentru Domnul. Prin aceasta veţi aduce ca jertă Domnului iubirea de viaţă, altfel spus veţi duce la împreună-răstignire cu Dânsul trupul vostru, urmând fie chiar şi puţin nevoinţei Lui din grădina

Ghetsimani.

Odată ce aţi început aşa, siliţi-vă să vă apropiaţi şi mai mult de Domnul în mersul vostru în urma Lui. Vreau să spun că ostenindu-vă cu trupul, trebuie să vă osteniţi şi cu sufletul. Chiar dacă trupul şi sufletul alcătuiesc un singur om, după cum ştiţi nu rareori trupul face una, sufletul alta. Deci, aduceţi şi sufletul la conglăsuire cu trupul în ostenelile pe care le purtaţi acum. Postind cu trupul, puneţi şi sufletul să postească: tăiaţi poftele, înăbuşiţi ivirea mişcărilor pătimaşe - mânia, osândirea, îngâmfarea, lăcomia, încăpăţânarea şi celelalte. Ostenindu-vă trupul prin starea la rugăciune aici în biserică ori acasă, osteniţi-vă să staţi cucernic şi cu sufletul înaintea feţei Domnului, în inima voastră, întru luare-aminte la cele ce se cântă şi se citesc, îndepărtaţi zarva acestei vieţi şi însinguraţi-vă cu trupul - împreunaţi cu aceasta neîmprăstierea minţii şi concentrarea în voi înşivă. Puneţi-vă trupul să privegheze - deşteptaţi la priveghere şi duhul, altfel spus năzuinţa vie a osârdiei către Domnul. Vă siliţi la îndeletniciri duhovniceşti - siliţi-vă şi sufletul să aibă dorinţă de ele, dorinţă cu care el nu se poate lăuda întotdeauna. Atunci când faceţi astfel, legaţi prin aceasta sufletul: şi el, obişnuit cu mişcarea şi făptuirea liberă, simţind asupra sa lanţurile, va începe a tânji ca în închisoare şi va înălţa tânguire nemulţumită - dar nu slăbiţi în silirea de sine. Prin aceasta vă asemănaţi cu Domnul când L-au dus legat la judecată - şi deveniţi, prin urmare, şi mai aproape de El în mergerea împreună cu El la patima cea de [bună] voie.

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: „Săptămâna Pătimirilor" (partea 2)

„Privegheaţi şi vă rugaţi”.
Rugăciunea lui Iisus din Ghetsimani, - cea mai presus de fire. Căci aşa s-a concentrat în rugăciune, în faţa morţii pe care o prevedea, încât lacrimile şi sudoarea feţei s-au amestecat cu sânge. O supraomenească sforţare, nu de groaza răstignirii, ci de greutatea de nebănuit a păcatelor omului de la căderea lui până la sfârşitul lui pe pământ. Răscumpărarea omului satanizat, n-o putea face decât un drept, care să sufere el toată pedeapsa păcatului omenesc, ca urmare a dreptăţii dumnezeieşti care apăsa păcatul. În Ghetsimani este începutul răstignirii. Cel drept primeşte să fie strivit de greşeala, păcatul, satanizarea minţii, simţirii şi voinţei fiului Său, omul, pe care El l-a zidit, spre asemănare cu Sine.
De aceea Tatăl, pentru iubirea de oameni, dă morţii pe Fiul Său, în locul omului, ca preţ de răscumpărare de sub robia Satanei. Iisus în Ghetsimani a primit să dea acest preţ. Chiar spusese că pentru aceasta doar, a venit pe pământ.
Nu îi era uşor nici lui Dumnezeu să întoarcă omul din pierzarea în care se cufunda, din ce în ce mai mult.
Să vedem ce va face omul cu răscumpărarea obţinută de Iisus cu preţul vieţii Sale?
Marţi. (tâlcuire omiletică cu tema generală: „să însoţim pe Mântuitorul în săptămâna patimilor”).
„Umblaţi în lumină ca să fiţi fii luminii” (Ioan 12,35-36). [...]
Cum începi să fii fiu al luminii? – cunoscând bine calea lui Iisus, concepţia despre Dumnezeu, despre om, despre suflet, pe care ne-a descoperit-o El. E o cale împotriva păcatelor, a patimilor, chiar dacă aceasta deranjează pe alţii şi-ţi va aduce şi ţie încercări. Dar cei ce-L urmează pe Domnul nu bagă în seamă cât au să plătească, uneori cu sudori de sânge, alteori cu viaţa chiar, apartenenţa sau integrarea lor în creştinism. Fiii luminii, prin simpla lor existenţă ca atare, sunt o mustrare, un ghimpe în ochii fiilor întunericului, pe care aceştia nu-l pot suferi, de aceea toţi cei ce-L iubesc pe Iisus Hristos, prigoniţi vor fi în lumea aceasta (II Timotei 3,12).
A doua treaptă în calea luminii, e aplicarea pildei cu bobul de grâu, care dacă se cruţă să nu moară ca „bob”, el singur rămâne şi nu aduce roadă, iar la judecată va fi osândit.
Moartea pentru Hristos a umplut cerul de sfinţi şi pământul de creştini. A muri pentru Hristos e un har. (A umbla însă „neapărat” după mucenie e o ispită).

 Scurtă lămurire cu privire la cuvintele lui Iisus pe cruce: „Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46; Marcu 15,34)
[...]În ce constă răscumpărarea?
Răscumpărarea constă în primirea unei pedepse a Unuia pentru toţi. Dreptatea lui Dumnezeu este pedeapsa păcatului. Ca să izbăvească Dumnezeu pe oameni de osânda morţii – a morţii fizice şi spirituale – Iisus, Fiul lui Dumnezeu, prin Care „toate s-au făcut ce s-au făcut” deci şi omul, S-a  făcut şi om, luând asupra Sa şi blestemul omului. Ca atare Iisus S-a identificat şi cu tot păcatul neamului omenesc, de la începutul până la sfârşitul lui, şi l-a ţintuit pe cruce.
Suferinţa lui Iisus a fost totală: şi fizică şi spirituală.
Punctul culminant al suferinţei lui Iisus pe cruce a fost acea ascundere a lui Dumnezeu, a Tatălui faţă de Fiu: părăsirea în braţele morţii.
În cuvintele lui Iisus pe cruce:„Dumnezeule, Dumnezeule, căci M-ai părăsit”, e numai strigătul omului, sub copleşitoarea povară a întregului păcat omenesc, care numai de un Om Drept se putea anina.
Iisus putea să-Şi tacă această suferinţă unică în proporţii, dar Răscumpărarea neamului omenesc, atât a celui ce zăcea în „zăpodiile iadului”, cât şi a celui până la sfârşitul lumii, mai constituia şi o Taină a lui Dumnezu, pe care o ţinea ascunsă şi de îngeri şi de oameni şi de îngerii căzuţi.
Astfel, strigătul de părăsire al lui Iisus a fost o undiţă a lui Dumnezu pe care a întins-o iadului şi morţii. Dacă Iisus,  - ca om, nu ca Dumnezu – nu ar fi spus acest cuvânt, iadul nu ar fi îndrăznit asupra Sa. Dar auzind acest cuvânt de părăsire, Iadul L-a socotit şi pe Iisus că ar fi şi El numai om şi ca atare moartea s-a apropiat să-L ia dintre cei vii. Cu toate acestea moartea nu se putea atinge de Drept, de aceea singur Iisus a murit de bunăvoie când a vrut El, pentru că asupra Lui moartea n-a avut nici o putere, ca asupra celorlalţi oameni, de aceea nici nu L-a putut reţine, şi, odată intrat în împărăţia morţii, nu L-a putut opri să dezlege pe cei legaţi din veac.
Iadul a fost amăgit de Dumnezu să înghită sufletul lui Iisus – socotindu-L om şi să dea de puterea izbăvitoare din morţi a tuturor drepţilor Vechiului Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că tot iadul a fost prădat şi toate sufletele izbăvite din temniţele lui (În Cuvânt de învăţătură din Noaptea Sfintelor Paşti).[...]
Aceasta era taina: moartea a fost amăgită să înghită Viaţă care i-a sfărâmat puterea. De aceea la Paşti. Ziua Învierii, prăznuim „a morţii omorâre”.
Cu toate acestea vedem că mai este moarte şi după biruinţa lui Iisus asupra morţii. E adevărat, dar moartea lui Iisus a schimbat sensul morţii. Pentru creştinii trăitori de Hristos moartea fizică nu mai este o pedeapsă, ci dimpotivă o biruinţă asupra morţii. Noi putem să nu ne mai temem de moarte, pentru că Iisus a transformat-o în eliberare de starea de păcat.
După opera de Răscumpărare săvârşită de Iisus pe cruce, moartea fizică nu mai e ajungere în iad, ci trecere de la moarte la Viaţă. Viaţa pământeană, palidă şi plină de suferinţe, e ca o viaţă de moarte faţă de adevărata Viaţă la care mergem după ce părăsim straiele rupte ale acesteia de aici.

Sursa: Episcop-Locţiitor al Daciei Felix, Daniil Stoenescu, < >, Ediţia a II-a, rev- Editura Charisma, Deva, 2009, pp.307-310.

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta si Marea Luni. "Cu ce ochi vom privi noi la Hristos in Ziua Judecatii?"

După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se  va afla acolo neapărat va pieri.

Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.

A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat.

Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte râvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covârşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o ademenea măsură. Aşa de mare a fost foametea, încât mumele îşi sfâşiau copii şi se certau pe carnea lor, morţii se tăiau bucăţi şi se mâncau. Iudeii înşişi trebuie să spună, şi încă mai mult spune adevărul, că această grozavă nenorocire a venit asupra Iudeii pentru omorârea lui Iisus Hristos.

Pentru că aceasta a fost cea mai mare fărădelege din câte s-au săvârşit pe pământ, de aceea şi necazul acela a fost cel mai mare din câte a văzut pământul. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, zice Domnul, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Prin aceasta El arată că iudeii ar fi meritat şi mai mare pedeapsă, iar sub „zilele acelea” înţelege El timpul împresurării, ceea ce va să zică: dacă războiul romanilor ar fi ţinut mai îndelung, toţi iudeii ar fi pierit. Şi el nu înţelege numai pe jidovii cei din ludeea, ci şi pe cei ce erau afară de această ţară, căci pretutindenea pe unde ei vieţuiau, au fost atuncea prigoniţi şi alungaţi, atâta erau ei ele urâţi.

Dar pe cine numeşte Iisus în acest loc: „cei aleşi” ? Pe credincioşii care locuiau între iudei. Adică pentru ca iudeii să nu poată zice că acea nenorocire este o pedeapsă pentru predicarea şi închinarea lui Hristos, de aceea Domnul arată că credincioşii nu numai că n-au fost pricina acelei nenorociri a iudeilor, că mai vârtos aceştia ar fi pierit cu totul, dacă între ei n-ar fi fost nici un creştin. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat războiul să dureze mai îndelung, n-ar fi rămas nici un iudeu, însă Dumnezeu a scurtat războiul, pentru ca cei credincioşi dintre iudei să nu piară împreună cu cei necredincioşi. Si cu privire la aceasta zice Domnul: „Pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Zice aceasta spre a da mângâiere credincioşilor ce locuiau printre iudei, ca să nu se teamă că şi ei vor pieri cu dânşii. Iar dacă Dumnezeu are o astfel de îngrijire pentru cei credincioşi, că pentru dânşii chiar si alţii s-au mântuit, şi pentru creştini au rămas în viaţă şi iudei, de ce cinste mare se vor împărtăşi ei în timpul cununilor (adică în cer) ? Şi el nu numai că îi mângâie, dar îi şi abate treptat de la obiceiurile iudaiceşti; căci când templul nu mai există, fireşte încetează şi legea. Aceasta însă nu o zice lămurit, ci numai arată la ea, vorbind despre pierirea Ierusalimului.

Batalia cu mortii. Dupa atacul la Valeriu Gafencu, Parintele Justin Parvu si Mircea Vulcanescu, aflam ca savantul de talie mondiala George Manu a fost blocat post-mortem la Academia Romana tot de Institutul Elie Wiesel. Lasati-ne mortii in pace!

“O sa se bata cu noi si morti, iar noi o sa fim alaturi de voi ca sa ne aparati. Si morti vom izbandi!” – Parintele Calciu pe patul de moarte, la Spitalul Militar, intr-o ultima confesiune, profetica, facuta fratilor Roncea

Un moroi iesit dintr-o cripta a kominternului bantuie Romania: numele lui din acte este Alexandru Florian. Fiul comisarul ideologic trotkist Radu Florian, coleg de conspiratie cu Ion Iliescu. In acest moment, director al Institutului “Elie Wiesel”. Care, in loc sa se ocupe de holocaustul comis pe teritoriul Romaniei de armata Ungariei si brigazile paramilitare de extremisti maghiari, si de proslavirea grofilor criminali de razboi antisemiti prin statui in toata Transilvania romana, se lupta cu… mortii nostri. Cu bietii fosti detinuti politic – “banditii” anticomunisti -, unii ucisi in inchisorile de exterminare ale regimului de ocupatie sustinut culturnic de… familia sa de comunisti evrei. Este doar un bolnav nostalgic care continua misiunea kominternista de tortionar a tatalui sau, luptandu-se cu mortii fara de aparare? Este doar un evreu dement si ticalos care si-a propus sa starneasca antisemitism prin actiunile sale scelerate de zombi bolsevic cu acoperire guvernamentala? Sau, pur si simpul, Alexandru Florian uraste visceral poporul care ii plateste salariul pentru a ne  injura, simptomatic? Nu stiu! Dar ceva e putred rau de tot pe la Guvernul Romaniei, daca se admite, ca pe banii nostri, sa ne fie insultata si profanata, sistematic, istoria noastra nationala, cu marile varfuri ale ei, de valoare universala.
Primul mort cu care s-a batut vitejeste tovarasul Florian a fost Valeriu Gafencu, tanarul nationalist care si-a dat viata in inchisoarea de la Targu Ocna pentru a salva viata unui evreu: Richard Wurmbrand. Un alt evreu, Nicu Steinhardt, monahul Nicolae de la Rohia, i-a dat numele cu care va intra, intr-o zi, in sinaxare: Sfantul Inchisorilor.
Ei bine, in fata Consiliului Local al orasului Targu Ocna, care ii conferise lui Valeriu Gafencu, prin vot, dat in unanimitate, cetateania de onoare post-mortem, pentru jertfa sa din inchisoare, Alexandru Florian, in calitate sa oficiala de director al Institutului “Elie Wiesel”, a mintit ordinar, sustinand ca tanarul Gafencu, fiul unui artizan, la randul sau martir, al Unirii Basarabiei cu Tara, a fost inculpat pentru diverse fapte imaginare de catre instantele… antonesciene. Si, evident, a fost “antisemit”. Trecand peste ridicolul faptului ca directorul unui Institut care acuza regimul Antonescu de toate crimele pamantului ii invoca Justitia echitabila, iata ca, in realitate, conform documentelor din dosarul lui Valeriu Gafencu de la CNSAS, de fapt, instantele in cauza il achitasera pe elevul basarabean.
Documentele din arhivele CNSAS arata indubitabil ca Alexandru Florian a mintit, a mintit, a mintit. Astfel, Parchetul Militar al Tribunalului Militar Corp IV Armată decide ca „nu se constată că elevul Valeriu Gafencu ar fi activat în mişcarea legionară după dizolvarea partidelor politice”. “Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează vreun text penal şi nici infracţiune la Legea pentru apărarea ordinei în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca prezenta chestiune să fie clasată” – cu rezoluţia “se clasează”, semnată de Comandantul Corpului 4 Armată (vezi documentul aici). Ce poti sa zici acum de Alexandru Florian? Ca e prost sau ticalos? Sau ambele?
Si ce “antisemit” este acela care-si da viata pentru a salva un evreu? In plus, daca purtatorul frumosului nume de Florian se bate si cu marturiile a doi conationali de-ai sai, nu cumva e un fel de antisemit chiar el?
A urmat apoi, la rand, la zidul la care este pusa din nou spre mitraliere istoria nationala, ca in vremurile bolsevice, un alt nemuritor frumos: Parintele nostru Justin Parvu, la randul sau un Sfant, in toata puterea cuvantului si a faptei. Dupa cum noi o stim prea bine si timpul o va dovedi, inclusiv in calendarele ortodoxe. Spre deosebire de speriatii de bombe de la Targu Ocna, Primaria de la Baia Sprie, care se pregatea sa-i confere post-mortem Parintelui Justin cetateania de onoare a orasului, nu s-a lasat influentata de antetul Guvernului folosit in mod abuziv de acest Florian. Raspunsul Primarului Dorin Vasile Pasca ramane antologic in istoria contemporana a luptei pentru apararea valorilor nationale de moroii neo-kominternului, asa ca merita redat integral:
„Abuzurile totalitarismului din cea de a doua jumătate a sec. XX au transformat România într-o imensă puşcărie, în scopul anihilării conştiinţei celor care gândeau altfel decât comuniştii. Tocmai de aceea, spirite luminate ca a arhimandritului Justin Pârvu au avut menirea de a ţine trează conştiinţa naţională.
Practic, părintele Justin Pârvu şi-a împletit destinul cu cel al neamului românesc, luminând ca un far al dreptei credinţe la trezirea conştiinţei de neam. Astăzi, reprezintă ultimul mare mărturisitor al unei generaţii de sacrificiu care s-a jertfit în temniţele comuniste din Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet., Canal şi lagărele de muncă din „Triunghiul morţii” (Baia Sprie, Cavnic, Nistru).
Părintele Justin Pârvu s-a consacrat lui Dumnezeu, neamul său şi marii familii creştine, nu ideologiilor politice. Nu a fost un agitator doctrinar, ci o mare conştiinţă. Zecile de mii de pelerini, prezenţi la înmormântare sa, au confirmat că odată cu trecerea la odihna veşnică s-a născut un sfânt. Practic, prigoana stalinistă l-a desăvârşit întru sfinţenie.
Iată de ce, găsim poziţionarea dumneavoastră, cel puţin inadecvată. Nu credem că a sosit vremea să ne mântuim pe furiş, cu aprobarea cuiva. Diploma de CETĂŢEAN DE ONOARE nu aduce beneficii răposatului arhimandrit, ci, mai degrabă, comunităţii noastre ca recurs la demnitate şi memorie. Filmul documentar „Fericiţi cei prigoniţi” şi demersul nostru civic vor constitui documente pentru cei care au dreptul să ştie dar nu au voie să uite.”
Cu toată consideraţia,
Primar Dorin Vasile Paşca (Documentul aici)

Si in acest caz ne izbim de ridicolul acuzatiei de antisemitism la adresa Parintelui Justin. A spune despre Parintele Justin ca a fost antisemit e ca si cum ai spune aceeasi neghiobie despre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru ca a intrat cu biciul in templu ca sa dea afara “gainarii” evrei din Casa Domnului (apud Parintele Arsenie Boca). Au nu se stie ca Parintele Justin tinea la sanul lui o maica evreica pentru a o salva de durerile batranetilor si pacatele tineretilor? Sau ca in Manastirea de maici ctitorita de el se afla la un loc suflete de tiganci, evreice, unguroaice, sasoaice si, evident, romance, cu toatele mai mult sau mai putin egale intre ele, dar impreuna sub acoperisul Domnului?
Drept credinciosii din Baia Sprie au tinut o foarte frumoasa ceremonie, la fel, apoi, ca si cei de la Aiud, care i-au conferit aceeasi distinctie vrednicului de pomenire Parinte, de la a carui trecere in oastea biruitoare si vesnica se implinesc saptamana aceasta zece luni. Mai mult, la Aiud au fost distinsi post-mortem si martirii Ilarion Felea si Mircea Vulcanescu, ucisi in inchisoarea ungureasca ce promitea sa devina Ierusalimul romanesc.
Aceaste acte de demnitate nationala, initiate si sustinute de mai multe organizatii neguvernamentale impreuna cu colegii nostri ziaristi de la Gazeta de Maramures, probabil l-au scos din minti pe bolnavul maniacal de la Institutul ce poarta numele unui impostor al holocaustului. Altfel nu se explica cum a reusit sa emita o hartie atat de mizerabila prin care cerea Primariei Sector 2 nici mai mult nici mai putin decat – asemenea inaintasilor sai veniti cu tancurile in Romania – demolarea statuii martirului filosof Mircea Vulcanescu, o minte stralucitoare a umanitatii, la fel ca cea a colegului sau, Mircea Eliade, minte de care lumea a fost vitregita brutal prin rapirea, batjocorirea si, intr-un final, anihilarea sa totala, la numai 48 de ani. Un martir care, asemenea lui Valeriu Gafencu, si-a jertfit sanatatea pentru supravietuirea unui alt suflet, mai tanar. In ciuda tuturor chinurilor indurate, Mircea Vulcanescu a avut puterea sa lase drept testament profund crestin dorinta “Sa nu ne razbunati”.
Ce gaura neagra in loc de suflet trebuie sa ai ca sa invoci in 2014 aberatiile dintr-o sentinta sovietica data intr-o tara aflata sub ocupatie si sa ramai bata la martiriul unui geniu al Romaniei, care, ca profesionist desavarsit la locul sau de munca, a adus tone de aur rezervelor statului roman, pe timp de razboi? Mărturia  lui Nicolae Crăcea: “S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.” Cu acest cap isi doreste azi, in mod bestial, Alexandru Florian, sa se joace pe maidanele din Sectorul 2, dupa decapitarea de pe soclu?!
Dar aceasta nu este totul. Acum, la comemorare uciderii, tot la Aiud, a unui alt savant de talie mondiala, George Manu, doctorand al celebrei laureate Nobel Marie Curie si autorul primului Tratat de fizica nucleara din Romania (in 1940!), aflam ca in 2011, cand Academia Romana a dorit sa-si cinsteasca numele si prin primirea post-mortem a marelui roman, tot Alexandru Florian s-a batut curajos cu mortul inchisorilor comuniste, blocand numirea sa, care deja fusese votata si aprobata de Prezidiul Academiei. Si, din nou, tot in baza unor acuzatii totalmente false si anume pretinsul sau antisemitism. Daca Alexandru Florian reuseste sa devina exponentul evreilor tampiti sau ticalosi, din tata-n fiu, iata ca un evreu-roman care face cinste demnitatii nationale a Romaniei este fostul coleg al savantului George Manu, eminentul academician Radu Grigorovici, primul vicepresedinte de dupa 1989 al inaltului for din care a fost dat afara aprioric fizicianul si finul geopolitician antisovietic, ucis la Aiud dupa ce a refuzat sa fie eliberat si transferat la o centrala nucleara in URSS.
Ca sa inteleaga toata lumea ce inseamna cu adevarat un suflet de crestin si raportarea oricui la el, evreul Radu Grigorovici a lasat scrise, la aniversarea a 40 de ani de la moarte lui George Manu, aceste randuri, pe care le prezint in atentia Guvernului Romaniei si a Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania si, de ce nu?, a vreunei alte institutii de specialitate care sa-l trateze pe Alexandru Florian: “Dar adevăratul său merit şi renume, dincolo de orice apartenenţă partinică sau ideologică, rămâne crearea, prin jertfa de sine, a acelei unice Universităţi din Aiud, care avea trei facultăţi: una de dragoste de neam, de omenie şi de bărbăţie; una de dragoste de cinste şi demnitate şi una de dragoste de cunoaştere şi cultură, în frunte cu Rectorul Magnificus Gheorghe Manu.”
Avem un singur cuvant de adaugat: Lasati-ne mortii in pace!

Sursa: Roncea.ro