Cristina Roman despre caracatița rusească cu multiplele ei capete ortodoxe, care are mesaj universal: proiectul Eurasia. Cuvânt al Cuviosului Parinte Iustin Pârvu despre România, despre UE, despre Basarabia și România Mare.

(…) Acesta este motivul pentru care Ortodoxia nu poate niciodată să ia un caracter politic, ca un Vatican al Răsăritului. Centru al unităţii ortodocşilor rămâne în mod neclintit Sfânta Masă şi nu vreun demnitar, fie el şi bisericesc. Recurgerea la mecanismele politice ale lumii acesteia este pentru Ortodoxie nu întărire, ci slăbire. Puterea Ortodoxiei constă în neputinţa mijloacelor ei, iar bogăţia ei în harul dumnezeiesc. (…) Este uşor să inventeze cineva o aşa numită ideologie politică ortodoxă, care va fi, însă, ceva mundan şi născut mort, conducând la continue sciziuni şi ivirea de grupări. Ortodoxia funcţioneaza într-un mod care uneşte şi transformă în totalitate, ca o putere duhovnicească, rugătoare şi luptătoare „pentru viaţa şi mântuirii lumii întregi”. (…) - Pr. Gh. Metallinos.

Cele două decenii și mai bine de ușor dezgheț în relațiile ruso-americane au folosit din plin țărilor care au dorit să se desprindă de “umbra marelui URS(S)” și să intre sub umbrela NATO și/sau a Uniunii Europene. Între acestea se numără România, Bulgaria, Georgia, Republica Moldova, Ucraina, toate caracterizate de încă un numitor comun: religia majoritar ortodoxă.

Ne-au avertizat toți sfinții părinți contemporani că mirajul occidentului are pericolele lui căci unitatea în diversitate (sloganul UE) poate însemna sugrumarea valorilor proprii și adormirea multor conștiințe de dragul binelui comun. Am fugit de binele colectiv ca laitmotiv al comunismului și am dat peste Mamona ciudatelor drepturi ale omului, în care minoritățile (etnice, religioase, sexuale etc.) fac jocurile și politica. În ultimii ani entuziasmul pro-european s-a mai temperat, iar ura față de răsărit s-a mai domolit, drept care am reînceput a privi cu interes fermitatea cu care lideri politici și religioși din Est apără creștinismul în lume,  familia tradițională și spun răspicat pe nume păcatului homosexualității. "În momentele cele mai critice ale istoriei noastre, poporul nostru s-a întors la rădăcini, la religia creştină şi la valorile spirituale", a declarat Putin în "Al doilea botez al Rusiei", un film realizat de Departamentul pentru Comunicare al Bisericii Ortodoxe Ruse. Intervievat, alături de Patriarhul ortodox rus Kiril, Putin a apreciat că Biserica a umplut "vidul moral" creat de absenţa unor repere, după prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, în 1991 și este un “partener” al puterii politice.

Aceasta este o fațetă importantă a contextului în care “marele URS(S)” a decis să iasă din hibernare prin anexarea Crimeei. Occidentul nu recunoaște tratatul de aderare a Peninsulei Crimeea la Rusia, sancționează economic statul rus, iar acesta din urmă amenință cu închiderea robinetului la gaz, după ce a efectuat o majorare a prețului de livrare către Ucraina cu 80%. Ca atare, am intrat pe negândite, sau ne pregătim de un nou Război Rece de durată, cu costuri imense chiar dacă nu se va ajunge la conflict armat. Principalele manevre militare au loc în Marea Neagră, iar România prin baza militară de la Mihail Kogălniceanu este vârf de lance al unui eventual atac aerian.

Asistăm de câteva săptămâni la un război al declarațiilor principalilor lideri politici și religioși. Prin urmare, nu surprinde mesajul de Paști al Patriarhului rus adresat credincioșilor: să se roage pentru ca nimeni să nu poată „distruge Sfânta Rusie“, precizând că astfel de încercări au eşuat în trecut (sursa: voiceofrussia.com). „Din punct de vedere politic, Ucraina este o ţară străină, dar când vine vorba de spiritualitate şi istorie, lucrurile stau diferit. În faţa lui Dumnezeu suntem aceeaşi naţie, practicăm aceeaşi religie ortodoxă, oricât de mult s-a dorit să se creadă altfel“, a spus Patriarhul Kiril.  El a precizat că „minorităţile religioase sunt respectate, dar că vor continua să susţină că Ucraina este o parte integrantă din Sfânta Rusie, o ţară ortodoxă“. Patriarhul Kiril a cerut „tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Ruse“ să se roage în ajunul sărbătorii creştine „pentru ca oamenii din Rusia să trăiască în Ucraina“ pentru ca Domnul să pacifice ţara ucraineană şi să nu permită „un război intern“, pentru a opri intenţiile celor ce doresc să „rupă în bucăţi Sfânta Rusie“ prin mijloace politice sau prin exercitarea puterii, notează aceeaşi sursă.

În aceeaşi seară, a Sfintelor Paști, Patriarhul Filaret al Kievului a declarat: „Ţara care ne-a garantat integritatea teritorială a comis o agresiune. Dumnezeu nu poate să fie de partea răului, de aceea inamicul poporului ucrainean este condamnat la eşec… Hristos a suferit, a murit, apoi a înviat şi a învins răul. La fel va fi şi aici. Dumnezeu ne va ajuta să înviem Ucraina”. Trebuie să precizăm că Patriarhul Filaret este liderul Bisericii Ortodoxe din Kiev – Patriarhia Ucrainei. Patriarhia de Kiev este în schismă cu Biserica Ortodoxă Ucraineană, aflată canonic sub Patriarhia Moscovei. Patriarhia Rusă nu recunoaște statutul canonic al Patriarhiei din Kiev. Mai mult, Biserica Ortodoxă Ucraineană din SUA se află, de exemplu, nu sub jurisdicția Kievului, nici sub cea a Moscovei, ci sub cea a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Deloc întâmplător, Patriarhul ecumenic Bartolomeu a transmis și el un mesaj pentru Ucraina: “Sfânta Mamă şi Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol priveşte către naţiunea ucraineană şi la poporul acesta ca la fiii şi fiicele sale preţioase, născuţi din apele baptismale care au curs prin malurile râului Nipru… De aceea folosim această oportunitate, a celebrării Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, pentru a chema pe toţi credincioşii creştini din Ucraina să menţină unitatea Duhului întru legătura păcii. Împărăţia lui Hristos nu este din lumea aceasta. Vă încurajăm să vă puneţi credinţa în cuvintele psalmistului: Iată cât de bine este şi cât e de frumos să locuiască fraţii în unire”. – doxologia.ro 

Analiștii se întreabă pe bună dreptate dacă actuala ofensivă rusească nu are cumva legătură cu panslavismul. Dimensiunea religioasă adăugată acestei idei ar fi recuperarea Ortodoxiei militante, centru al vieții politice rusești. Cristian Unteanu argumentează citând-o pe Sophie Chautard în cartea sa „L’indispensable de la geopolitique”: „este o mişcare politică care vizează regruparea sub o aceeaşi autoritate a unor naţiuni care au o serie de puncte comune bazându-se pe un anumit număr de factori (religie, limbă, ideologie, etc.). Sorin Bocancea, într-un editorial pentru adevarul.ro citează dictonul biblic: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” și continuă: cu siguranţă, cei doi patriarhi citaţi îl cunosc, aşa cum cunosc şi comenzile puterii politice. Unul vrea să salveze Sfânta Rusie invadatoare de la distrugere, celălalt vrea să ajute Ucraina invadată să învie. Câtă bună intenţie în cele două năzuinţe! Oare ruşii şi ucrainenii simpli ce cred despre spusele celor doi? Oare pentru cei doi contează ce cred cei pe care îi păstoresc?” -

Savuros și virulent este Pr. Savatie Baștovoi într-un articol preluat de timpul.md, privind implicarea nepotrivită a Patriarhului Kiril în conflictul ruso-ucrainean: “Opriți-l pe Patriarh! Patriarhul Kiril riscă să devină mascota războiului care stă să înceapă între Rusia și Ucraina. Coiful său alb, cu cele două aripi care preînchipuie nevinovăția îngerească, au ajuns să fluture ca niște steaguri de luptă, iar gura lui, care până acum grăia cu atâta înflăcărare despre importanța unității ”lumii ruse”, acum a ajuns să vestească intervenția militară în însăși inima slavonității, care este Ucraina. … În cazul Georgiei patriarhul a făcut același lucru, folosind platformele media ale Patriarhiei pentru a îndreptăți războiul împotriva Georgiei, un popor cu creștinism apostolic. Orice război este un rău pentru că seamănă moarte, despărțire, sărăcie, deznădejde, trădare. Cineva din clerul rus a comentat de acum că acolo unde intră războiul, pleacă Biserica. Politica pe care o îmbrățișează patriarhul Kiril ca rus preocupat de soarta tuturor rușilor din lume, preocupare care depășește purtarea de grijă în rugăciune și înțelege să-i apere pe ruși cu tancurile, pune la grea încercare conștiința tuturor clericilor și credincioșilor subordonați canonic Patriarhiei Moscovei, care sunt și în Moldova, și în Ucraina. Unitatea Bisericii, care nu se face pe criterii etnice, ci în Duh și în adevăr, trebuie să rămână întâia prioritate a patriarhului și a noastră a tuturor. De aceea, e foarte important ca patriarhul nu doar să nu binecuvânteze tancurile, ci să-și ridice dreapta sa cu putere de binecuvântare pentru a le opri.”

După ce numeroși lideri politici din trecut au opresat Biserica, de data aceasta conducătorii acelorași state au revelația de a folosi tradiția, puterea și credibilitatea Bisericii în interes geopolitic. Caracatița rusească cu multiplele ei capete ortodoxe are mesaj universal: proiectul Eurasia, o încercare de reunire a fostelor state sovietice prin aparente interese economice; politica externă expansionistă (a se vedea și recenta declarație a Transnistriei de alipire la Rusia); mesaje fără echivoc ale Patriarhiei Moscovei la întâlnirile pan-ortodoxe privind nu doar chestiuni dogmatice, ci și soarta creștinilor în lume, minoritățile sexuale etc. Un punct de vedere ale fraților noștri de la Război Întru cuvânt arată că în Rusia există un “ortodoxism eurasianic, ceea ce păgubește Ortodoxiei în general (ca să nu mai spunem că o Ortodoxie slavistă este de-a dreptul o erezie prin filetism și desconsiderarea celorlalte forme de ortodoxie). Nu de ideologie e nevoie în aceste vremuri, ci de pocăință, de transfigurare, de un popor înnoit duhovnicește. Rusia lui Putin, pentru cine este lucid, nu este nici Rusia profețiilor sfinților ruși, nici Rusia pe care o voiau marii Dostoievski și Soljenitin, adică o Rusie puternică dar altruistă, atrăgătoare, dar nu cotropitoare, o Rusie care să nu aibă complexul și obsesia europeană care o face să caute mereu să se extindă către Vest, în loc să valorifice potențialul său intern. Rusia e un imperiu și se poartă ca atare. Împarte prăzile pe care nu le poate stăpâni singură cu celelalte imperii. Chiar și în unele dosare în care s-ar spune că Rusia procedează constant, ca în dosarul Kosovo, totul se reduce la un cinic real-politik fără niciun Dumnezeu. [...]”. - integral la sursă.

Dezbină și cucerește este un dicton mereu actual, folosit din plin de Rusia nu numai în Ucraina, ci din nou și contra României mai ales prin mijloacele media. România este prezentată ca o codașă a UE și ca dușman istoric al Rusiei cu dorințe hegemonice. Cu alte cuvinte, nici integrarea în UE, nici statutul de membru NATO nu dau României vreo valoare în ochii Rusiei. Mai mult, Ucraina și România sunt asmuțite una împotriva celeilalte, sub pretexte false, dar periculoase. Oficiosul de la Moscova, Vocea Rusiei, susține că "în ultimul timp, românii care trăiesc în Transcarpatia, vorbesc tot mai des despre dorinţa de a crea o autonomie în componenţa Ucrainei". În localităţile din regiunea Cernăuţi, sunt distribuite pliante pe care scrie „Aici este România”. Preşedintele Traian Băsescu nu ascunde că statul lui oferă paşapoarte locuitorilor din Bucovina şi regiunea Odessa. Potrivit unor date, aproximativ 80% (peste 100.000) din românii etnici care locuiesc în Ucraina au primit paşapoarte româneşti.

Și în acest caz se pune gaz pe foc de voci clericale ortodoxe cu greutate. Iată ce titrează presa din republica Moldova: Mitropolitul Onufrie al Cernăuților, ales locțiitor al scaunului Mitropoliei Kievului în cadrul Patriarhiei Moscovei a participat la o discuție în Rada Ucrainei, unde și-a expus părerea față de situația tensionată din Biserică. “Nu trebuie să uităm că avem zone vorbitoare de limbă română care sunt tulburate de zvonurile precum că protestatarii de pe Euromaidan merg să ocupe mănăstirea unde au un azil de copii cu 500 de suflete (referire la mănăstirea Bănceni, n. r.). Sunt vorbitori de limbă română, sunt foarte tulburați și au și început a răspândi zvonul că vor cere ajutorul României să-i ajute, că România ar putea să bage trupele armate în Odessa. În această perioadă tulbure orice este posibil, de aceea vă rog să faceți totul pentru a preveni orice confruntare”, a declarat mitropolitul Onufrie.

Și o revistă rusească scria că autorităţile de la Bucureşti pregătesc lansarea unui plan numit „România Mare“. Potrivit publicaţiei, profitând de războiul civil din Ucraina şi la solicitarea cetăţenilor români, România urma să introducă noaptea trecută trupe în regiunile Cernăuţi şi Odesa. Mai departe, Rusia 1, televiziunea publică din Federaţia Rusă, a realizat un reportaj despre efectele devastatoare ale integrării României în Uniunea Europeană. Sărăcie, infrastructură şi industrie la pământ, ţigani şi din nou sărăcie. “Este una dintre acele ţări pentru care statutul de membru al Uniunii Europene a fost de rău augur. Nu a fost de folos nici României, nici UE”, spune, la început, influentul jurnalist Dmitri Konstantinovici Kiseliov, recent numit de preşedintele Vladimir Putin în fruntea agenţiei “Russia Today“ şi considerat omul numărul unu al propagandei de stat.

Un reportaj istoric despre România a fost difuzat recent tot la televiziunea publică din Rusia. Sub titlul ironic “România, albă şi pufoasă“, este prezentată comemorarea a 70 de ani de la bătălia din Crimeea. Sunt amintite cele 80.000 de crime comise în Odesa de armata română sub conducerea mareşalului Antonescu. Tamara Guzenkova, directorul interimar al Institutului Rus de Cercetări Strategice, declară: „Nu se ştie nici până astăzi numărul exact al oamenilor care au murit în perioada ocupaţiei române în Odesa şi Transnistria. Conform unor estimări, 300.000 de oameni au murit în ghetouri şi în lagărele de concentrare din aceste teritorii. România nu s-a pocăit pentru păcatele de atunci şi tocmai de aceea, în prezent, acţiunile revanşarde ale României sunt atât de puternice şi determinate“.

Mai mult, Moscova transmite României să o lase mai ușor cu retorica "anti-rusă", în contextul crizei din Ucraina. Ministerul rus de externe a emis acest avertisment, într-un comunicat de presă, preluat de jurnaliștii agenției France Presse. În reacție, MAE a luat notă cu surprindere de comentariile purtătorului de cuvânt al MAE rus arătând că: România a susținut și susține în continuare, împreună cu partenerii săi din UE si NATO și în termeni întru totul similari, necesitatea respectării independenței, suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei… Tentația MAE rus de a transfera criza grava pe care Federația Rusă o traversează, în prezent, în relația sa cu comunitatea europeană și euro-atlantică în zona relațiilor bilaterale cu Romania este nefundamentată și constituie o greșeală.”

Și cum subiectul crizei din Ucraina acaparează presa mondială în mod constant, nu ne surprinde un articol “profetic” din presa germană: Ținutul Secuiesc va fi următorul conflict separatist de pe harta Europei. Mai mult decât un an al alegerilor pentru Parlamentul European, 2014 este un an al ruperilor, referendumurilor şi al separatismului, consideră săptămânalul german de stânga, Der Freitag. “Încleştarea steagurilor în România. Următorul conflict separatist se coace în ţinutul Secuiesc, o enclavă maghiară este în pragul autonomiei”, consideră autorul reportajului din Der Freitag, Martin Leidenfrost. La începutul lunii martie, el s-a aflat în România pentru a lua pulsul situaţiei de aici şi pentru a găsi răspunsul la întrebarea “de unde vin şi ce vor secuii”. “Găgăuzia, Crimeea, Veneţia, tensiuni în Bosnia şi Belgia, referendum pentru independenţă în Scoţia şi Catalunia, dar să nu uităm nici tensiunile dintre Moldova şi Transnistria. Dacă mă întrebaţi unde va izbucni următorul conflict separatist în Europa, atunci eu mizez pe Ţinutul Secuiesc. Insula lingvistică majoritar maghiară din centrul României vrea autonomie. România, cel mai centralizat stat din UE, plănuieşte o regionalizare”, notează Der Freitag.

Când evenimentele sunt în plină desfășurare o concluzie este greu de formulat. De aceea, un sfat duhovnicesc și un moment de reflecție sunt întotdeauna binevenite. Ne oprim acum asupra îndemnurilor și gândurilor vrednicului de pomenire Pr. Iustin Pârvu despre România, despre UE, despre Basarabia și România Mare:

            “Se mai poate naște din poporul român un Con­stantin Brâncoveanu sau un Mihai Viteazul?

Acum nu. Un astfel de om la noi se naște o dată la 200 de ani. Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea po­porului. Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai plă­cută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale. Azi românul simplu nădăjduiește în această Europă fals democratică... Ne apropi­em de un sfârșit al Europei, în forma pe care o știm noi de odată; ea tinde acum către un guvern unic, ce va stăpâni toată lumea, în mod autoritar, ce va conduce toată politica și viața noastră economică. Dar acesta va fi sfârșitul libertății noastre, pentru că această guvernare va fi fără Dumnezeu.

Ce se întâmplă în Basarabia e un caz aparte. Ei sunt puși acolo între ciocan și nicovală, între Moscova și Bruxelles. Rușii nu au niciun interes să îi scape din mână pe basarabeni, ca nu cumva să se alieze cu Europa, sau cu România. Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită. De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Și unii și alții au interes să folo­sească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. Dar, bineînțeles, în afară de aceasta, basarabenii sunt și oameni credincioși care au stat acolo în picioare, zi și noapte, mili­tând pentru drepturile lor.

Da, din păcate aceeași dezbinare persistă și în rândul credincioșilor din Biserică. Cum vom reuși să distingem pe viitor lupii de adevărații păstori?

Bineștiind că se urmărește convocarea unui mare Sinod Ecumenic, prin care ierarhii ecumeniști să își întemeieze cu canoane mincinoase faptele lor neortodoxe. Deja sunt divergențe între Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I și mai mulți ierarhi necompromiși din Sinodul Greciei pe această temă. În cazul acesta e bine că la ei sunt divergențe, asta înseamnă că mai ai dreptul la opinie, la noi cine să protesteze dintre episcopi? La noi se supun cuminți. Aici e liniște, nu cumva să vorbească cineva de vreo problemă internă a Bisericii. Noi nu ne amestecăm și rămânem mai bine dezinteresați în „pace”. Se vrea distrugerea Bisericii Ortodoxe, singura forță care mai ține omenirea. Au început cu Iugoslavia, pe care au fărâmițat-o, au trecut în Grecia, tot ortodocși, unde au creat anarhie și criză economică, urmăm noi. Prin aceste măsuri anarhice pe care le vedem luate la nivelul țării noastre, se urmărește distruge­rea României și a Ortodoxiei, după modelul iugoslav. Tot o intenție de distrugere a Ortodoxiei este și ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele și principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista. Dar ea va exista prin episcopii și păsto­rii care vor alege adevărul...

Dar dacă noi supunem Biserica Statului, o facem o instituție omenească, în care păstorii sunt aleși de politici­eni… Iar cum politica se schimbă, așa și cei care se ghidează după guvernări politice. Noi mai în­tâi trebuie să fim oameni ai Bisericii, apoi ai Sta­tului. Ierarhul nu amestecă politica cu Biserica, merge după dispozițiile Domnului, nu ale Sta­tului… ” – Interviu realizat de Monahia Fotini pentru Revista Atitudini. Integral la sursă.

Sursa: Porunca iubirii
Foto: Cristina Nichitus Roncea 

Ion Gavrila Ogoranu despre rezistenta armata anticomunista

Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină." (Ion Gavrilă Ogoranu)
Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: Securitatea.


Românii au ieşit din ce-al doilea război mondial ca popor învins şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, "da" sau "nu", în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei "Pantiuşa" Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, Vincse, şi Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc (ing. Pop), Partidul Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe.

S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold "Kim" Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al "Marii Trădări", finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.

File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării. VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

Am aflat despre dânsul din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Este un român prea puţin cunoscut faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară.

Este preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pământ, constată o stare de slăbiciune a poporului român.  Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte totuşi o speranţă, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat şi nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: „Ţară scumpă, te iubesc şi acum ca şi atunci, şi cu oase frânte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crânceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. (Florin PALAS)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dumneavoastră anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism.

După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor „patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engles şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele a făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întâlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormânt!

Refuzând să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus că sunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că probabil Schneider avea pe lângă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin '50 toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat până în toamna lui '51. (nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întâlnirile cu Securitatea, menţionând ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu) Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.

Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând, şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliţie şi de securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam.

Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.

Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut o dată o confruntare cu tata.

Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică

În '52 toamna m-au dus la Braşov, la Cetăţuie. În '53 m-au judecat la Braşov şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunţarea sentinţei m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu ştiu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie.

Odată au venit 20 de ofiţeri de securitate şi m-au dus la Braşov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securităţii de la Braşov, şi la Olteanu, comandantul Securităţii de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui '53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanţa, unde a venit politrucul de la Capul Midia, şi am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunţat oficial această veste, a venit la mine tata. Şi mă ţineam cu o mână de umărul lui şi cu una de abdomen. Şi aşa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă. Văzându-mă, ofiţerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Şi văd în faţa mea, cam la 10 metri, nişte civili în faţa cărora Borcea stătea în poziţie de drepţi. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am şi câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi şi sânge şi mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărţit de tata, în vara lui '53. La infirmerie am mai stat vreo două zile şi m-au trimis la Năvodari. Şi acolo, doctorul-deţinut Botez a zis că pot fi salvat şi m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Şi mi-au găsit în abdomen o meşă, uitată în timpul operaţiei anterioare, care mi-a produs o serie de infecţii. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operaţie, am scăpat de presiunile securiştilor de a-i prinde pe luptătorii din munţi, aşa cum doreau securiştii de la Braşov.

Am cunoscut mulţi legionari în puşcărie, în majoritatea dintre ei vedeai o dragoste pentru adevăr, pentru dreptate, pentru neam, pentru ţară. După atacul legionarilor asupra Legaţiei de la Berna, a fost o persecuţie împotriva legionarilor din ţară de neînchipuit.

Am văzut oameni mâncând şerpi şi iarbă

La Capul Midia, într-un colţ al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolaţi. Se zice că au mâncat şerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Şi era trestie pe malul lacului.

Am văzut şi eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau şi aşa o mâncau.

Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.

Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deţinuţi

- L-aţi cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?

- Da. A avut un comportament foarte frumos. Ştiu că între deţinuţi era o pildă, ceva exemplar.

Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau şi câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îţi trăgeau un cerc cu creta între geam şi vizetă. Nu ştiai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună... La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fiţuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fiţuici de-astea. Am reuşit să ajung cu fiţuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucăţile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiştilor. Prin Morse s-a răspândit ştirea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fiţuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins şi trimis la izolare.

- Aţi participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă...

- Da. În '53-'54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Şi asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlăţeanu, nu era român. Şi ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Iniţial eram patru inşi: Cicerone Ioaniţoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu şi eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care şi Nicolae Ispas, care a fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanţa şi a fost omorât.

Am văzut un “criminal de război” purtând opinci în picioare

Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanţuri la picioare. Am stat împreună până în '55 vara, când au fost eliberaţi. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut şi eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Ţepeş din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojiţele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subţire ca un copil. 

De-aici m-au dus la Jilava. Am ieşit la lucru. Am fost aleşi şase inşi. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne şi mai puneam pe deasupra un cartof.

Porcii erau mai bine hrăniţi ca noi

- Deci, porcii erau mai bine hrăniţi ca dumneavoastră?

- Da! Şi împărţeam mâncarea la peste 100 de inşi. Aduceam 12 gamele cu vârf.

Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Piteşti. Şi a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheaţă. S-a rupt gheaţa. Şi au adus două-trei brigăzi care au spart gheaţa, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-şi ia zborul. Ăştia toţi au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-şi facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viaţă. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau şi bucăţi de piele, odată cu hainele. Au îngheţat hainele pe ei.

- Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-aţi confruntat în lupta dumneavoastră?

- Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită... A fost foarte greu... Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.

Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate

La Gherla la infirmerie am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Şi desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea şi îmi mai spunea şi mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste şi, dacă ai dragoste, se leagă ceva în fiinţa ta şi e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoştinţele mele şi am ajuns la 120-140 de familii. Şi am căpătat şi putere.

- V-aţi văzut dosarul întocmit de Securitate?

- N-am  vrut să merg la CNSAS să văd cine m-a turnat. Şi aşa mă simt mai liniştit. Cum spunea poetul: „nu mă încovoi, nu mai blestem, nu mai arunc cu piatra în fruntea nimănui”.

E vorba de o pace lăuntrică, care-ţi dă tihnă. Chiar dacă ai o bucată de pâine uscată, o mănânci împăcat. Suferinţa te aduce în această stare. La ce foloseşte agoniseala? Uite ce vedem astăzi! Unii se înfruptă, iar alţii îşi drămuiesc leul de azi pe mâine.

- Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?

- Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Şi Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învăţat de pe pereţi. Îi tot văruiau. Dar chiar şi aşa, dacă râcâiai puţin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Şi apoi, când te întâlneai cu alţii, şi după ani cu alţii, reconstituiai poeziile.

- Cam câte versuri aţi învăţat?

- Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă şi scriam versurile pe care le ştiam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Şi aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin şi Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.

Comunismul a vrut să schimonosească sufletul

- Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?

- O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar şi sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Aţi văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă aţi văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care şi-au mâncat copiii.

- Putem vorbi în România de extrema dreaptă?

- Acum nu. Legionarii au fost consideraţi de extremă dreaptă.

- Cum îi priviţi pe legionari?

- Cred că adversarii lor şi urmaşii adversarilor lor spicuie din diferite cărţi numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de ţara noastră caută să blameze şi să întunece acele evenimente. În orice caz, prin puşcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament şi printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Piteşti e ceva îngrozitor.

O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării

- Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului românesc?

- Nu.

- De ce?

- Prea mulţi străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin şi promite ceva, toţi sunt de acord. După care văd că au fost înşelaţi.

Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toţi ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realităţile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăştia care ne inundă. Trebuie să fim realişti şi să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poştă că o mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoşti realitatea.

A consemnat Florin PALAS

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de voievodul rezistentei romanesti, Ion Gavrila Ogoranu

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.
Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare

Aşa-zisul papirus al aşa-zisei “evanghelii a soţiei lui Iisus” – un fals ordinar, un alt atac la adresa Creştinismului

Alin Suciu este un tînăr cercetător român aflat deja de mulţi ani printre cei mai proeminenţi coptologi din lume, activînd în cadrul catedrelor de limbă şi paleografie coptă şi texte ale Creştinismului primului mileniu de la cele mai prestigioase universităţi europene. Activitatea sa publicistică este cunoscută tuturor specialiştilor din domeniul său şi nu numai. În Septembrie 2012, la Congresul Internaţional de Studii Copte de la Roma, profesoara Karen L. King de la Harvard a anunţat descoperirea aşa-zisului papirus al aşa-zisei “evanghelii” apocrife. Pe pagina Universităţii Harvard este o istorie a fragmentului de papirus (datat ca provenind din secolele 7-9 d.Hr.) şi a afirmaţiilor legate de el. Presa din întreaga lume a vuit de ştiri al căror conţinut poate fi rezumat la o singură sintagmă atît de des întîlnită în bombardamentul mediatic contemporan: atac la adresa Creştinătăţii. Alin Suciu a fost printre primii cercetători care şi-au exprimat dubiile asupra autenticităţii fragmentului descoperit. Iată că zilele trecute, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi prin rîvna unor cercetători dedicaţi profesiei lor, falsul ordinar a ieşit la iveală, surpînd încă o altă casă a minciunii construită pe nisip. Redăm mai jos un fragment din textul cercetătorului român (indicaţii bibliografice şi alte comentarii pertinente se găsesc pe blogul său):

Christian Askeland a arătat recent că fragmentul Evangheliei după Ioan, găsit, precum se pretinde, împreună cu papirusul “evangheliei soţiei lui Iisus”, este fără îndoială un fals modern. Premiza sa se bazează pe faptul că textul acestui fragment, care este scris în dialectul lycopolitan al limbii copte (dialectul L5, mai precis), urmăreşte ediţia singurului manuscris în acest idiom (da, dialectul L5 e atestat într-un singur manuscris! [n.b.: aşa-zisul papirus pretinde a fi dintr-o epocă istorică cu cel puţin 100 de ani mai tînără decît epoca în care dialectul a dispărut]), care este MS 137 al British and Foreign Bible Society, publicat de Herbert Thompson în anul 1924.

Falsificatorul modern a urmat pînă şi sfîrşiturile de linie, deşi a sărit constant cîte o linie din manuscrisul lui H. Thompson, dorind să sugereze că fragmentul a aparţinut unui codex dublu în lăţime faţă de modelul original. Totuşi, însuşi acest detaliu este cel ce vădeşte falsul, pentru că este aproape imposibil ca un manuscris să se armonizeze complet cu modelul său într-o manieră atît de desăvîrşită la fiecare a doua linie de text.

Întrucît fragmentul din Ioan şi cel al “evangheliei soţiei lui Iisus” provin de la acelaşi copist, devine acum dincolo de orice îndoială raţională că cel din urmă e în mod necesar o făcătură. Desigur, e ultima lovitură pe care acest text controversat o primeşte din Septembrie 2012 încoace. Numeroase alte semnale de alarmă au fost trase între timp: paleografie neconcludentă, dependenţă literară de singura copie a “evangheliei” lui Toma în limba coptă, istoria modernă rocambolescă a fragmentului, care implică cercetători germani (cu toţii, desigur, morţi deja), şi întreaga afacere asemănîndu-se unui scenariu de film din vremea “războiului rece”.

Dat fiind că evidenţa falsului este acum copleşitoare, consider încheiată polemica în jurul papirusului “evangheliei soţiei lui Iisus”. Personal, nu mă mai interesează de acum înainte vreo speculaţie asupra persoanei falsificatorului şi asupra intenţiilor sale. De asemenea, nu o consider pe Karen King responsabilă pentru această istorie. Ca cercetătoare, şi-a urmat chemarea şi a editat un fragment de manuscris părut interesant. Ar putea să se considere ea însăşi înşelată, dar nu mai mult. Sînt sigur că mulţi alţi cercetători ar fi făcut întocmai acelaşi lucru în locul ei.

Implicarea mea în această chestiune a fost întotdeauna academică. Am pus mereu întrebările legate de subiect ca cercetător interesat de limba coptă, mai ales de paleografie şi literatură. Din această perspectivă, am bănuit falsul din chiar primul moment în care am văzut fragmentul de papirus la Roma în Septembrie 2013, la cîteva minute după ce Karen King l-a anunţat în timpul prezentării sale. De atunci pînă acum, singura mea îngrijorare a fost că mediul academic ar putea să se “infesteze” de o astfel de făcătură. De îndată ce am devenit suspicios cu privire la autenticitatea acestui papirus, am evitat constant să fac actualizări asupra subiectului pe blogul meu, chiar dacă acesta este dedicat în primul rînd literaturii şi manuscriselor copte.

Alin Suciu, 26 Aprilie 2014

Sursa: Manastirea Petru-Voda

8 ani de la trecerea la vesnicie a lui Ion Gavrila Ogoranu (+1 Mai). VIDEO - Marturisitorul Nicolae Purcarea si fratele sau din Ceruri Teofil Mija intr-o convorbire despre rezistenta armata din Muntii Fagarasului cu regretata jurnalista Maria Petrascu

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

-         Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Presvitera Adriana Calciu s-a săvîrşit în Domnul

Ieri, 29 Aprilie 2014, la ora 20:30 a Bucureştiului, preoteasa Adriana Calciu s-a săvîrşit întru Domnul, sufletul ei mutîndu-se la cele cereşti, cu mijlocirile Părintelui Gheorghe Calciu, pe care atît de mult l-a iubit. Cu o oră înainte de a se săvîrşi părintele ieromonah Mina i-a citit rugăciuni pentru iertarea păcatelor, iar la scurtă vreme după săvîrşire Părintele Hariton Negrea, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, i-a săvîrşit primul trisaghion. Pentru a facilita venirea rudelor şi prietenilor săi din Statele Unite, s-a stabilit ca înmormîntarea să fie Sîmbătă, 3 Mai 2014, la ora 11 dimineaţa.
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să odihnească sufletul ei atît de greu încercat. Veşnica ei pomenire!

Sursa: Manastirea Petru-Voda